joi, 5 mai 2011

Shopgirl

Îmbucătură dulcoid-masochistă cu parfum mirean de moralism tipic americănesc. Ca de obicei, pe plaiurile atent nivelate ale unui așa deont, ideea se oprește timidă între două lumi, indecisă dacă să devină volatilă, ectoplasmatică sau să-și fixeze meandrele în solu concretului. Așa e și fătuca asta, Claire Danes, umbră tremuricioasă a unei idei ezitante, a unei naiade, a unei nereide, a unei vestale de cauciuc, ea trebuie să decidă între doi masculi, unul tânăr, lefter, zănatic spre schizoid, 

celălalt, ceva mai în vârstă, avut și interesat de o relație fără de obligațiuni. 


Nu m-a lămurit flușturoșenia personalității fătucii, ba face pe inteligenta, pe fata cultivată, ba pe depresiva, ba pe libertina, ba pe hipioata, ba pe pubera, ba pe serioasa, zău dacă înțeleg toată aglomerația asta, mă sufocă, îmi râcâie dermu, mă înăbușe și îmi întunecă rațiunea. Urmează o scenă hazoasă de sex (hazoasă am zis, da? :))), pardon două, însă prima e net superioară celei de-a doua :D


Baleierea de la un mascul la altul se face așa cum e moral și frumos, aleatoriu, niciodată concomitent. Ciudat să îl văd pe Steve Martin într-un film oarecum serios. Un film de periferie urbană, compatibil cu lâncezeala, apatia și cu o degradare individuală posesoare de pretenții nesigure care se bănuiesc pe dânsele a fi metafizice. 
Un lucru e cert, îmi plăcu garderobu :P








miercuri, 4 mai 2011

9 songs

Bă ăștia care îmi recomandarăți filmul ăsta, perversitățile dumneavostră, zău așa, ce vi se părură domne așa de art-porn-cultcious despre dumnealui. Prefer arca lu nea Noe (Gaspar) decât bărcuța asta în care se înghesuie un cuplu hedonist, anonim și cam sec spiritualicește, căci slavă domnului somatic supurează prin toți porii. Ca să nu mai zic că aș arunca oricând pornoreala asta într-un colț feng-shui și aș restabili echilibrul cu In the realm of the senses.

 In the realm of the senses 
 9 songs
Dacă mă apuc de comparat, 9 songs ar ieși terfelit ca o partitură afonă, mototolită, iar In the realm of the senses ar pluti lotusian ca un origami în drumul spre nirvana ideilor de celuzoză-celuloidală peste pricăjita ființă creponată a filmului ăstuia incipient. În The realm of the senses cadrul e de așa natură încât porn-ul se transformă automat în artă, o artă cu delimitare estetică precisă, cu stil definit, identificabil, încadrabil, laitmotivic.

curent recurent :D

 9 songs


În 9 songs însă, orice încercare de artă eșuează, în In the realm of the senses juiseaza, 9 songs se descompune firav la cea mai mică atingere, ca o molie mumificată (asta îmi aduce aminte de un pasaj din Memoriile unei gheișe în care pubera gheișă găsește sub o piatră o molie moartă, nici n-apucă să atingă entomoluța că ea se disipă ca nisipu, de parcă nici n-ar fi fost, dacă îmi aduc eu bine aminte :P). Firidele, văgăunile prin care sunt băgate forțat și discordant insulițe de respiro între multiplele scene de sex ca descriptio antarctica,


fac parte dintr-un perete de carton desenat naiv, noroc cu muzichia-narcomană care a mai spălat păcatele unei repeții nonsensuale,


într-adevăr a fost acolo o pantă descendentă, o ardere în pipetă a pasiunii, prefer însă vâlvătăi alchimice și reacții novative, flacară albastră în vase de alabastru ca Blue Valentine să zic. Înțeleg de ce place bărbaților :D



marți, 3 mai 2011

Don't Die Without Telling Me Where You're Going

sau mai pe suava limbă a lui Borges No te mueras sin decirme adónde vas

Pe mirabilul domn Darío Grandinetti avusei ocazia să-l văd până acuș în ipostaza de poet, al-morții- ibovnic, în El lado obscuro de corazon și în cea de poet-masochist-filosof în Killing words, aici tot poet rămâne însă unul al tehnicii căci nu-i așa domn barbu, poezia nu-i decât o prelungire a geometriei.

Poetul e de fapt un inventator bucolic ce are un ambiț parcă prea puțin ombilicat științei, ci mai degrabă cinema-ului: pescuirea viselor printr-o manțocărie rudimentară și redarea lor în imagini, sub forma de film.


La o așa fundație clătinând-suprarealistă pilonii, decorațiunile, nișele, garguiele și basoreliefurile adiacente se cer a fi la fel de răuvoitoare bolobocului logicii, dar atât de în asentimentul gnosisului unei arhitecturi budiste. Ia forma astfel din văzduh, în poziție meditativă de lotus, un film argentinian despre...reîncarnare și dragoste atemporală, aspațială, acorporală.


