The Son of Man, René Magritte
duminică, 27 mai 2012
vineri, 25 mai 2012
Dark Shadows (2012) - micro-teoria umorului imprecis
Paradigma film bun/film nereuşit/film prost e cât se poate de vetustă, iar abordarea ei e cam inutilă în cazul de față. Poate cea mai fashion-actuală dintre paradigme este filmul de autor așa cum de Tim Burton atârnă ca o coadă un soi de ciudățenie morbid barocă, dar paradoxal de prietenoasă. Imprecis la Burton e poate umorul (cum bine spunea Alexa despre Dark Shadows: umorul este mult construit înainte ca el să apară), se poate vorbi deci de un umor-anticameră, un chicot ce se aude din vestibul, dar căruia nu îi cunoștem nici sursa nici menirea. Umorul lui Dark Shadows poartă aceeași pecete a imprecisului.
Personajele lui Burton sunt eminamente neîmplinite, înconjurate de o sortită și compătimitoare tristețe (Big Fish, Corpse Bride, Edward Scissorhands), dar printr-un procedeu de clarobsur și confuzie tristețea lor devine hilară, pe alocuri sadică. În acest procedeu clarobscur stă de fapt pantenta lui Burton. Nota sa de autor înglobează însă și distribuția familial de recurentă (actorul fetiș Johnny Depp și soția regizorului, Helena). Revenind la fashion și la Dark Shadows ceea ce a făcut Tim Burton este o defilare new age pe un podium cuminte. Narativul s-a precipitat în pulberi, maclavaisuri, pomezi și pânzeturi. Filmul demarează destul de static, ni se oferă răgazul de a admira perfecțiunea maniacală a culorilor, spațiului și machiajului ca mai apoi toate acestea să fie sigilate și forțate să interacționeze în mediul unei povestiri simplist-dihotomice.
Poate acest aspect oarecum neintențional al poveștii denotă faptul că e un film-omagiu sau film-făcut-cu-drag. În ciuda electricului postmodern al ambalajului, filmul abordează câteva elemente tradiționale referitoare la vampirologie (vampirul Barnabas nu-și vede reflexia în oglindă, doarme în cosciug, îi curg lacrimi de sânge etc). Burton restituie deci tradiției câteva cutume de bun simț într-o tonalitate totuși actuală. Poate că în acest fel Burton vine în contra-întîmpinarea (voluntară sau nu) a unor curente (reci) precum Twilight. Decorurile, croiala echidistantă a personajelor mi-au adus aminte de Lemony Snicket's A Series of Unfortunate Events, iar muzica (pe care sincer n-am băgat-o în seamă până acum în restul filmelor lui Burton) laolaltă cu saturația culorilor m-au dus cu gândul spre filmele elaborat-extrapolate ale lui Snyder (Sucker Punch, Watchmen). Dark Shadows este umbra întunecată a unei umbre narative, dar una volatilă, ludică și ușor de...încorporat.
luni, 21 mai 2012
Tim Burton și sexul pudibond
În proaspătul film Dark Shadows, Tim Burton sparge limitele machiajului, le încorsetează pe cele ale limbajului și îndrăznește să se apropie și de cele ale sexului. Parodiind probabil o scenă cvasi violenta din recent-inocent și inutilul Twilight, Tim Burton încearcă un soi de acrobație vizual-sexuală cam absconsă între fashion-resuscitatul-vampir Barnabas (Johnny Depp) și fatal-emfatica-vrăjitoare Angelique (Eva Green). Restul pe Sex Reader
Am să revin și cu o părere ceva mai desfășurată despre Dark Shadows.
