Vian şi paranoia

Dacă Iarba roşie sau Blues pentru o pisică neagră duhesc de incertitudine, suprarealism crud, aproape asimbolic, Smulgătorul de inimi e cat se poate de teluric, dar nu desluşitor până la capăt, însă cel puţin te inveleşte în panza unui joc alternanat între semnificant si semnificat, între ceea ce deja ştii si ceea ce numai Vian cunoaşte. E un fel de welcome into my world, didactic, cazi in tuneul carollian lin, slow motional şi ti se dă răgazul să admiri cam tot ce-ţi sare în cale, să diseci, să analizezi, sa decodezi, să-ţi pui aparatul simbolic în funcţiune gata să barezi scurcircuitul cu care obisnuieste Boris sa ne comaseze neuronii. Un psiholog, un sat, o gloată de sateni ciudaţei, dogvillişti, o mamă uber paranoică şi mă opresc la ea căci este posesoarea unei nebunii remarcabile. Îşi iubeşte atât de tare copiii încât ajunge să îi ţină în nişte cuşti pentru a-i proteja de lumea exterioară care îi poate răni oricând căci nu-i aşa o adiere uşoară face să cadă o frunză care se aşează pe capul unui cal care se sperie, calcă la rându-i pe un boschet deranjând un bondar ameţit care zboară direct în ochiul unui copil care se dezechilibrează şi cade în cazanul cu apă fierbinte şi...moare, mama lui de butterfly effect, Boris şi a lui mamă obsedată au desigur mult mai multe bazaconii în desagă şi mai mult farmec.

Tweet

Norton intră din nou la pârnaie

Nortonieni din toate colţurile, din toate fight club-urile uniţi-vă întru şpirit căci Norton revine la cârma sectei şi se pare că îl însoţesc câteva recurenţe: una atitudinală, de răufăcător, lipsindu-i zvastica din American History X, fiind substituită de o coafură hazoasă (zic eu, vezi trailer :P) şi ar mai o recurenţă...partenerială, apare de Niro în peisaj cu care a făcut echipă în The Score. Filmul este regizat de Curran din mânuţele căruia a ieşit minunatul The peinted veil (tot cu Norton). Povestea e cam ruptă din era când nevestele neglijate suspinau la vederea lui Gere în Unfaithful, subiectul deci cam prin latura aia moral-amoros-constituţională se bălăceşte, noroc că mişună în adâncul ei doi monştri lochnessieni şi o sirenă (Milla Jovovich).
Stone se lansează prin Octombrie, sectanţi mai avem ceva rabat de executat :P

Tweet

Shutter Island

Ce-i drept am vizionat această peliculă cu un uşor decalaj faţă de restul cinefililor/lumii (probabil or mai fi vreo..doi pe planeta asta care nu l-au vazut...încă :P), am avut un attempt pe când se lansase, dar calitatea sunetului era destul de proastă, 2 ore si ceva de bazait in urechi parca nu-şi aveau rostul, iar de cinema nu aveam timp asa ca am asteptat sa ajunga si la mine pe conducta varianta dvd.

Că tot am mentionat variabila sunet, parcă să zic că s-a insistat cam mult pe tragismul ei, sunt unele momente în care tesiunea sonoră o ia inaintea celei acţional-vizuale. Povestea parcurge frumos un fitil arzând care se încheie cu boom-ul mult aşteptat, la fel de frumoase sunt si o serie de cadre extrem de fotografice (uşor observabile diagonalele, patratele magice etc) şi lugubre, pe alocuri creepy spre horror, trăsătură ce parcă nu e atat de recognoscibilă in tolba lui Scorsese. Nu m-aş hazarda sa-l etichetez ca fiind un film previzibil însă ne cam prindem si noi pe ici pe colo de dedublarea personajului, având in vedere ca dintr-un început el vine la pachet fără vreun fel de informaţie legată de trecutul său.

