Submarine

Axiomele glam-spasmodice de specialitate îl descriu ca fiind cea mai fresh și mai revoluționară comedioară britanică din utimii ani. Tind să subscriu nu cu o linie ci cu un desen ondulat baroc sub această afirmație. Ceea ce înseamnă că stagnez oniric asupra axiomelor. Este un film proaspăt nu atât prin idee cât prin expunerea ei. Dragostea adolescentină prinsă între bullies, sarcasme, părinți încapsulați și copii destupați la slovă și la gând sunt subiecte-pilon, la fel de indestructibile cinematografiei ca miturile antice pentru literatura modernă. 

Însă câteva elemente o iau cumva înaintea ideii: flick flack-ul vizual între cadre atent colorate, buchisite, lustruite, dialogurile inteligente, cumva meta-ironice, intruziunile, filmul matrioska, 

comicul mai mult sau mai puțin fantasmagoric: My mum gave a handjob to a mystic. Meta-ironia limbajului constă în faptul că volbura, degringolada dialogurilor, structura lor trădează o voce subiectiv-matură, iar prin mijlocirea acestei voci copiii, protagoniștii, devin posedați. Vocea coboară printre ei cam ca submarinul în ape nu tulburi, ci netulburate. Ia ființă astfel un schimb de replici tăios, amuzant, aproape fără de corespondent realist lucru ce transformă filmul într-un fel de alegorie simpatică. 

Jordana and I enjoyed an atavistic, glorious fortnight of lovemakin'; humiliatin' teachers and bullies in the week. I have already turned these moments into the Super-8 footage of memory. 

Tweet

Identitatea, Saliva și Kundera

Continui cu Milan Kundera-romancierul și descopăr cum abordează o alternativă narativă, o beletristică tangențială ontologiei, ușor atipică. Epicul, erosul, caracterele, dialogurile nu sunt doar elemente de structură romanească, ele vin ca jucăriile kinder capsulate deja în concepte precum alteritatea, identitatea, alter ego-ul, un oarecare soi de panteism organic.

 

Ceea ce trece din bărbat în bărbat nu mai este parfum imaterial de trandafir, poetic, ci salivele materiale, prozaice, care, o dată cu armata lor de microbi, trec din gura amantei în gura amantului, de la amant la soție, de la soție la sugar, de la sugar la mătușa lui, de la mătușă, chelneriță într-un restaurant, la clientul în supa căruia a scuipat, de la client la soția lui, iar de acolo la alte guri, astfel încât suntem toți scufundați într-un  ocean de salive ce se amestecă și fac din noi o singură comunitate de salive, o singura umanitate umedă și unită. 

O să spuneți bine, bine, dar au fost atâția care au scris romane-hibrid și care le-au alipit cu succes filosofiei, psihanalizei, psihologiei etc zenith-exemplu: Dostoievski. Într-adevăr, însă aici narativul nu surclasează fundamentul ontologic, el e numai un mijloc suficient sublinierării unor idei de bun simț, unor idei pansament. Până acum realizez cum scriitura lui Kundera este o scriitură terapeutică, o picătură chinezească, o scriitură-retorică, revelatoare de adevăruri tangibile. 

Prietenia ne este indispensabilă pentru buna funcționare a memoriei. Trebuie să ne reamintim trecutul, să-l purtăm în noi permanent: e poate condiția necesară pentru a ne păstra, cum se spune, integritatea eului. Ca să nu se usuce, ca să nu se chircească, eul trebuie udat cu amintiri, ca florile în glastră, iar asta cere un contact regulat cu martorii trecutului, altfel spus cu prietenii. Ei sunt oglinda, memoria noastră; nu le cerem decât să șteargă din când în când această oglindă ca ne putem privi în ea. 

Identitatea la Kundera e similară cu Identitatea la Ki-duk Kim (în Shi gan/Time), cam aceeași căutare absurdă, panteistă, a celuilalt, cam aceeași neputință masochistă de identificare a celuilalt. 

 

Tweet

Pentru toți cei care se pișă pe Pina

Marele cronicar de ocazie, ontologul pamfletar jubilatoriu pe propria felie de viață, futezătorul cinematografiei culte, pardon pseudo-intelectuale și semidocte, își răscoală furtunos falusul (verbal) către Pina. O face cu redundantele-i arme din dotare, cu veșnicul registru colocvial lubrifiant, ludic ce-i drept, în spatele căruia dosește, evident, niște fundamente cognitive de să stea Arhimede înfipt în propriul punct de sprijin. Da, despre pitici gratis vorbesc.