Mașinăria de vise nu e tocmai o plasă onirică ci e un fel de portal, o arcadă brâncușiană, un mediu de comunicare cu jumătatea atemporală, un mijloc de reanimare, o pârghie ontologică, un suflu optimist pe buze muribunde. Bonomia creștinească, budistă, areligioasă, panteistă, bonomia în stare pură, iubirea față de aproapele din lumea de dincolo,


bonomia asta se învârte slo-mo ca o fustă albă în lumina unui sor primăvăratic și face din filmul ăsta o pildă, fantasmagorică ca orice pildă, dar exemplară. Uite că se mai scriu versete, se mai gândește cineva și la suflet, la miezul lui, la purificarea lui, la regărirea lui sub atâtea layere de egouri prefabricate, nu la sufletul individual al lumii ăsteia individualizate,


ci la un suflet individual-colectiv, panteist, nu la sufletul pe care îl estetizezi cu pomade narcisice în fața lumii-oglindă-înconjurătoare, nu la unicitatea noastră cotidiană, la unicitatea prăfuită de atâta uzitare, paradoxal convertită, pervertită lexical în antonimul ei, ci la un eu trans-mundan, livitatoriu, liber.


-adinooo, hellooou, c mama dracu? te-a prins în mrejele lui vreun sentimentalism zefiric, te strânge existențialist coroana de spini, sorbiși din corola de minuni a lumii?
-nu făi, călcai pe corolă de-i țâșni seva, m-am aplecat după ea să-i refac simetria și m-a mușcat a naibii, și când să dau să mă ridic am simțit un junghi și-un lanț rece în juru-mi, la capătul lui Rousseau fuma o pipă și mângâia un cerber pe cap
-adinooo aia sigur era corolă carnivoră? că mie îmi pute a etnobotanică și mă gâdilă polenu ei dubios în nări :)))
-nu e fato, am găsit un pliculeț de bruckner-enciclopedic, marfă pură :D și l-am amestecat cu praf oniric rămas pe fundul captatorului de vise din filmu ăsta și mi-o dat flash-uri gasparnoești.
- mai ai fată din pliculețu ăla? 
:))
ecce pliculețul de bruckner, îl deschid mai încolo, că îi e prea tare esența acuș :P

luni, 2 mai 2011

The Method/ El metodo

De vreo săptămână încoa tot ascult povestuici experimentale depănate entre murs la vâlvătaie de foc clasutrofil. El metodo își freacă bine mânile deasupra focului ăstuia, mai frige o bezea, mai zăngăne o alăută și  hippie cum e, atârnă stindardu păcii într-un ciot intercostal care ne dă junghiuri de foarte multe ori: concurența pentru obținerea unui job.


Apăi când e vorba de concurență, selecția merge în urma ei, trântește ușa și face să tresalte pipota candidaților, ia loc basic instictual picior peste picior în incinta interviului-interagotoriu, iar când torționarea  este una de grup atunci lucrurile devin ceva mai interesante. Gagica asta năbădăioasă, selecția, căci despre ea e vorba :P, deschide buzele rujate stacojiu [ în plan detaliu ] și  pronunță rotund regula jocului: El Metodo Grönholm,


un fel de ruletă rusească a dinamicii de grup, unu câte unul candidații sunt scoși din joc, probele sunt destul de imprevizibile, capcanele strategice nu lipsesc, se bate fierea firii fiecăruia cât e caldă, se înfierează psihicul atât cât e posbil, e testată răbdarea, perfidia, deotologia, toate  în prezența mai mult absentă a unui big brother anonim, identificabil însă cu privitorul.


Experimentul putea să curgă pe o pantă ceva mai săltăreață, mai inteligenată, mai interactivă de atât, mai puțin axată pe conturarea exacerbată a unui quiproquo nepotrivit contextului, ieșit cumva din regulile metodei,

 donde esta mi camisa, ay, ese hijo de puta, maldito sea, mierda :))

poate mergea oleacă de diluant în culorile tari ale stereotipului și exemplului moralizator, da, știm oameni-s lupi pentru oameni, în astfel de situații își dau jos blana-camuflaj-umanoid pentru a scoate la iveală viscerele unui nărav speculator-oportunist.