vineri, 18 mai 2012
The Dictator - mitul eternei reîntoarceri în...USA
Bând din același bol urinal (spoiler) din care s-a adăpat și Borat, Aladeen aka Sacha Baron Cohen aka himself revine sub aceeași formulă, poate mai puțin instigatoare, ceva mai comercială, mai edulcorată, mai likable. Înșiruirea nonșalantă de misoginisme (simpatice), de rasisme, de pilozități, de neinițieri, de frazalități imbecile, dar facil de îmbrățișat ca metodă...terapeutică continuă tradiția Borat-Bruno. Dincolo de facilismul (fascist) și umorul umoral (adică făcut din umori și alte mâzgozități lingvistice) filmul se ancorează oarecum-riscant la un moment dat într-un discurs despre democrație, însă are grijă să iasă din menghina lui printr-o glumiță tâmpită și romanțioasă. Mă așteptam tot la o abordare moku-documentarist-handy-cam marca Borat. În schimb filmul pare să preia borhot-reteța din Hangover (inclusiv tușa de final) și să fie mai puțin un film-pamflet-ascuns-sub-o-pleură-zdravănă-de-umor-extrem(ist) și mai mult o găselniță comercială (scurtă) imitând umorul pierdut. În căutarea umorului pierdut și lăsat în Kazakhstan deci.
Același soi de personaj tabula-rasian ajunge pe pământul fructului oprit (big apple) unde face cunoștință cu eco-libertatea și demo-crația (rastălmăcind etimologia: un demo al puterii). Precum o creatură venită din a patra dimensiune, The Dic(k)tator e un film ce-și bagă mână prin real și ia de acolo câteva personaje (reale) cu care se face că jonglează dintre care o să amintesc unul singur, fetișist (mie), Edward Norton. Acest melange nu mai are farmecul bizaroid al lui Borat ci e poate, paradoxal, doar o formă de expresie a unui cinema sătul de prejudecăți rasiale, de politizare, de hipsteri, sătul de amenințări plicticoase, e un film sătul de saturația propriului discurs.
Același soi de personaj tabula-rasian ajunge pe pământul fructului oprit (big apple) unde face cunoștință cu eco-libertatea și demo-crația (rastălmăcind etimologia: un demo al puterii). Precum o creatură venită din a patra dimensiune, The Dic(k)tator e un film ce-și bagă mână prin real și ia de acolo câteva personaje (reale) cu care se face că jonglează dintre care o să amintesc unul singur, fetișist (mie), Edward Norton. Acest melange nu mai are farmecul bizaroid al lui Borat ci e poate, paradoxal, doar o formă de expresie a unui cinema sătul de prejudecăți rasiale, de politizare, de hipsteri, sătul de amenințări plicticoase, e un film sătul de saturația propriului discurs.
PS: Sâmbătă la 11:30 dimineața sunteți așteptați la întâlnirea cu un alt dictator. The Great Dictator al lui Charlie Chaplin rulează sâmbătă, 19 Mai, de la 11: 30 dimineața la Cinema Union, în deschidere istoricul și criticul Călin Căliman ne va spune câte ceva despre tradiția filmului mut. Intrarea este liberă, vă aștept :)
joi, 17 mai 2012
Femeile lui Sigmund Freud
"Când aveam șase ani și mama îmi dadea primele lecții, mă învăța că suntem făcuți din țărână și că în țărână ne vom întoarce. Aveam îndoieli și vorbele ei nu mă convingeau. Mama și-a frecat atunci palmele una de alta (ca pentru a face găluște) și mi-a arătat micile bucățele negricioase de epidermă care se desprinseseră drept dovadă că suntem făcuți din pământ. Am fost stupefiat de acestă demonstrație. "
Interpretarea viselor
Freud și mama sa, Amalié
despre soția sa Martha:
"Această tânără delicioasă, despre care toți îmi vorbeau cu admirație, care, de la prima noastră întâlnire și cu toată rezistența mea, mi-a cucerit inima, pe care îmi era teamă s-o curtez, și care plină de o generoasă încredere, a venit spre mine, mi-a întărit credința în propria valoare, mi-a dat o nouă speranță, o nouă forță de a lucra și asta când aveam cea mai mare nevoie."
Freud și soția sa, Martha
către Martha:
"Am o priveliște de ansamblu asupra Parisului și aș putea deveni foarte poetic; să-l compar cu un sfinx gigantic și elegant care îi devorează pe toți străinii incapabili să-i dezlege misterele, și mai știu eu ce?"
