Gamba lui Buñuel

 The Criminal Life of Archibaldo de la Cruz (1955)

Viridiana (1961)

Mai puteți vedea și Genunchiul lui Truffaut.

Tweet

Detachment (2011) - riscurile meseriei de profesor

Detachment e un film la care te poți uita purtând permanent în minte o balanță comparativă și pe cap o cunună de spini, exteriorizare a unei conștiințe care nu știu dacă e cu adevărat conștiință sau milă sau poate o trăire cu adâncimi analitice și profund interogative. Această comparație implică pe de o parte realitatea (exacerbată, poate) a sistemului de învățământ american și realitatea mioritică, cu mult mai docilă parcă. Comparația e permutabilă și probabil că se pliază cultural pe mintea fiecărui privitor în parte indiferent de sorgintea, educația și toposul acestuia. 

Venind din partea regizorului Tony Kaye, cel care s-a dovedit a fi deosebit de incisiv, de realist și de memorabil prin filmul său de referință American History X, Detachment păstrează aceeași senzație subcutanată și o forță impactuală similară. Însă spre deosebire de American History X unde personajele coc și usucă fructul răului într-un mod natural, succesiunea anotimpurilor sufletului fiind una graduală, de această dată exemplele ce sunt date pentru a sublinia mentalitatea și comporamentul putred al elevilor sunt cumva extreme, ele sunt atât de decupate încât pe alocuri își pierd forma naturală (eleva obeză amorezată de profesor, elevul de culoare veșnic nemulțumit, eleva asiatică și ușuratică etc). 

Însă pe de altă parte această abordare in extremis poate trece dincolo de granița filmului, poate da o gleznă peste dâmbul artisticului și poate păși sfios pe solul CSR-ului, manifestându-și vădit și vizibil această voință de trezire a conștiinței opiniei publice. Furia elevilor, sadismul lor inexplicabil, răul prim de la William Golding citire, toate colcăie în filmul  Tony Kaye, dar viermuiala lor nu este justificată, explicată, remediată așa cum a făcut-o în American History X, nu este nici absurdă, nihilistă ca în filmele lui Gus van Sant, nu este nici demonică așa cum este în cazul recentului We need to talk about Kevin, ci această furie-cumul este un femomen realmente trist, ea pare să vorbescă despre o regresie, despre un protest deconstructivist, despre o dezintegrare aproape insuportabil de văzut a egoului chiar înainte de sedimentarea lui.

Filmul este potențat în sensibilitate de jocul incredibil de versatil al actorului (și producătorului) Adrien Brody care interpretează rolul unui profesor suplinitor ce pare imbatabil în fața elevilor săi imposibili, dar care, in particular, se confruntă inevitabil cu proprii săi demoni. Inconfortul transmis de film se datorează în mare parte dialogului foarte bine dozat, un dialog aproape ritmat, un dialog concentrat, exemplar, construit în așa fel încât să sune ca vorbele de duh ale unui om învățat într-o agoră. În egală măsură apropierea față de film și disconfortul acestei proximități este datorată și modalității dinamice de filmare. 

Focusarea este bruscă și vizibilă, camera de filmat este tot timpul în miscare, dar atentă și în permanenetă concentrare și pe alocuri întreruptă de porțiuni animate și la fel de dinamice (o trăsătura ce pare să devină specifică filmelor independente). Dacă în spațiul mioritic sistemul de învățământ este cel care dă bătăi de cap elevilor așa cum am arătat aici, atunci spațiul american, în măsura în care filmul de față reușește să-l surprindă întocmai, se confruntă cu o reală criză care trece dincolo de sistemul de învățământ și se instalează în plan ontologic și deontologic. Întrebarea nu este dacă învățătorul, dacă sistemul mai este bun, dacă mai poate fi îmbunătățit cumva ci dacă subiectul de studiu, elevul, mai este încă perfectibil, dacă mai este încă bun, dacă materialul său mai suportă modelarea, biblic vorbind, dacă vasul mai are nevoie de olarul său. Detachment este un film care îndrăznește să învecinze sistemul educațional cu cel existențial într-un mod realmente veridic, incisiv și intravenos. 

Tweet

De weekend: Safe House și This means war

Puteți citi o mini cronică scrisă de butic la Safe House aici, iar pe cea la This means war colea :)

Tweet

My Week with Marilyn și The Iron lady - Oscarul și seducția mimetismului

Așa cum ne-a obișnuit, în dulcele-amar stil clasic, Oscarul nu și-a înfrânat nici anul acesta aviditatea  pentru metamorfoza dermului, fie-i sfântă medierea max factorului, pomadelor și maclavaisurilor de ultimă și primă generație. Ce-i drept readucerea ritualică la viață a unor figuri marcant-emblematice e un proces seducător, e prea puțin blamabil acest voodoo cinematografic, această pigmalionizare și acest joc de-a dumnezeirea, însă aglomerarea lor pe aceelași podium de distincții (J Edgar, My Week with Marilyn, The Iron lady, Albert Nobbs) e poate un indice sociologic oarecum îngrijorător. 

