Gia

La sfârșitul anului trecut mi-am propus ca în penultimul an după mayași să văd cât mai multe filme (de top) ce-mi scăpară să nu care cumva să mă prindă apocalipsa cu lacune în cinematecă. Gia face parte din categoria (personală) dacă nu l-ai văzut e de rău, pune cursorul pe torrent că te faci de râs :D. Așa că până nu vine quetzalcoatlu după mine pun mâna pe bocceluța rușinii, scot din ea maldăre de outfituri trendy-fendi, mucuri de țigară, seringi, stroboscoape, blițuri, reviste glossy, truse de machiaj toate ale Giei. E acel tip de film care te face să te întrebi de ce dracu ține morțiș angelina să facă pe rusoaică, pe spioanca, pe femeia fatală cu satâr în jartiră și colt în botină.

Răspunsul e evident nah, dacă domnu o dat de ce să nu profite și celuloidul o leacă și să ne arunce găleți de detergenți pe creștete și să ne curețe podelele encefalului de materie cenușie.

Când vine vorba de un film centrat pe omagiul-elogiu adus unei figuri ce a făcut cândva umbră pământului din dimensiunea asta și când actoru ales să interpreteze se potrivește mănușă, nah, ce mai poți comenta, orbești și nu mai vezi defecțiunile tehnice, lacunele, patetismul, am vazut-o pe angelina, pe ea și numai pe ea, pardon pe Gia. Suculentă, nebună, drama queen, o femeie subiect oniric a multor cete bărbătești și serafime.
Gia este fotomodeala cu presonalitate, descoperită pe maidanu societății, rebela, sângele proaspăt ce împrospătează plasma unui univers bulimic (cel puțin în teorie și în prejudecată). Parcă nu m-a convins întru totul decadența personajului, deși sorgintea-i e reală, personajul a viețuit și s-a înfruptat din bulevardele și podiumurile minunatei terre. Dacă nu m-au convins decadența, mediul înconjurător, opreliștile oamenilor, pecetea lui homo homini lupus, samaritanismul unora, inconsitența pe alocuri a anumitor acțiuni și decizii, m-a convins, o spun repetându-mă, o angelină de zile mari, prea puțin repetabilă.

Tweet

Dialog cu o starletă porno

am decis deci să intru mai înauntrul scriiturii pornache almodovariene, redau mai jos un dialog fantezist pe potriva unei minți eminamente masculine(rage prejudecata nah :P), patty în dialog telefonic cu un necunoscut amnezic:

-Mă numesc Patty celebra...știi? Pe tine cum te cheamă?
-Cred că mi-am pierdut memoria. Nu-mi aduc aminte nimic.
-Ascultă, eu sunt femeia cea mai tare pentru 100% din oraș, în ciuda succesului meu, nu mi-am piedut spontaneitatea. Nu-ți da osteneala să inventezi tot soiul de povești ca să faci cunoștință cu mine.
-Crede-ți-mă sunt profund tulburat. Nu știu nici cine sunt, nici ce caut în cabina asta de telefon.
Părea că vorbește serios și asta m-a excitat.
-Vorbește-mi despre trupul tău. Cum arăți?
-Habar n-am.
-Privește-te în geamurile cabinei și descrie-te.
-Par tânăr. Două zeci sau două zeci și doi de ani.
A început să se descrie, încet, asemeni cuiva care învață să citească.  Ori toate astea erau adevărate, ori era cel mai mare flecar al secolului.
-Ești frumos.
-Da.
-Înalt?
-Un metru optzeci, poate mai mult. Sunt zvelt, dar numai atât cât trebuie, ca un efeb. Port jeanși.
-Du-ți mâna la prohab și spune-mi ce găsești.
-Îți poți închipui.
-La ora asta imaginația mea se confundă cu dorințele mele, iar dorințele mele n-au simțul măsurii, fi mai exact. 
-Natura a fost generoasă cu mine.
-Am oroare de eufemisme, dar am încredere în tine. Ochii?
-Deschiși la culoare. Verzi sau albaștri.
-Îți luminează extraordinar privirea? Te hipnotizează când îi admiri în geam, în asemenea măsură să nu te poți dezlipi de ei?
-Da, exact așa.
-Cu asemenea ochi mi-aș dori să fii brunet.
-Sunt brunet.
-Fabulos. Adresa mea: strada Canillas, numărul 19. Te-aștept. Dacă trebuie să îți amintești ceva, o să te ajut.