Ilustrație: Ralph Steadman
luni, 14 mai 2012
joi, 10 mai 2012
The Woman in Black (2012) - zădărnicia nimicului "speriet"
The woman in black e o apariție care-o sfidează până și pe zeița redundanței, accentele de horror sunt de fapt injurii aduse percepției, rațiunii și simțirii, iar locul unui astfel de film e unul deloc actual, deloc util poate doar...futil. Japonezii sau coreenii ar fi tratat ceva mai infricoșător subiectul, mai minimalist poate, însă The woman in black nu este nici măcar ectoplasma unui horror deoarece fiecare presupus moment de surprindere adrenalinică a simturilor e un truc rânced și insultător, care în lipsă de vizual serios se axează pe sonorități decrepite și exacerbate. Cu toate aceatea filmul dispune de o imagine destul de bună și de câteva jucărele fobe.
luni, 7 mai 2012
The Avengers (2012) - "castrarea" cu umor a discursului
Aș putea foarte ușor să cad în văgăuna wonderland-ului și să-mi râcâi dermul de pereții clișeici ai filmului însă câteva răgălii mă încetinesc și mă obligă să admit faptul că The avengers are o conștiență de sine vie, o conștiință a clișeului pe care o tratează cu umor...molipsitior pe alocuri. Structura filmului e oarecum neomogena, există o primă parte cronologic-manipulator-introductivă (care în ceea ce mă privește ar fi putut să fie la fel de bine și mută) și o ultimă parte ceva mai redusă ca intindere supra-concentrată în CGI și montaj.
Umorul reiese dintr-un soi de respectare a personajului interpretat de Robert Downey Jr (Iron Man) și a discursului său bășcălios, simpatic, însă restul personajelor sunt nevoite să interpreteze replici regurgitate, sforăitoare, super-hero-ice. Există deci o luptă secundară, discursivă, în care umorul iese cumva câștigător, reușind prin mimetism să transfere aceeași notă sarcastică și restului replicilor clișeice. Personajul negativ, pseudo-negativ de fapt, Loki, e mai mult o marotă caricaturală nevoită să recite discursul puterii, însă de fiecare dată intervine câte un oponent și îi castrează fraza (că tot vorbeam de discurs erectil mai acum câteva zile).
Încadraturile sunt uneori violent de persuasive, de sexos-evidente, dacă nu e părul scarlet al lui Scarlett atunci sunt sânii, daca nu sunt sânii atunci e fundul și tot așa. Însă suprinzător există încadraturi atipice, ouă-kinder vizuale, plonjee, contraplonjeuri, nu numai super eroii sfidează logica vizuală și gravitația, dar și unghiurile de filmare fac asta. Pe lângă asta se mai face apel și la moku-realism marca Cloverfield sau District 9, un risc asumat, dar de bun augur se pare. Un alt element deranjant de persuasiv este coloana sonoră care abundă în accente muzicale menite să augmenteze scenele care și așa sunt augmentate până în pânzele...negre ale latexului. Compensatoriu însă, tricoul lui Robert Downey JR rage avid după ceva versificație și tonalități.
Umorul reiese dintr-un soi de respectare a personajului interpretat de Robert Downey Jr (Iron Man) și a discursului său bășcălios, simpatic, însă restul personajelor sunt nevoite să interpreteze replici regurgitate, sforăitoare, super-hero-ice. Există deci o luptă secundară, discursivă, în care umorul iese cumva câștigător, reușind prin mimetism să transfere aceeași notă sarcastică și restului replicilor clișeice. Personajul negativ, pseudo-negativ de fapt, Loki, e mai mult o marotă caricaturală nevoită să recite discursul puterii, însă de fiecare dată intervine câte un oponent și îi castrează fraza (că tot vorbeam de discurs erectil mai acum câteva zile).
Încadraturile sunt uneori violent de persuasive, de sexos-evidente, dacă nu e părul scarlet al lui Scarlett atunci sunt sânii, daca nu sunt sânii atunci e fundul și tot așa. Însă suprinzător există încadraturi atipice, ouă-kinder vizuale, plonjee, contraplonjeuri, nu numai super eroii sfidează logica vizuală și gravitația, dar și unghiurile de filmare fac asta. Pe lângă asta se mai face apel și la moku-realism marca Cloverfield sau District 9, un risc asumat, dar de bun augur se pare. Un alt element deranjant de persuasiv este coloana sonoră care abundă în accente muzicale menite să augmenteze scenele care și așa sunt augmentate până în pânzele...negre ale latexului. Compensatoriu însă, tricoul lui Robert Downey JR rage avid după ceva versificație și tonalități.
