miercuri, 23 februarie 2011

Ben X

Hoarde de părinți alături de cohorte profesorale trâmbițează, își scot stindardu din chiloți, sudălmuiesc cu bulbuci de fiecare dată când le iese în cale vreun pricăjit al societății posesor de alterego compensatoriu, hrănit la țâța matricială a virtualului, drenată de glande mamare fosforice transportatoare de self esteem și estetica pixelată.

Io, ca om care nu se poate juca mai mult de două minute…macao, d’apăi Imperia sau mai știu eu ce, s-ar putea să văd într-o lumină clarobscură cotloanele labirintului dependenței de jocurile virtuale. Însă filmul ăsta cu ale sale aliterații dintre mundan și virtual, cu ale sale close-up-uri hiperactive spre enervante, cu al său personaj spasmodic purtător al unei figuri-rezultat filmogenetic dintre Jake Gyllanhaal (in Donnie Darko) și Tobey Mcguire (in orice :D) a reușit să imi transfere măcar un mega din agonia și decrepitudinea tristă a celui ce găsește refugiu în sânul jocurilor de strategie.

În cazul în care nu-l văzurăți să nu vă așteptați ca bietu băiet să cadă în hăul fără de întoarcere al shot down-ului, fără posibilitatea de restartare, să devină un sociopat van santian sau să se pună pe picioare după rețeta clasică supurândă de optimism. Soluția e una de compromis, îmbrăcată în halat cozy, târșâind botoși murdari pe scena roasă de carii a lumii, acolo unde ne naștem plângând (vorba lu’ Lear), tastând, scorând, plusând. Interesant cum alterego-ul virtual are și un frate geamăn în planul realului, cârjă defulatorie, adică băietu are o gagică imaginară desprinsă tot din mâzga jocului. Low buget, inteligent măsluit cu mijloacele avute la îndemână, dar cu efectele vizuale scurcircuitante ale unui blockbuster.

3 comentarii:

  1. Nu stiu unde le gasesti dar pare tare interesant:). si cum nu te board game-urile. unele sunt chiar faine, intense. incearca arkham asylum.

    RăspundețiȘtergere
  2. eu am deschis filmul asta cu mari asteptari, mai ales ca am un fetish amoral pt autism si asperger. dar dincolo de efectele vizuale care ma deranjau printr-o oarecare stupiditate, ceea ce m-a intrigat a fost cum a ales regizorul jocul escapist! un joc relational - defulare prin puterea pe care o ai asupra celuilalt, prin faima, prin dragostea unei printese. daca deficitul aspergerian e in zona comunicarii si intelegerii relatiilor sociale (si aici nu vorbim de deficit de abilitate, ci de wiring cerebral), why on earth would i replay power roles in virtualitate, cand eu nu le inteleg in realitate? nee, prea didacticist, prea moralizator si prea ferm in convingerea ca he gets autism from the inside si ne arata si noua cum sta treaba.
    (imi place blogul tau recent descoperit. ma bag la o recomandare prematura - afterschool, de campos)

    RăspundețiȘtergere
  3. @ marian deci n-ai cum sa ma convingi, nu ma ating de jocuri neam, iar ele nu se lipesc de mine :P
    @ sorinafakeday io n-am studiat prea tare tehnica (care este intr-adevar, p alocuri, cam puerila) dar cred ca a reusit sa surprinda cam ce era de surprins un spasmodism exagerat (didacticist cum bine zici) pe mine sincer m-a hipnotizat actoru...app de autisme si aspergerisme abia astept sa-l vad pe norton cu sindromul tourette (Motherless Brooklyn, asta in vreun an sau doi) :P
    ps: ma bucur ca treci pe la butic :)

    RăspundețiȘtergere