Tweet

Pitbull cinefilu'

Dacă la mijitul zorilor vă îngânați cu brahms, iar mai spre seară serviți un vinișor alături de tiersen atunci maître pitbull vă e prea puțin cunoscut, da' măcar o dată în viață i-ați azuti trilul cu parfum de nachos, eu n-am putut să nu  remarc aplecăciunea rapperului (da, cred ca rap se numește, deși nu sună ca atare) pe care o are față de cinemau, ziceți voi de nu:

My life’s a movie, call me Martin Scorsese
ok pitbull, now gimme that sweet, that nasty goochi stuff :)) :

Got to her in to car, quit playin' with his,
like? Watch him make to movie like 
Albert Hitchcock
bă pitbule mă dezamăgiși e Alfred, dar se iartă:P
ia mai zi

I party like a rockstar
Look like a movie star
Play like an all star
Fuck like a pornstar
Baby I'm a superstar

oh yeah, cinefil domne

Tweet

127 hours

dido & a.r rahman- if i rise 
Nici n-am ciripit bine despre astă minunăție de omuleț prins în firidele unui canion, cu mâna menghinată între un mur natur și un bolovan, că lumea a și început să-l asocieze cu saw, pe care nu-l văzui, am treburi mai importante de făcut :P da, știu, refuzul arogant al filistinului educat. E un fel de buried la lumina zilei, însă de un masochism optimist (specific lui danny boyle), fără implicații sociale sau politice, ci doar individuale, care țin de un liber arbitru usturător, da bă eu am ales să mă strecor prin hăuri, pe mine mă mîncă în dos să sar de pe un chetroi pă altu, însă acestă libertate iluzorie se întâlnește paradoxal și la răscruce de vânturi sahelice cu roca tare a destinului no, chiatra asta m-o așteptat pe mine toată viața ei de chitră, tot ce făcui eu în viețișoara asta m-o împis spre dumneai.  Și Gerry so impiedicat cam de același cataroi:

Aceasta pare a fi strânsoarea ideologică ce stă în spatele ăleia vivide și dureroase, din ăst vortex ambele părți ies în câștig, natura își ia o cotă parte, așa se întâmplă când o zgândări printre falduri și îi umbli la porjartierele crenelite, cum a pățit-o și nenea steve irwin par example, darwin să-l odihnească.
James Franco este în sfârșit copchilul unic al unei pelicule, îl văd și io în întregimea lui, că până acu parcă doar a trecut în zeflemea pe lângă mine, și-a fluturat batistul parfumat, și-a tras melonu pe ochi și a dispărut la următorul colț de stradă.

Ce făcuși mă nea Boyle și de astă dată, te cam grăbiși și încropiși o nebuneală fugită care pentru mulți (probabil) pare una opera defectuosa, dar pe mine mă încântași. Vizualul e de o eterogenitate bahică, obsesia de a filma din lăuntrul lucrurilor, de a intra microscopic, subcutanat prin toate ungherele nu poate fi decât ambrozie pentru cupa mea, încă un shot de close-up vă rog :D. Astfel aventurismul teribilist al personajului, dornic să exploreze fiecare cotlon de canion se reflectă în obsesia regizorală de a plonja, contraploja din toate unghiurile. Aminteam la început de un masochism optimist regăsibil în filmele lui nea boyle...omul ăla e prins la dracu în praznic, într-o prăpastie, pe lângă care o ființă bipedă trece o dată la juma de an (cu indulgenta) și în ciuda acestei situații cam nefericite omu e de o autoironie soră cu nebunia, întărită și de o muzichie faină de tot. Finalul se desfășoară desigur sub deviza et pur si muove așa cum so întâmplat și în sânul mamei inspiraționale, realitatea.

Tweet

Save the green planet

Ești purtătorul unui stomac oțelit și uns cu toate alifiile gastrice, ori ai un apetit sadic dubios, ori împărtășești o viziune umanitară pansalvatoare atipică și nihilistă? atunci ăsta e filmul care îți va hrăni bună parte din afinitățile menționate, le va îndopa mai precis.
Dar să las retorica micii publicități deoparte și să trec la o ușoară incursiune narativă:

Un tânăr funcționar, un neica nimeni, lucrător în uzina societății ca mulți ocnași făcători de umbră pământului și rămurele doldora de verzișori primește într-o zi o palmă deșteptătoare, îi pică o fisă sucită, diformă, care îi cutremură cenușiul nevricos, scurcircuitul se propagă, bobinele se ating, se aprinde beculețul, iar luminița plăpândă a unei idei tâmpo-ciudate asortată unei cămași cu mâneci supradimensionate se împrăștie: ia stai mă nene, poate șefu meu e extraterestru, am văzut io că are un comportament ciudat, sigur vrea să ia lumea în stăpânire și o eradicheze, ce-ar fi să pun ghiara pe el și să-l extermin eu primul și să-l fac să-mi dezvăluie identitățile acoliților săi, da, asta am să fac, am pivniță, am drujbă, am satâre, topoare, fierăstraie, celofan, picături chinezești și o gagică țăcănită care să îmi țină de șase.

Și pun-te pe tortură nene, da’ artistic nu așa oricum, nebunia călăului, scopul său măreț, admirabile, înduioșătoare, credibile până la un punct, demne de nobelul sadicilor, strategia- chirugicală, demersul-logic în ciuda premisei fantasmagorice. Dacă e să mut focusul pe victimă nici ea nu se lasă mai prejos, așa zisul extraterestru intră în joc neavând prea multe opțiuni și se avântă într-un dialog psihologic pe măsura adversarului, ce nu face omu ca să își salveze dermul.

Parabolă a unei societăți blazate, terapie a absurdului, complexul anonimului, obsesia panextincției, apologia răului a priori, bășcălia educativului de celuloid, orice s-a vrut această peliculă eu zic că a reușit, iar finalul e pe cât de apoteotic pe atât de apocaliptic. Un film fenomen pe care aș îndrăzni să-l pun eco în fructieră lângă portocala mecanică.

Tweet

Pedro Almodóvar-scriitorul porno

Critica de specialitate afirmă că rolurile mele erotice au în ele ceva incasabil care mă face unică și pe care, în orice caz, lumea n-are obiceiul să-l vadă în acest gen de subproducții. Alfonso Sanchez a fost foarte drăguț cu mine : "când faci o felație spectatorul nu remarcă decât ochii și gura ta". Se pot spune vrute și nevrute, dar eu sunt, înainte de toate o actriță. De ce s-o ascund? Și-apoi să nu ne fie teamă de cuvinte: nu numai că am un trup care îi înnebunește pe bărbați, dar sunt în plus, și deșteaptă. Însă nu arăt asta decât din când în când. Nu este de dorit să dezvăluim populației masculine că, sub înfățișarea de păpușă-Barbie-super-star, o femeie poate ascunde o mare înteligență. (Patty Diphusa)

Am dat peste Almodovar-prozatorul zilele trecute, copertat movuliu în format cotidianul, era undeva căzut între pamuk, capote și o pereche de blugi (și da, îmi țin cărțile în șifonier, așa se întâmplă când stai într-o cameră cu chirie :P). Am ezitat, parcă nu aveam chef de litt de lit, dar dacă stau și chibzuiesc o leacă acest personaj pornache și ale sale elucubrații ironice pe marginea unei experiențe cel puțin excentrice mă duc cu gându la cărțile citite pe sub bănci, în ora de română: platforma lui houellebecq, belle de jour, iubirea față de aproapele-bruckner, singur sub duș-chișu, în timp ce pe fundal curgeau cuminți laitmotive, mituri, picioare metrice, anticalofilismul rebranian, patriarhatul moremiațian, filosofia eliadească, dar cine să le ia în serios

ps: monsieur pantacruel parcă patty asta ar intra la categoria cu ochii în 3,14zdă :)

Tweet

Somewhere

Cum am așa un fel de reticență bulimică la tava întinsă a feliilor de viața am crezut de cuviință că acest film ar putea fi  a nu știu câta marți, după al nu știu câtâlea crăciun și că îmi va arăta mie cât de mizerabilă și amară e viața unui muritor, în cazul de față, a unui actor faimos. Până acum bildugsfilmele despre actori și viața la hollywood mi-au ținut predici între pereți reci de pension prin firidele cărora suflări gollumice mi-au susurat: ia uite cum se droghează nea actoru de atata trai bun, ia uite cum își exfoliază eul cu prostii, cum își năpârlește ca ambalajul ființa și o aruncă la pubelă, ia uite cum se afundă el în minunatele-i roluri de nu-i mai vezi și de nu-și mai vede chielea, nț nț cum o ține el numa în orgii și beuturi.