Nebuia este totdeauna un subiect care îţi oferă un lung şir de posibilităţi pe care filmul de faţă le-a exploatat destul de bine şi complex (nu neapărat suficient) mergând însă pe varianta clasică-nebunul care îşi părăseşte ego-ul şi care îşi creează o intreaga existenta la antipod pentru a-si ascunde tarele intr-un colt intunecat al minţii. In rest Dicaprio îşi face treaba foarte bine, spre excelent (as usual).

Tweet

Veronique, make it double!

Mr Nobody effect (pentru ca am tot văzut-auzit asocierea cu fluturaşul beţiv, aiurit şi insipid) persistă (doar în mintea mea, probabil), dar până la el a existat un halou ceva mai agnostic ce s-a chircit centripet pană şi-a solidificat miezul ce-l adăpoşteste în coconul său pe domnu' nimeni. În hora elipsoidală a acestui halou s-a cuibărit Veronique a cărei pendulaţie, levitaţie, gravitaţie m-a ameţit până ce am văzut...dublu. Scindura, explozia solară, fisiunea nuclear-moleculară o naşte şi pe a doua Veronică într-un alt colţ de lume, dar suficient de aproape pentru ca intersecţia dintre cele două să se producă.

E momentul să ies din acest cerc vicios, crepuscular, din acest sistem solar miniatural, bivitelin şi să va spun că La double vie de Véronique (alta decât aia a lui Coehlo care nu e hotărăta dacă să moară sau nu :P) este un film-bijoux, intens prin culoare, sunet şi mai ales printr-un personaj feminin mirific şi mai ales...în dublu exemplar. Nu e nicio clona la mijloc, nici gemenele olsen sau vreo demontraţie de caz patologic, nici vreun jekyll sau hyde, e mai mult o incursiune curajoasă în structura eului care simte ca e aici, dar şi altundeva, nu foarte departe, un fel de călătorie astrală cu puncte de suspensie.

Când veronica se întîlneşte cu veronica, când îţi poţi privi sinele ca într-o oglindă, inevitabil te tulburi, îţi scuturi frunzele, goliciunea te sperie, te chirceşti ca un fetus, simţi că ai pierdut ceva...placentar şi devii mai trist, semn de maturizare a spiritului. Profund, infuzie concetrată de existenţialism, apropo de infuzie...e la un moment dat un cadru superb cu o cană de ceai în care se rotesc două pliculeţe, asta mai înainte de punga lui Mendes şi mai sunt câteva cadre cu o băbuţă...atât de kafkiene, gata, devin o insectă la rându-mi, mi se impăienjenesc ochii şi mai ies o dată din vertij nu inainte de a vă înduma pe bâjbăite spre veronica lui Richie.

Tweet

Absurdistan

Apa face casa bună cu dragostea, o inundă prin toate cotloanele, îi spală toate podelele, aşternuturile, fanteziile şi totodată le stârneşte, le întreţine, le curăţă de excreşcenţe şi le lasă în pielea goală, de cele mai multe ori la propriu. Dar aceasta nu este numai o poveste prin burlanele si ţevile careia curge lichidul vital-fertilizator, irigator de inimi, ci este totodată povestea unui satuc rusesc compus din numa 14 famillii, un sătuc secetos al cărui destin ne este pus pe tavă aşa cum Jeunet ne-a facut cunoştinţă cu Amelie sau cu trupa de nebuni frumoşi din Micmas, deci o povestioară săltăreaţă, amuzantă, tâmpiţică, suculentă, cu o crustă de suprarealism pe deasupra, în care Amelie ar lovi uşor cu linguriţa. Într-una dintre scene el  îi construieşte ei un sistem de fire şi încrengături suspendate deasupra satului care pun în mişcare o bărcuţă improvizată, substitut al unei veneţii fără de componenta principală adecă apa. Vocea naratorului este arhisuficientă astfel că personajele abia dacă scot câteva cuvinte ce iau forma descântecelor şi vorbelor de duh cum numa bunica e în stare să coacă. Un film unguent, menit să bine dispună, scop ce şi-l îndeplineşte cu conştiinciozitate, creativitate şi umor adiacent.

Vara secetoasa parcă mi-a adus aminte...