Acestă resuscitare e ușor exacerbată, nu neapărat prin seria de exemple enumerate, ci prin modalitatea de expunere a lor. Astfel că Michelle Williams sforțează convulsiv exorcizarea unei Marilyn Monroe prea puțin naturală, de o timiditate mistico-neînțeleasă, rezultatul fiind un fel de film marca Hallmark (pardon, Diva). Acestui aer de mediocritate cu pretenții i se alătură montajul rudimentar, ieftin, neverosimil, la fel de neverosimil redată fiind și povestea în sine, personajele simulează o emfază bizară în prezența divei, iar personajul colateral al Emmei Watson pare a fi cam sigurul ce strălucește prin drăgălășenia lui reținută. În cazul asemănării Michelle Williams-Marilyn Monroe nu s-au depus prea mari eforturi cu pensula, mimetismul fiind unul spontan și accesibil.

În cazul lui The Iron lady, Meryl Streep pare să fi meritat Oscarul numai pentru prima jumătate de oră a filmului, perioadă în care machiajul este omniprezent și coincide cu felia de viață tardivă a lui Margaret Thatcher. După aceea asistăm la un soi de desfășurare din nou exacerbată de gesturi mimetice, la o joacă facială vizibilă, cu intențiile ușor descifrabile printre riduri și vocalize. Atât My Week with Marilyn cât și The Iron lady urmează o structură cuminte, bildungs, flashback-ul e porționat acolo unde trebuie și cât trebuie, schematic, sunt aproape deranjante prin cumințenia și așezarea lor. Un caz fericit de mimetism este Midnight in Paris (nominalizat laolaltă cu exemplele mai sus mentionate), acolo asemănarea actorilor cu personajele de interpretat este realmente surprinzătoare și seducătoare poate și datorită unui fel distinct de concentrare și focalizare pe aura lor. Personajele lui Woody Allen (în Midnight in Paris) sunt practic o rezultantă, un simbol, un indice, pe când J Edgar, My Week with Marilyn și The Iron lady se vor a fi vădit înglobatoare și infatuate.

Acest mimetism brainwash e poate și un soi de consemnare în lipsa unor documentare sau a altor artefacte vizuale, dar ultra-premierea lui e semn de regres, e ușor vetust și anacronic să măsori talentul unui actor prin capacitatea lui de imitare întocmai a unor fețe publice prezente sau trecute. Fenomenul e ușor sufocant, iertat să îmi fie scurtul moment de aparent...mimetism darwinist. 

Tweet

Luis Buñuel - analogii picturale

Angelus-Jean-François Millet

Viridiana (1961)-Luis Buñuel

adaggio: In the Mood for Love (2000)- Kar Wai Wong

 Mâncătorii de cartofi- Vincent Van Gogh

 Viridiana (1961)-Luis Buñuel

 Cina cea de taină- Leonardo da Vinci

 Viridiana (1961)-Luis Buñuel 

Tweet

I saw the devil (2010)- indiscutabila simetrie și estetică a ființei

(...)

(...)

Tweet

Ceva bun de la viață (2011)- simbolism și fals realism

După o absență de vreo 6 ani Dan Pița revine cu o poveste ce pare să aparțină (doar în aparență) noului val ultra-realist de filme românești. Însă Ceva bun de la viață este cel mult un copil de suflet al acestui val, la fel de orfan și orbecăitor ca și cei doi protagoniști (Mateo și Ginel, interpretați de fețele proaspete Corneliu Ulici și Dragos Dumitru). Punerea trupului unui nou venit pe patul procustian al realității e deja o trăsătură torționărească, o unitate de măsură standard  mai mult sau mai puțin necesară  în cinematografia românească, ofranda adusă realității ajutând fie percepția, fie catarsisul unei întregi colectivități.

Din acest punct de vedere jertfa adusă de Ceva bun de la viață realității e una ciudată, polivalentă și  cumva simbolistă. Începutul filmului se dovedește a fi unul acțional, intrând cumva în schema occidentală (trăsătură ce ar reieși încă din trailerul-spoiler, motiv pentru care n-am să gravitez prea tare în jurul miezul narativ) apoi acționalul se însoțește cu simbolul, cu morala, cu optimismul exacerbat și cu o realitate palpabilă, arhicunoscută și exorcizată de buze statice înmuiate în salivă protestatară: condițiile de trai din România și inevitabilul exod. Realitatea cu pricina nu este prezentată brut ci imaginea ei trece printr-un proces de cosmetizare, am să exagerez puțin și am să îi spun mistic. Termenul este legitim dacă e să decupez una dintre secvențe în care cei doi protagoniști străbat un culoar-memorie, un culoar-subconștient, acolo unde ne întâlnim până și cu fanfara laitmotiv din Nunta de piatră. 