Sofia Coppola s-a lepădat însă de aste haine didacto-monahale și a îndreptat indicatorul către o cărare mai omenoasă, mai credibilă, mai axată pe princpiul bă actorii e și ei oameni. Nu înțeleg de unde se trage faima actorului cel cu față placidă (interpretat de Stephen Dorff) și probabil căci nici el nu înțelege, nu îl vedem nici o clipită pe platouri, ci doar într-un cadru exogen job-ului, în cele mai fade locuri, la hotelul cel luxos, în dormitor, în bucătărie, pe autostradă, la market. Ziceam că nu îl vedem în plină desfășurare a planului creator, dar această întâlnire de gradu trei cu sinele în cabina de machiaj e arhisufiecientă și mai mult decât grăitoare, ecce actor:

Nu e vreun geniu, nu pare a avea nimic special, dar are suficientă prezență de spirit încât să își dea seama de gaura neagră ce îi stă la picioare, de absurdul, blazarea, falsitatea universului în care gravitează sau mai degrabă a universului în care el e sor și  restul omenirii sateliți. Selecția acelor momente suficient de mundane încât să te facă să întinzi un deșt după ele, însă destul de consitente și suculente încât să-ți potolească reflexul de a le duce la gură, are ceva eminamente înduioșător și mă face să mai dau cu o tușă de gri peste crepusculul zonei-tunel aka criză existențială cu miros de cacao și scorțișoară, prin care trec momentan. Nah, e nasol când ajungi la un punct din care ai senzația că nu mai poți trage nici o linie ca lumea, că desenul din urma ta e mult prea naiv, prea simplist, prea fragmentat și începi să visezi la perspective și felii de viață sfumato, crocante și pline de surprize ca bomboanele lu forest gump. Toată acestă selecție conchide un final-schemă-simbol optimist, la care te aștepți, dar pe care cu greu îl poți pune și tu pune în aplicare. Poate că am simbiotizat prea mult cu filmul ăsta, dar mi-a mers așa ca un...pansament constrângător și dureros care pân la urmă te reabilitează :D
Scenele lungi, dar deloc plictisitoare mie, au fost susținute de o muzichie mișto, variată (T Rex, Foo Fighters, Gwen Stefanie, Amerie) care le-au mai grăbit pașii. Să nu uit să menționez prezența fătucii ăsteia (Elle Fanning) care pune un halou și totodată o cunună de spini pe creștetul actorașului cel escapist care în loc de cruce are un ferrari

vreo două magdalene

și ia parte la o euharistie autohtonă, ghiciți personajele?:))
-what's that book about again?
-it's about this girl that's in love with this guy, he is a vampire and his all family is vampires and she can't really be with him
-why doesn't she become one too?
-because she can't, he doesn't want to turn her into a vampire, if she gets to close to him he will not be able to help himself
-ok

Tweet

Escalation sau cum face mișto Shyamalan de sine însuși

Nu știu exact când a fost lansat acest trailer care se vrea o miștocăreală pe marginea lui Devil, l-am descoperit accidental, putea fi și mai funny de atât, însă de apreciat ironia lui Shyamalan la propria-i adresa, nu-i de colea :D

Movie Trailers - Movies Blog

Tweet

Never let me go

Aproape că nu există film care să o aibă în distribuție pe keira și să nu capete așa un parfum de secol opșpe-nouășpe chiar și atunci când subiectul tratat are de-a face cu clonarea, cum e cazul de față, ecranizare după un roman de Ishiguro. Triada tinerelor personaje mă duce o leacă cu gândul la the edge of love, însă permutările dintre ele sunt de o cu totul altă factură, ceva mai epurate de psihotisme și kinkiness, c'est l'amour avant tout chose we are in love and it is true love, is verifiable. Cam pe măsura acetui dicton maniheist-rațiune și simțire- se desfășoară întreaga dramă. E un film frumos pur și simplu pentru că o cocoloșește supt o haripă pe keira

pe carey

pe charlotte

pentru că abundă în gingășii care te fură pe nesimțite și îți malaxează rotulele

pentru că trilul de lebădă al clonării răcnește din toți rărunchii arhitectonici

 

pentru că panoramicul te izolează și te adâncește.