    Absurdistan (2008)

                                               Spring, summer, fall, winter...and spring (2003)

de anotimpurile lui Ki-duk Kim...

Tweet

The elephant man

Life!... is full of surprises. Consider the fate of this creature's poor mother, struck down in the fourth month of her maternal condition by an elephant, a wild elephant. Struck down!... on an uncharted African isle. The result is plain to see... Ladies and gentlemen... The terrible... Elephant... Man...  

Reacţii?

A existat o vreme când Lynch făcea minuni lucide şi inteligibile, când dădea mâna cu Hopkins, când spunea bună ziua şi se făcea că ne vede, când ne ghicea încruntarea sprâncenelor, umoarea apoasă, degetele aduse în jurul frunţii, o vreme când nutrea compasiune pentru toanele geneticii şi mai ales pentru labiritintul talamic, unde arunca câte o torţă de lumină atât cât să vedem ghemul ariadnic lunând-o după colţ, iar pe timpurile alea Lynch a creat minunatul The Elephant man. 

Un personaj diform fizic, dar cu un suflet neted, fumos, paşnic, demn de invelitura unui cearşaf  budist sau de fotograma linţoliului christic, un suflet atât de bine croit, adăpostit în căuşul palmelor lynciene care, culmea, ni-l pasează cu încredere şi fără urmă de îndoială căci aceste mâini au reuşit să modeleze demiurgic o creatură menită să justifice într-u totul sintagma estetica urâtului sau basme romantic-antagonice (pleonasm :P).

John Hurt dă viaţă impecabil acestui monstru extraordinar pe care parcă îşi vine să-l iei acasă şi să-l educi sau mai bine zis să sedimentezi colbul unei cunoaşteri a priori, dar haotice, să faci ordine prin etică şi estetică, iar Hopkins este cel ce înclină balanţa pe un făgaş nobiliar şi poate prin simpla sa prezenţă (plus nonculorile) face ca pelicula să pară mai dincoace de anii 80. Lynch ne fraiereşte deci, reuşind să plăsmuiască o relicvă preţiosă cu uneltele unei tehnologii şi a unui deont contemporane, dar n-ai decât să te laşi fraierit în faţa unui spectacol cum altfel decât mistic, catartic şi revelator.

Tweet

Vampires suck

Dupa ce au trecut afluviunile de fani manifestanţi prin pieţe, fluturând postere fatidico-penibile imprimate cu triada de actori cotaţi care mai de care în topuri precum the sexiest, the most influent, the hottest...dog ;)), catalizatorii magmei unei generatii răzvratit-sângerii, muşcatoare de gatlejuri blah blah gargară paşoptistă, deci cum spuneam după ce trecu potopu’, măcar o ploicică răcoroasă de parodioară să avem parte, nu mă hazardez sa o numesc mană cerească, multe limb-uri sunt de trecut pana acolo. Aşa s-a născut cu ceva sforţări o satiră  fără  pretenţii, mai mult youtube-ică decat filmică, ce îşi permite domne sa meargă contra curentului, dar parcă să zic ca nu o face in totalitate. Dacă vă e pe plac umorul tâmpito-sadic de sorginte americană cu glumiţele lui ca nişte cărămizi atunci o sa va placa macar intr-o doara Vampires suck. Decoleaza bine, zboară lin, se clatină, dar până la urmă aterizeaza regulamentar. Parodierea nu se rezuma strict la setoşi ci trece blitz krieg-ic si prin show bltiz-ul evident tot al lor, aşa ca mai apar in peisaj una bucata link cu trimitere directă la Black Eyed Peas sau Lady gaga, deci mai putin film si mai mult sange...albastru.