Pe lângă faptul că urineză frazal și pueril pe acest film, se mai exprimă și printr-un desen la fel de naiv și mai presus de toate, cireașa de pe tortul fecălos, egocentric frișcos și eminamente puturos: nici măcar nu a văzut Pina. Îl enervează bineînțeles publicitatea cică agresivă iscată în jurul Pinei. Bă omule campania fuse în verva ei pe online și în special tot în cercuri cinefile, pe afară abia de zărești un afiș și vorba aia simplă și onestă ieși frățioare de pe facebook dacă nu îți convine (sau de pe unde oi fi dat poantă în poantă cu Pina), nu ți-a zis nimeni du-te la Pina că altfel crăpi, de altfel nici nu te-ai dus și cu toate astea îți permiți să tratezi în maniera ta specifică un produs pe care poate nu-l înțelegi, poate ți s-a defectat decodorul, poate n-ai simțurile educate în sensul ăsta, nu-i nimic lasa-i pe alții să se bucure de dans, de un fel de pseudo-transcedere-cvasi-doctă și vezi-ți de ale tale. E trist, de-a dreptul revoltător să citesc și să gust involuntar afirmații nefondate, nefondante, excogitații pretențios-colocviale, lăbăreli nesănătoase de cogniție și simțire periferică. 

Omule vorbește tu de muieri, de snopuri  de falusuri învârtoșate, închipuite sau doar naiv desenate pe un caiet de dictando, de nefericiri mundane că nah acolo probabil te legitimează backgroundu și nu mai urina spasmodic pe unde îți vine. Poliuria rărunchilor needucați de nervi parasimpatici se tratează, până atunci urinați, urinați că altfel plesniți de frustrare. :D 

Tweet

Arta Romanului de Milan Kundera

Milan Kundera încropește un mozaic de șapte piese, șapte texte, poate că nu-s îndreptățită să fac apel la noțiunea oarecum defăimătoare de încropeală, cert este faptul că nu avem de-a face cu o antologie enciclopedică ci cu un oarecare soi de fast-food-enciclopedia, revelatoare într-o oarecare măsură și cumva de aceeași putere amprentară cu scrierile lui Coehlo. Toate cele șapte porțiuni sunt străbătute de roza cruce a Artei Romanului, ce înseamnă această artă a romanului, căci ea nu este categoric tot una cu arta scrierii romanului? Terminologic vorbind arta romanului este idependentă de scriitor, autonomă talentului său, ea iese ca o majusculă barocă din vârful peniței sale, o idee poate nu atât de nouă, poate nici atât de temeinică, poate nu tocmai suficientă, însă nu i se poate renega capacitatea de suducere: 

Toți romancierii adevărați ascultă de această înțelepciune suprapersonală, ceea ce explică faptul că marile romane sunt întotdeauna ceva mai inteligente decât autorii lor. Romancierii care sunt mai inteligenți decât operele lor ar trebui să-și schimbe meseria.
 

Această înțelepciune suprapersonală, această aură, acest djin coboară deci pe creștetul scriitorului care devine un...posedat, ca să recurg la un exercițiu imaginar pueril, poate că primii scrijelitori de grafii în nisipul isulelor grecești erau priviți de gloata primitivă ca niște ființe posedate,  purtătoare de duhuri necunoscute ce grăiau prin mișcările lor spasmodice dând naștere proto-scrisului. Mai târziu a venit Hegel și a explicat mai bine cu stau lucrurile cu continuumul și spiritul epocii, sper să ajung să-l și citesc pentru a înțelege mai bine entuziasmul antologic kunderian: 

Romanul a descoperit pe rând în modul său specific, cu logica ce îi e caracteristică, diferitele aspecte ale existenței: împreună cu contemporanii lui Cervantes se întreabă ce e aventura, împreună cu Samuel Richardson începe să examineze ce se întâmplă în interior, să dezvăluie viața secretă a sentimentelor, cu Balzac descoperă înrădăcinarea omului în istorie, cu Flaubert explorează terra până atunci incognita a cotidianului, cu Tolstoi se apleacă asupra intervenției iraționalului în deciziile și atitudinile umane. Sondează timpul: ireversibilul moment trecut cu Marcel Proust, inefabilul moment prezent cu James Joyce. Discută împreună cu Thomas Mann rolul miturilor, care venite din adâncul timpurilor ne călăuzesc pașii. 

Caracterul paradoxal al acțiunii este una dintre marele descoperiri ale romanului. Dar dacă eul nu mai poate fi surprins în acțiune, unde și cum poate fi el surprins? A venit aici momentul când romanul, aflat în căutarea eului, a trebuit să se întoarcă de la lumea vizibilă a acțiunii și să se aplece asupra invizibilului vieții interioare.

Romancierul nu este nici istoric, nici profet, el este un explorator al existenței.   