Dincolo de simbolurile-secvență există un soi de simbolism tehnic.  Un astfel de exemplu îl reprezintă încadraturile lipsite de cer, acele cadre în care pietrișul este practic fundalul, cerul,  Pița manifestă astfel un soi de oroare de cer așa cum au făcut înaintea lui Francois Truffaut sau Ingmar Bergman. Un alt simbol-tehnic îl reprezintă mizanscenele din interiorul minei, acolo unde lanternele minerilor par a fi unica sursă de lumină creind un efect de clarobscur pictural, de lirism coloristic cumva contrastant vitregismului muncii subterane. Însă dincolo de aceste catrene vizuale cu rimă împerecheată, dihotomică și cuminte există o abundență de versuri albe repetitive, de replici-mantră care se învârt în jurul aceluiași scop de bun simț: realizarea personală și câștigul. Numai că toată această repetiție devine agasantă la un moment dat, iar încheierea ei sau ceea ce ar trebui să fie implinirea ei este un act din nou simbolist, sec și neguros și în aceeași măsură paradoxal de optimist. La baza acestui optimism, acestui ceva bun de la viață, stă voința personajelor și doza simpatică de umanitate, am să-l pomenesc din nou pe Francois Truffaut căci însoțirea personajelor, interacțiunea lor pur umană și mai puțin scenografică imi aduc aminte de personajele cineastului francez. Ceva bun de la viață este de un optimism nu amar ci simbolist de relevant ceea ce îl face ceva mai...acrișor. 

Tweet

The Artist vs Beginners

The Artist

Beginners

Tweet

Chronicle (2012): anti-eroul minimalist și hedonist

Chronicle pare să se erijeze în anatema unei întregi serii de superhero movies atât prin osatura eroilor cât și prin unghiurile de filmare subiective, prin conștiința vie a celui filmat, prin comunicarea în timp real a acestuia cu camera de filmat. Eroii sunt ocazionali, împrejurarea, contingența este cea care le schimbă genetica, o schimbare minimalistă care nu are nevoie de prea multe explicații bio-somato-fandosite. Nu că această dobândire întâmplătoare a puterilor nu ar fi o trăsătura standard și recurentă în rândul filmelor cu supereroi, însă aici îmblânzirea puterii nu aduce după sine responsabilități vitale și cosmice, iar folosirea ei nu e vecină nici cu binele comun, nici cu morala, nici cu etica. Ci scopul ulitizării acestor noi forțe nu este nici mai mult nici mai puțin decât distracția, nimic mai frumos, mai cinstit și mai deconstructivist. 

Astfel că împrumutând moku-neo-cine-verite-ul lui Cloverfield, Chronicle face o treabă bună, schizoidă, însă ușor extremă poate și din pricina faptului ca avem de-a face cu un debut regizoral. Extremă nu este abordarea, nici plot-ul, nici complotul interpersonaje ci personajele însele, ele poartă stigmatul unor tipologii balonat de conturate ca tatăl alcoolic și ultra-agresiv sau underdogul hiper-sensibil. Chronicle este o cronică vizuală, o mărturie nu atât de veridică ca în cazul lui Cloverfield, dar nici atât de șlefuită ca în cazul lui The Troll Hunter, Chronicle are parte și de montaj ceea ce îi mai știrbește din verieteu și veriteu.

Se observă cum Blairwitch project, Cloverfield, District 9, The Troll Hunter și Chronicle au în comun, pe lângă subiectivismul camerei de filmat, această aproape imposibilitate a veridicității subiectului (vrăjitoare, troli, supereroi, extratereștri). S-ar putea spune că acest colaj de exemple s-ar autoproclama tacit  drept substitut al mainstream-ului care uzitează de obicei astfel de subiecte pentru a crea francize și chimuri colective de popcorn. [Însă înainte de acest melanj paradoxal de reușit dintre fantasmagoria subiectului și realismul redării lui au existat filme ca Zelig (regia Woody Allen)]. Chronicle demonstrează cum mokumentaristica poate fi cool, accesibilă rămânând în limitele imperiosului necesar minimalism al speciei vizuale din care face parte. 

Tweet

The Grey (2011)-despre nerealista echidistanţă democratică a animalului

Buticul a scris oleacă mainstream şi refulator destre The Grey aici. O singură remarcă aş mai avea, filmul se vrea a fi un poem al suspansului, dar nu-i decât o ciornă mototolită și morfolită echidistant de democratic...în salivă de lup nu flămând, ci nerealist de vindicativ…

Tweet

5 Filme pentru doamne

Aleator si alter-feminist Buticul vă urează o primăvară esteată! :)

Marie Antoinette

Sympathy for Lady Vengeance

Beautiful

L'histoire d'Adèle H.

The Night Porter

Tweet