Tweet

Peacock

Concomitent cu filmările la Inception se desfăşurau cele la Peacock; singurele puncte comune între cele două: Cillian Murphy şi Ellen Page. După Norton şi McAvoy se pare că încep să hrănesc o uşoară obsesie (cu firimituri pentru moment) în ceea ce-l priveşte pe talentatul domn Murphy. Din nou un rol ambiguu, feminizant, dar care nu moşteneşte infuzia de optimism clocotindă ce iese din mic dejunul plutonian ci mai degrabă aluncă pe panta psiho-thriller, un fel de ciorbă fierbinte înghiţită cu noduri, dar care n-are gust rău. John şi Emma (ce poate fi mai abecedaric...la ei :P)-unul şi acelaşi personaj- sunt sculptaţi antitetic pe zidul rigid al unui orăşel sumbru aka Peacock. Pe John îl ştie toată lumea ca fiind tipul retras, agorafob, singur, un fel de Lars mai schizofrenic care îşi are propria lui păpuşă asupra căreia nu deţine controlul adecă pe sine...în rochie. Un fenomen a la Donnie Darko-deraierea unui tren în grădina lui John-o scoate pe Emma la lumină, iar din acest moment începe un joc alambicat, lăbărţat, al dedublării, John-Emma trebuind să-şi îndeplinescă rolul astfel încât peacocii să nu se prindă până când unul dintre ei trebuie să iasă din schemă, nu vă spun care :P. Comporatamentul ambivalent are şi el o explicaţie freudiană, digerabilă, satârul psihanalitic fiind însă îndulcit de o serie de fotocadre superbe şi de omuşorul ăsta care are talent, nu glumă.
Îl mai puteţi urmări în drama de război The Wind that shakes the Barley, unde face un rol bun într-un film bunicel despre atrocităţile britanicilor pe făgaşul irlandez de după primul război mondial.
PS: tipa de lângă Sarandon e Murphy, dar v-aţi prins voi :P

Tweet

La sud de graniţă, la vest de soare

---

Personajul masculin murakamiam este de acestă dată un fel de Mr. Nobody care le are pe toate...cronologic, nu simultan, paralel, intercalat. Mai intai il muşcă de faţă (cum bine zicea Stănescu...Nikita) iubirea platonică metamorfozată de timp într-o veritabilă obsesie ca urmare a neîmplinirii, după care urmează alte personaje feminine care aduc cu dânsele un tsunami de trăiri intense pentru ca într-un final, Mr. Nobody să eşueze pe insula statorniciei şi a bunăstarii căsătorindu-se cu o fată domestică, tutelată de o reala trezorerie pe post de tată. Mr Nobody işi deschide frumuşel o afacere, deţinând 2 baruri drăguţe unde ascultă jazz si îi citeşte pe clasici...dupa vreo 20 de ani de gap îşi face apariţia prima dintre nălucile feminine ale traseului său exstitentialo-iniţiatic, nalucă indeed deoarece are acea aura de animal prins la graninţa dintre două lumi aşa cum incearcă Murakami să ne educe mintile prinse în menghina descartiană. O carte scrisă simplu, realist, pe care n-ai cum să o scapi din mâini pentru că vorbeşte pe limba fiecăruia şi mai ales despre câte ceva din viaţa fiecăruia.

Tweet

Everybody's Fine

Pentru că am tot auzit în stânga şi-n dreapta cât de minunat e filmu' ăsta şi pentru că lâncezea de vreo lună de zile într-un folder unde mai zac alte câteva (pentru care aş avea nevoie de niscaiva imbolduri serioase pentru ale viziona sau poate doar de o anumită doză de permisivitate :P) am decis că a venit momentul să mă perfuzez volitiv unei melodrame se sorginte americana. 

Dacă About Schmidt v-a fost pe plac (nici n-ar avea cum sa nu vă fie...cred :P) atunci îl veţi lua şi pe de Niro sub o aripă protectoare pentru că face un rol foarte bun, de om vulnerabil, de om...omenos (în sfârşit, că parcă mă săturasem să-mi tot arunce în faţă scutul invincibilităţii şi impenetrabilului). Un tată văduv încearcă din răsputeri să-şi adune copiii în jurul mesei măcar pentru o seară. 

