Ca orice istorie care se respectă și care nu se prostituează la fiecare colț de bulevard, istoria cinema-ului are și ea reprezenații ei de seamă, figurile ei emblematice, vârfurile ei de lance în fața cărora codu cavaleresc te obligă să te înclini și să pupi țărâna...dar în ciuda elogiului frate cu cerul și a râurilor de critici orgasmice sunt unele filme mega-cunoscute, în delir apreciate, spasmodic ridicate în slăvi care pur și simplu nu ne ajung la corason, nu ne gâdilă la balamale și de care ni se face chiar lehamite, de la atâta înghițit în sec ne adunarăm 16 bloggeri să vă destănuim cele mai tainice frustrări, să vă spunem care sunt cele mai cele filme (că așa zice restu lumii) care ne sunt atât de nesuferite și mai ales de ce, enjoy :D
Filmul-eveniment al lui Gaspar Noe "Enter de Void", e pentru mine un experiment respingator cu o poveste mult prea simplissima, cu o tensiune omniprezenta, cu o moralitate absenta, cu o sursa de captare a emotiei mai mult negativa, cu o desirare permanenta a unei lectii de trai intr-un mediu al raului, si cu o lipsa acuta de fond filosofic suplinita cumva de multimea "care-urla" a detaliilor unui carui alt context social decat al Tokyo-ului.
Diana-Ran
Kurosawa e considerat de toata lumea un "clasic" am vrut si eu sa mananc Kurosawa pe paine, sa vad ce gust are. Cei sapte samurai m-a cam lasat rece si somnoroasa (come on everybody..nu e chiar asa misto), dar am zis sa nu ma las asa usor, si am vazut si Rashomon. Descoperirea mi-a dat incredere, si am spus ca merita sa ma mai uit si la alte productii ale maestrului japonez, dar cred ca n-am ales bine cand am decis sa vizionez Ran. La sfarsit (nu stiu cum am avut puterea sa rezist pana acolo) ma simteam la fel de dementa precum bufonul emblematic care ne-a servit constant lectii de viata pe parcursul actiunii. A fost ca o lunga tortura. Niciun fior de incantare sau de entuziasm nu m-a incercat, la nicio faza din film, desi chiar am vrut sa imi placa.Din pacate, Ran mi-a taiat definitiv si irevocabil tot cheful de Kurosawa. There is no turning back.
Pacat de afisul superb din colectia Criterion...Nu va lasati ademeniti...
Marian-Titanic
Filmul cu cea mai romantică scena din istoria cinematografiei, filmul cu un buget care hrănea pentru câţiva ani o ţară din Africa nu m-a impresionat aproape deloc. Nu mi-a plăcut romatismul pueril a lui Leonardo Di Caprio, căruia îi trebuia un frizer mai bun înainte de filmări şi nici atitudinea grăsuţei Kate.
Nu m-a impresionat aburul din maşină care s-a transformat brusc în staul şi nici plânsetele sutelor de spectatori care se îmbulzeau acum câţiva ani pentru un bilet. Reţeta succesului, romatism chicios specific unei poveşti cu prinţese plus dramă reală a miilor de oameni nu m-a atins ca pe milioanele de fani. Dar ce să-i faci dacă uneori omul e imun la anumiţi „viruşi “ care infectează o masă mare de oameni. V-aş spune câteva şi despre Avatar dar o lăsăm pe altă dată.
“Salut … Numele meu este X iar aceasta este povestea mea. M-am nascut sub semnul unei stele amare iar viata mea a fost o continua lupta cu … “
As putea continua, totul luand forma unui monolog care, in ultima instanta, nu ar interesa pe nimeni. Nu ar atrage, nu ar starni emotii si in nici un caz nu ar castiga un Oscar… O nominalizare ar insemna ca viata m-a purtat pe culmile gloriei, insa acest lucru este la fel de improbabil precum o sosea ca in palma in buricul Bucurestiului …
Industria cinematografiei se pregateste sa isi incoroneze laureatii anului de gratie 2010 in timp ce, din spatele usilor inchise ale Kodak Theatre, razbat aplauze si ovatii la auzul unui discurs poticnit si chinuitor, care in ciuda platitudinii sale a starnit o emulatie nemaintalnita de la succesul coplesitor al unui “Forrest Gump”, o capodopera de neinteles pentru macar 50 de procente din cei care i-au inchinat ode …Nimic nu pare a sta in calea lui Hooper si a personalitatii lui George VI, un personaj istoric transformat peste noapte dintr-o fantoma a istoriei umbrita serios de complexitatea personalitatii inegalabilului Winston, intr-o figura iconica a luptei impotriva propriei umile conditii. O lupta dusa, este adevarat, de fiecare dintre noi, la un anumit moment …
Imi este greu a intelege extraordinara desfasurare de forte in a elogia un film al carui subiect, in lipsa pleielii regale, nu ar starni interes nici cat o paruiala cu zgarieturi dintr-un bar gay.