Tweet

Smilla's sense of snow- 3 Ipostaze hitchcockiene

Psycho

Rear Window

Vertigo

Tweet

Pina 3 D

Pina nu este un film ci un conglomerat vizual, tactil, auditiv, o sinestezie, un buchet senzorial: cinemaul pseudo-biografic întâlnește dansul, muzica, teatrul și 3D-ul, iar rezultatul e vecin-seismic cu Dogville-ul lui Trier. Însă comparația mea cu Trier își ia reper doar tehnica vizuală, experimentul spațial, regizorul Wim Wenders nu are nimic din greața și contorsiunea lui Trier, ci Wim transmite, prin intermediul Pinei, un mesaj optimist despre dragoste, neîmplinire, singurătate, metamorfoze de tot felul toate defilate în pași de dans.

Acest mesaj tanspare printr-un ritual, prin intermediul acestui film-conglomerat vezi și înțelegi cum dansul este un ritual, o serie de mișcări repetitive care în zvărcolirea lor uniformă, coregrafică, caligrafică te duc cu un pas mai aproape de esență, de sinele desnudat, onest, te duc cu un pas mai aproape de perfecțiune, acea perfecțiune suficientă individului.

Dacă dogma creștină exfoliază credinciosul punându-l să repete mătănii și rugăciuni, dacă dogma didactică modelează puberul punându-l să umple pagini de dictando cu același semn până ce ajunge să-l deprindă, apăi dansul Pinei, tehnica ei, comunicarea permanentă cu artistul, sfaturile-i lacunar-mistice, toate converg către același tip de exfoliere, către același punct terminus: accederea la esența, la trăire pură, desnudată prin dans ritualic care mai poartă numele și de...dans modern.

În afara momentelor în care dansul laolaltă cu muzica desfată ochiul, dermul, cohleul sau decodorul simbolic, căci sunt câteva puneri în scenă care fac apel nu numai la epidermă ci și la invelișul semiotic (facem parte totuși și din specia homo simbolicus)

există și acele momente intercalate, momente-testimonial care fac din Pina un pseudo-documentar. Aceast dublu helix ce leagă viața artistei (improriu spus, nu avem parte de înșiruiri biografice sau freudisme ci de artefacte vizuale și axiome ale artistei) de creația sa este ingenios încropit cam în maniera la fel de sinestezicului Mishima: Life in four Chapters. Tot ce se petrece pe scenă te ia părtaș la propriu, vezi o parte din audiență pe ecran, după care vezi cum ea se contopește cu cea prezentă în sala de cinema, aici cinemaul se întâlnește cu teatrul și plodul întâlnirii e unul reușit, seamănă leit cu ambii părinți. Pe de altă parte tot ce este filmat la aer ia natura drept martor, dansul e omniprezent, el este un joc secund, el stă pentru actele cotidiene, le translatează cumva într-o variantă cu mult mai veridică, mai consistentă decât actul obișnuit.

Dincolo de individualiatea pregnantă a dansului ca hidră, ca djin, ca ființă eterică gata să se pogoare și să posedeze, există totuși si individualități, posedați, oameni, artiști ce au luat contact cu cea care a fost Pina Bausch, ei sunt puși în fața camerei, ei mărturisec ceva axiomatic despre experiența cu artista, ceva suficient, înglobator și tot ei trec printr-o metamorfoză sinuoasă, recurentă, printr-un fel de renaștere, Pina a fost și este pentru ei un receptacul. Interesant și procedeul vizual, montajul prin care s-a reușit această recurență. Multe ar fi de spus despre Pina, mai importantă este totuși experiența directă, tactilă, așa că nu imi rămâne decât să mă ridic stângaci pe poante și mă înclin în fața Pinei.

Soundtrack-ul, absolut molipsitor...

Tweet

Last Life in the Universe

Sau povestea optimist-masochistă a unui...sinucigaș în serie.

Un om atipic și tipicar deopotrivă (interpretat, interapretat de actorul japonez în mare vogă Tadanobu Asano), un om care prin ființa sa manical de ordonată, de fibrilatoriu pusă la punct ar putea fi oricând un asasin, un Ichi the killer, dar care decide să își întoacă stângaci talentul către sine. 

Pornirea suicidală, așa cum este ea monologată dintru începutul filmului, nu pare a fi rezultatul unei deziluzii, unei înfrângeri, unei bolte supraomenești apăsătoare pe umeri de atlași schizofrenici aka oameni, nu este o mătanie făcută lui Sisif, nici un elogiu adus lui Icar, nici o expectorație întru fericirea lui Sartre. Ci acest imbold e de o neutralitate incredibilă, sfidătoare, de o seninătate vecină cu asceza, vorba ceea actele absurde n-au nevoie de explicații, ar fi cu atât mai absurd să le fie atribuite scuze. 