duminică, 6 mai 2012
Discursul erectil: A Dangerous Method
David Cronenberg ar fi putut face un film "castrant" despre psihanaliză, despre corespondența și întâlnirile fizi-ologice (adică fizice și ideologice) dintre Sigmund Freud si Gustav Jung, dar contrar hard-stilului cu care ne-a obișnuit, Cronenberg a ales o cale ușoară, igienică, lubrifia(n)tă și cronologică (sau cronenlogică). Restul pe Sex Reader
sâmbătă, 5 mai 2012
joi, 3 mai 2012
Attenberg (2010) - (alter)dansând cu lumea
Se vorbește din ce în ce mai pregnant despre existența unui nou val grecesc de filme ce cad subit și inevitabil sub egida clasificării, câteva dintre trăsăturile lor recurente fiind (Dogtooth, Alpes, Attenberg) bizareria, decontructivismul social, ontologic, moral, un fel de sociofobie discutabilă și nu neapărat blamabilă. Aceste filme nu par să blameze neapărat un sistem (social, psihologic) prezent, ci ele sunt un fel de alternativă oarecum absurdă, dar viabilă la realitate. Alter pare să fie prefixul ce le-ar ține companie sintactică acestor filme.
În Dogtooth vedem o alter-nativă a educației, scandaloasă, bizaroidă, rece, dar deloc de trecut cu vederea. Attenberg îndrăznește să propună printre altele alter-nativa identității sexuale a unei tinere (Marina) și poate nu atât sexuală cât pur uman-identitară. Marina își caută egoul nu prin procese schismatice, nu făcând apel la catalizatori, ci punându-se în permanență în raport cu celălalt adică prin alter-itate. Ea poartă discuții umorist-freudiste cu tatăl ei aflat pe patul de moarte, pipăie aproape medical sânii celei mai bune prietene, imită animale într-un soi de dans ritaulic, iar obiceiul de a se uita la documentare cu mamifere este un soi de instruire și înțelegere a omului sau a omului așa cum este el definit în termeni stricți (pragmatici, mercantili) de societate.
Tocmai din această pricină filmul are un traiect darwinist-în-răspăr, lucru redat printr-o serie de scene pe care multi le-ar putea acuza de un oarecare excess de dragul ciudățeniei sau de dragul integrării în festivalurile independente, însă ele, în ciuda discrepanței în raport cu lumea, au perfectă logică și orânduire în raport cu lumea filmului. Plus că ele se fac vinovate de o expresivitate coregrafică, artistică, vecine cu recenta alter-biografie-vizuală, Pina. Filmul este porționat în așa fel încât putem delimita zone lipsite de discurs, aproape eludate de sens, care seamănă cu o pseudo-exorcizare coregrafică a umanului și cu un tribut-tabu adus animalului și zone în care discursul este cel care leagă oamenii și secvența întreagă. De aici s-a putea deduce că ceea ce ar fi primordial specific omului este exprimarea prin limbaj, lucru ultra-enunțaț și susținut, însă timid redat în cinematografia (recentă).Limbajul ca trasătură definitorie a omului e translatat într-un nou limbaj vizual. Filmul recită un discurs onomatopeic, dar melodios, chiar foarte umoristic pe alocuri, despre locul mobil în lume al omului, despre frumoasa imprecizie a regnului, despre amorala imposibilitate a sensibilității, despre insuportabila ușurătate a ființei, despre farmecul discret al burgheziei.
Filmul va rula începând cu vineri, 11 Mai la Noul Cinematograf al Regizorului Român situat în incinta Muzeului Țăranului român.
miercuri, 2 mai 2012
Melancholia nudă
Dacă Béla Tarr ar fi avut o viziune apocaliptică la fel de nudă ca cea a lui Lars von Trier atunci prin The turin Horse am fi întrezărit un cadru ca cel de mai jos:
foto: Wynn Bullock, Gretchen, 1972
Melancholia, Lars von Trier
Abonați-vă la:
Postări (Atom)