 

Toţi găsesc scuze pentru a evita centripetul moment, iar tatăl decide să le facă vizite surpriză fiecăruia dintre ei, bineînţeles că nu îi găseşte aşa cum îşi imagina, fiecare întâmpină probleme pe care le-au ascuns de teama ciuntirii lumii utopice construite de un tată care nu şi-a dorit decât tot ce era mai bun pentru odrasle chiar şi cu preţul drasticismului. Replici pe măsura umanismului ce transpare din porii personajelor, cateva cadre pe cât de spontane pe atât de incredibile, un film frumos, trist şi atât de aproape...cam avem fiecare un de Niro pe post de vecin. Recomand şi recenzia vecinului Richie :P

Tweet

Breakfast on Pluto

O nebuneală revigorantă, cocoloşită de atâta optimism, însă fară a se ajunge la contorsionism sau dimorfism, sub presiunea unei viziuni de o limpezime şi o naturaleţe cum nu găseşti prea des în filmele...gay. Pardon travesti. Nu, nu da înapoi, căci n-ai să vezi scene sexuate-asexuate, brokeback-uite sau vulgare. Lacuna lăsată de lipsa lor este umplută de un Cillian Murphy cum rar ai ocazia să întâlneşti. Pe lângă faptul că fizionomia i-a adus un tribut considerabil în modelarea personajului, a reuşit totodată să intre în pielea lui şi în hainele-i colorate, deloc dizgraţioase, iar replicile dăltuite cu ciocanul unei filosofii naive îl transformă într-o veritabilă piesă de colecţie. De colecţie e filmul pe de-antregul, aproape terapeutic, fructificând descoperirea sinelui prin căutarea maternului. Un tânăr pleacă în căutarea mamei şi îşi descoperă latura feminină. Periplul său este secţionat pe capitole (care n-au nimic din tăişul lui Lars von trier :P) şi asezonat cu scatch-uri foarte amuzante şi ingenioase, permiteţi-mi să reperez printre velele-i fluturânde, la prora, boare ameliană (sau poate n-am curăţat bine lentilele ocheanului ). Veţi da nas în nas cu Brendan Gleeson şi Liam Neeson şi cu o serie de acorduri muzicale ce se întrepătrund cu replicile şi care vin una în completarea celeilalte. Din acelaşi ceaun mai recomand Velvet Goldmine.

Tweet

Pe limba...fluturilor

Când mă pocneşte după ceafă nostalgia unei copilării apuse (sau cel puţin bine depozitată la naftalina neuronală) parcă imi vine să adorm cu capul pe amintirile lui Creangă aşa cum spaniolii probabil că se consolează cu una bucată scriitură marca Rafael Azcona. Acest din urmă hispanic a scrijelit cu pana (sau cu Montblancul de fiţe) şi o parte semnificativă a cinematografiei de pe la ei (care din păcate cu greu ajunge şi pe la noi) participând la realizarea unui film ce cu greu o să-mi fugă din memorie.

Ca să nu mai lungesc mult intro-ul (oops am facut-o deja) este vorba de filmul La lengua de las mariposas (Limba fluturilor) de prin 99, poveste simplă, lină şi curgătoare ca apa unui râu şi cam ca toate poveştile de genu ăsta foarte touching şi terapeutică. Ne este prezentată la modul ingenuu relaţia dintre un profesor controversat în aparenţă, dar foarte...Gandalf în esenţă şi un elev dornic să absoarbă cât mai multă cunoaştere, pe amândoi unindu-i printre altele şi pasiunea pentru fluturi. Toate bune şi frumoase până când îşi face apariţia in peisaj războiul civil, iar profesorul, mentorul satului, pe fondul ideilor sale republicane ajunge să fie repudiat şi alungat cu pietre (imagine aproape biblică ) de către proprii elevi. Este genul acela de film care inspiră naturaleţe cu tona şi îţi dă răgazul să observi toate elementele din cadru fără a-ţi induce sentimentul de plicitiseală, astfel că şi musca ce se perindă deasupra mâncării de pe masa sătenilor îşi are rolul ei precis, acela de a te convinge de veridicul istorisirii. Hrăniţi copii din voi cu acest film (doar nu vreţi să adăpostiţi în voi un homuncul subnutrit):P

 

Tweet