Și în ciuda acestui act (in)uman dublu fațetat: un act egoist, refractar la oglinda lumii și totodată încununarea supremă a liberului arbitru, acest ultim gest de automutilare nu este bine primit de lumea înconjurătoare, mă refer aici la obiecte, la cele mai fade, mai amorfe obiecte care în taciturnismul  lor grăiesc totuși ceva esențial și cât se poate de simplu despre lume, viață, om: trebuie să trăiești Omule, Gnomule, pentru că noi, obiectele, de aia suntem aici, ca tu să te lovești de noi, să îți hârjâi dermul de celofanul, de lemnăria, de oțelul nostru și simțindu-ne și tu vei simți la rândul tău că ființezi. 

O sonerie, o briză, o mașină, un radio toate scot aici zgomote augmentate suficient cât să le percepi oleacă mai bine, cât să te enerveze mai precis prin prezența lor evidentă, dar ușor de trecut cu vederea în lipsa unor falange demiurgice care să le ridice volumul. David Lynch spunea odată Films are 50 percent visual and 50 percent sound. Sometimes sound even overplays the visual, în cazul de față sound even overplays life. Bineînțeles obicetele nu pot suplini un viu grai, de aceea se lasă loc și unei psudoidile construită cumva pe metereze dostoievskiene, dragostea născută cumva dintr-o mumă-vină fertilizată de umor. Slavă domnului gena umorului este pregnantă, sunt câteva scene la care eu una am hohotit de râs în ciuda morbidului de situație. 

Film powered by Richie.

Curent recurent:

Last Life in the Universe

Poetry

 Last Life in the Universe

 Castaway on the moon

 Last Life in the Universe

Uzumaki

Tweet

BKO: Bangkok Knockout

Din punct de vedere artistic, stilistic, narativ sau din punctul de vedere al interpretării actoricești filmul bate undeva spre execrabil și asta pentru că nu s-a dorit a se face un Film ci o defilare de fight-uri. Toate secvențele ce conțin cafteală sunt foarte bine montate, sunt coregrafice,  însă contextul ce trebuie să le înglobeze e unul jalnic, e un apanaj și se vede că e un apanaj, o cusătură subțire, rudimentară. Scenele de fight puteau  fi foarte bine luate separat, decojite de referențial și transformate într-o serie de spot-uri, scurt metraje sau ceva insular-asemănător. Una e cineastica, alta e cinetica, trecând însă peste lacunele găunoase, filmul merită derulat până la punctele esențiale adunate în trailer. 

ce îmi aduce aminte de:

Tweet

Hesher

Iisus coboară în suburbia postmodern-capitalistă, el se întrupează într-un tânăr tatuat, murdar, urât mirositor, neprietenos, zeflemitor, rostitor de pilde și metafore ce-ar face-o să roșească pe însăși Magdalena laolaltă cu discipolii ei (da, ai ei). Degetul pantocrator al acestui Mesia de ocazie se îndreaptă insultător înspre superlativul absolut (spre encefal, rațiune sau poate spre dumnezeu)

crucea sa e conecatată la duhul sfânt prin relee,

cina tainică apare și ea cumva resuscitată

Dincolo de aceste interstiții interpretabile, ludice, într-o oarecare măsură comice, Iisusul simbol, iisusul atavic (asta ca să elimin orice posibil afront adus Bibliei ca istorie revelată), Iisusul-Hesher este un personaj acaret, un personaj pârghie, un om cu soluții alternative la probleme vechi de când lumea, soluții colocvial exprimate, teribilist puse în practică. Felul în care Hesher-personajul, interpretat seductiv de Joseph Gordon-Levitt, pătrunde în sânul familiei eșantion, în drama sa aferentă, este unul aproape imperceptibil, membrii familiei îl primesc pe domnul Hesher ca pe un sol, ca pe un musafir antecedent, iar el, recunoscător pentru această ospitalitate ca orice alt predecesor atins de duh și ca urmare a unui soi ciudat de spirit civic dă o mână de ajutor, în felul său caracteristic.

Dialogurile sunt savuroase, ele se mișcă brownian într-un spațiu destul de restrâns, sunt pasate de către un număr la fel de restrâns de personaje și poate de aceea par cu atât mai amuzante, mai ironice în raport cu drama microuniversului familial. O casă, o benzinărie, o străduță sunt suficiente pentru ca drama să fie vizibilă, pentru ca demersul întru revigorarea fericirii să se desfășoare nestingherit, e vorba de o fericire-conștientizare, de o fericire terapeutică. Apariția lui Natalie Portman  poate părea prăfuită pentru unii, altminteri ea se mulează destul de bine pe scheletul personajului său cumva periferic, deloc profetic.

Filmul poartă nimbul veșnicei mâhniri americane, veșnica redersare a familiei năpăstuite ce trebuie să treacă prin întâlniri de grup, prin patimi, prin gap-uri, prin catarsis, prin batiste, dar noroc cu Hesher sub-anti-eroul de suburbie care rescrie apocrif evanghelia de cartier.

There is an elephant in the room:

 (elefanți în dreapta, pe birou)

:D

Tweet