Uimitor cum un subiect sfidător de etici și morale, bolânzind de frisoanele unei insesibilități tehno-medicale, a fost coconizat minuțios de falangele unei abordări atât de puritane, de romantice, fără a cădea în plasa terminologiei clasic-siropoase. Are cu toate astea o lacună temporală care nu te lasă să simți sedimentarea unor trăiri, însă jocul actorilor reușeșește să îi pună un dop de pâslă acestei mici scăpări.
Jovi, am văzut că îl întrebași pe richie unde poți găsi filmul, dacă nu l-ai reperat încă uite eu l-am luat de aici :)

Tweet

Raperița Natalie Portman

Ce black swan domne uite aci dark saidu lu' natalie, rap style :D

Tweet

Click

Un guest post scris acu ceva vreme pentru site-ul lui cristian :P

E un fel de Christmas carol updatat, tunat, ferchezuit, uns cu alifii puturoase si urat mirositoare pe care intamplator le-am mirosit intr-una din zilele prospat trecutului Craciun. Damful ce m-a lovit n-aduce deloc a scortisoara, cuisoare, nici macar a sarmale sau fripturi, dar nici iritant pe de-antregul nu e…sau ba da. Americanii sufera parca de mania unei ironii puerile pe care au tupeul sa o numeasca umor. Adam Sandler cel cu fata tampa e viermisorul, sclavul, mopul cu idealuri in cuibul-debara al unei multinationale si pentru ca statutul de multi-tasking-man l-a cam secatuit de esenta, i-a cam divizat familia si timpul liber, ii vine in ajutor o solutie minune, aparuta din neat, cu functiuni previzibilo-stupide: o telecomanda menita sa te fataie pe toate palierele temporale, dandu-ti posibilitatea sa pui pauza, sa derulezi, sa expandezi si sa compresezi variabila timp.

Cum naiba sa nu iti doresti acest fantasmagoric cadou picat din vid, cum naiba sa nu abuzezi de el. Si cum excese fara efecte secundare celulitice, psihologice sau de factura spirituala nu prea exista, personajul lui Adam si-o ia in freza, isi blesteama zilele alea trecute, prezente si viitoare pentru ca mai apoi sa se smiorcarie dupa iertaciune implorand planarea in normal. Inca o palmutza data liberului arbitru, inca un sut dat cinemaului. Ce ma mai scoate din tatani la acest gen de comedioare e insulita omiprezenta de drama, dar ce zic eu drama, e tragedie cu acte in regula, pe princpiul glumim glumim da’ tre sa trageti si voi niste invataminte d’acilea ca nu nea dunaram sa ne hlizim ca prostii unii la altii. Serios fratilor de peste prutul atlantic, lasati-o mai moale cu lectiile existentialiste ca viata pute de ele si balta ce ne desparte e plina de peste si porunci. In ciuda aversiunii mele fata de aceasta comedioara – concept esuat trebuie sa recunosc ca mi-a smuls cateva hohote, fara de voia mea.

Tweet

Unstoppable

Clint Eastwood & General Saint - Stop That Train 

Mai acu câteva zile am fost întâmpinată la muncă de către dragele mele colege cu o tolbă de criticisme binevoitoare (of course) cum că le doare capu când mă citesc, că îngrămădesc prea multe cuvinte în frază, că le sardelesc ca pe chinezi la metrou, mă io ce să zic acuș ăsta mi-e stilu, n-aș prea vrea să fac recenzie liniară (nu cred că sunt în stare), nici critică de film nu fac (n-am patalamaua și nici pretenția), trec doar printr-o coardă să-i zic sensibilă ce văd, ce aud, vreau, încerc să fiu organ de simț, filmul pentru mine e un stimul, ce încerc aici să fac este să redau doar un reflex pe care nu-l pot lepăda de ganglioni supurânzi în analogii, nah, boală se cheamă.

Pentru voi fetelor și nu numai, o încercare telegramatică:
Văzut un sfert din filmu cu trenu stop nu e un tren de neoprit stop nu m-am lăsat fraierită stop focus tembel supra  travelling în draci nu este egal cu viteză stop comparativ, speed (I) e ambrozie stop cursele nu mai sunt ce-au fost odată stop domnu danzel training day nu te prinde stop
nu știu dacă l-au oprit pân la urmă, dar presupun că da și că danzel s-a împrietenit la cataramă cu ucenicul, s-au salvat unul pe altul de la anaghie și că la final i-au facut ochi dulci (amândoi) gagicii din turnul de control, bă ăștia care văzurăți toată cursa, contraziceți-mă, eu una mă bucur că nu mi-am pierdut timpul aiurea și că am ratat trenul ăsta :)

Tweet