Mi-am adus aminte de câteva interviuri de grup la care am participat, să vă povestesc? :)) bine bine, dacă tot mi s-a oferit pasa asta :D


Unul era pentru un post de promoter din ăla insular, de prin supermarketuri, unde te invită gagicuța să încerci o cremuță nouă de fiță, un rimelaș, un parfumel, eram 3 la interviu, io și două mă scuzați piți :D nuș cum să le  nomenclaturez altfel, fete cu sclipici pe dânsele, stroboscopice, gasparnoești,  vorbim noi de una de alta, la un moment dat cetățeanca torționară, intervievatoarea, zice i hope you don't mind if we continue the interview in english, fătucilor de lângă mine le-o pălit brusc strălucirea, io zic yeah bitches this is my moment drept în câlcâiu lu ahile vă ard, this shitty job is mine, adevăru e că eram în căutarea unui job de luni bune, buuun, întrebarea unu which is your favorite movie, zic this is fuckin heaven și pentru că revăzusem proapăt The painted veil îi dau io în stânga și în dreapta vai cât de minunat e, chiar mai bun decat cartea, ce minunat e domn norton, bla bla mă miram și io de sentimentalismu-mi de mamiță înflăcărată,  îmi amintesc că una din tipe spunea că i-a plăcut pe aripile vântului pentru că e un...film frumos :D yeah sure :)) a doua zi mă sună torționara, zice sunteți supracalificată pentru job, zic what dă....nu avusesem un job în viața mea și dama asta zice că sunt peste ce cautau ei, așa că vă trimit la un interviu la rompetrol :)) oh da, prefer oje și danteluri. Acolo m-au intâmpinat doi tipi apatici care m-au întrebat din prima dacă obișnuiesc să ies des cu prietenii în oraș, what dăăă, și că jobu presupune creativitate zero și automatism maxim :D su per ia mă ne ne du mă....

Un alt interviu de grup la care am participat fuse într-o clădire cu ștaif de puțea a dubioșenie, unde toată lumea era la costum, gelată și tocată, adecă pe tocuri :P ce dreacu cautam io acolo cu treișpe chestii handmade colorate pe mine, pe bune dacă îmi amintesc cu se ocupa compania, ce întrebări s-au pus, ce răspunsuri s-au dat, câți am fost, ce culoare avea dermu fiecăruia, însă un lucru sigur am reținut, era o damă înzestrată, îmbidonată de mama natură  cu lăcomia dracilor și cred că nimeni altcineva nu-și mai amintește nimic altceva, probabil că a și obținut postul, nu, nu e o prejudecată doamne apără sau vreo refulăciune, dama avea pliscul mobil la purtător, dar zău dacă îmi mai aduc aminte ce spunea, ceva îmi astupase ochii și privirile :)) și nu, n-am niciun fetiș pentru sâni, dar cu sâni ca ăia poți să începi a avea unul fie că ești bărbat, femeie, copil, copac, găleată sau compostor de bilete :D

duminică, 1 mai 2011

Killing Words

De când cu The dark side of the heart nea actoru ista, Darío Grandinetti, m-o prins în mrejele talentului său și picai ca musca bezmetică în plasa dumnealui. Pe cât de liric, de esențialo-frazal, de boemo-romantic e în  The dark side of the heart pe atât de atroce, de twisting, de dublu-fațetar e în podoaba asta de peliculă, un blood diamond desigur, șlefuit cu migală și dexteritate de falange pătate cu hemoglobina unor victime mai mult sau mai puțin imaginare.  

  
Cuvântul trece prin același proces de șlefuire, ajungând la forma-i nudă, înglobatoare și arhisuficientă sieși, fiind ajutat de o familie lexicală cu sorginte nobilă, descendentă din glosarul filosofiei, prin caligrafia căruia curge sangivinic cerneală albastră. A fi profesor de filosofie e congruent de multe ori cu a fi mentor, a fi subiectul fascinației unei pleide de studenți, aici profesorul de filosofie devine unealta unei viziuni baphometice, bagajul de cunoștințe întrupate în contrucții frazale deștepte se confundă cu sertarul de obiecte schingiuitoare


ale unui sado-masochist.



Dialogul călău victimă e un evantai fistichiu vânturător de adieri schimbătoare, e ambracadabrant și datorită unei prestații actoricești cam...geniale. Pentru o sedimentare comparativă mai consistentă actorul ăsta e un fel de kevin spacey în seven sau the usual suspects, împart aceeași chibzuință, aceeași porționare discursivă, calculată, ordonată, cu țintă precisă, aceeși dedublare diabolică, aceeași perfidie a privirii.

 Kevin Spacey/Seven

O demonstrațiune vindicativă persiflantă cum rar mi-a fost dat să văd, dincolo de sublinierea punctuală a unor patologisme relative, căci și victima și torționarul împărtășeșc bubozități similare, dincolo de interogațiile retoric-deontologice


și dincolo de răspunsurile lor axiomatic-morale,


se subliniază punctat, cu subînțeles, palimsestic, zeflemitor  neputința administrativă, analitică a criminalisticii. Dar zău că-mi pasă de nota asta de subsol sociologic, asist ecumenic, în muțenie, la baleierea asta de patologisme discursive.