Este incontestabila valoarea prestatiei actoricesti, este incontestabila valoarea viziunii regizorale, insa esenta filmului este “Discursul” .. Dezamagitor, nici macar o propozitie a oricaruia dintre cele cateva fragmente de discurs inserate in acest film nu implica emotiile starnite de cuvintele lui Brendan Gleeson in “Into the Storm”. Asta pentru a ramane in exact acelasi orizont de timp si in aceeasi arie de interes a istoriei …
Avatarul secolului 21 e predominant albastru şi cu o înălţime considerabilă. Şi se află în jungla (nu amazoniană) a Edenului pierdut undeva printre planete. De-acolo se-aud strigăte de jale: "Aoleu ăştia vrea să ne cotropeşte", copacul vieţii şi tatăl stelelor începe să se cutremure în apropierea primejdiei.
În afară de nişte efecte făinuţe, într-adevăr nişte peisaje frumoase, plătim bani să mergem la tri-di ca să vedem ce? O poveste oarecum stupidă, cu altfel de extratereştri şi o poveste banală de dragoste de parcă n-am fi fost martorii ei în Stăpânul Inelelor. Un film prea mediatizat, prea scump, prea ridicat în slăvi pe când există filme de 1000 de ori mai bune. Acum să nu încep să mai vorbesc şi de 2012...
prin 2004, inca mergeam aproape saptamanal la cinema. preferam, matineele de la ‘studio’, ieftine si bune, sau descalecatul pe un fotoliu ros de vremuri la ‘cultural’. fostul cinematograf de la parterul blocului meu din berceni. e greu să uiți așa ceva când ai balconul chiar sub cuvantul cinema.
in acele zile de toamnă, stiu ca am intrat la o comedie. chiar daca nu era woody allen, si nu erau nici fratii coen, si nici macar kusturica si nici macar porumboiu si nici macar charlie chaplin. deci, in concluzie, era vorba de un horror. dar imi placea titlul, care ma ducea cu gandul la louis malle, si muzica lui yann tiersen. cu asta am si ramas, cu titlul si amanuntul muzical. in rest, good bye lenin
in acele zile de toamnă, stiu ca am intrat la o comedie. chiar daca nu era woody allen, si nu erau nici fratii coen, si nici macar kusturica si nici macar porumboiu si nici macar charlie chaplin. deci, in concluzie, era vorba de un horror. dar imi placea titlul, care ma ducea cu gandul la louis malle, si muzica lui yann tiersen. cu asta am si ramas, cu titlul si amanuntul muzical. in rest, good bye lenin
p.s.
daca aflati intamplator ca, in nu stiu care zi din nu stiu care an, am laudat ca un nebun, la cald (deci la dilatație), dulcegaria ‘vagabonul milionar’ si am zambit satisfacut la ‘avatar’ (pentru efecte speciale si experienta vizuala, se intelege), ar fi potrivit sa va faceti ca ploua. iar daca nu puteti, nu puteti.
in nici un caz insa - cum ar spune enoch ‘nucky’ thompson admirandu-si garoafa rosie de la rever - n-ar trebui sa lasati adevarul sa strice o poveste buna.
După ce o groază de oameni mi-au descris Inception cu ochi dilataţi, ca fiind „noul Matrix”, „best of Nolan” ş.a., m-am dus îmbătată de aşteptări la cinema. Şi când colo? Poveste pe 3 etaje, deci cadru ambiţios, atractiv ca idee – da. Scenariu asortat, deci mod deştept de a pune fantezia pe peliculă – nu. Mai exact: dialoguri de trei lei, curs narativ megaprevizibil, filozofii de aprozăreasă perorate cu tonul unor adânci taine psihologice. Ah, ok, acţiune cu artificii şi efecte speciale – din plin. Dar nu asta căutam.
Citisem un comentariu acum mulţi ani la „21 grams”, pe care mi l-am notat, cum că nu ar fi un film, ci un necrolog. Remarcam că respectivului, filmul i-a plăcut, bag seama şi necrologul. Mie nu. De fapt, treaba asta cu neplăcutul trebuie să fie nuanţată. Nu văd „21 grams” drept vreun film inutil, vreun rateu. „Amores perros”, lung-metrajul de debut al lui Iñárritu era fresh şi foarte pasional gândit. Când a apărut „21 grams”-ul american însă, un fel de déjà-vu a pus stăpânire pe mine: schimbată pe ici pe colo, pelicula dispunea de aceeaşi osatură. Îşi schimbă peştişorii mexicani cu unii americani şi îi pune s-o pună de un parastas al vieţii; o injecţie cu pesimism şi tristeţe se aplică fiecărui actor (personaj). Dar până şi în viaţa reală, la parastase oamenii pun de o ţuiculiţă şi îşi aduc aminte de una, de alta, de rujul defunctei, de nepoţi sau de aventurile din armată. Parastasele sunt vesele în sine, cum spuneam. Numai că Iñárritu vede totul în gri albăstrui, îşi tratează personajele drept nişte morţi vii. Lipsa asta de multi-perspectivism e deprimantă şi greu de urmărit. Unde mai pui că şi încârligătura de scene de prin prima jumătate de film este o aiureală cumplită (nu refuz o astfel de libertate!) şi nu eviţi să te întrebi dacă nu cumva urmăreşti un random playlist de anti-reclame la viaţă. Nu am pretenţia unui implant de bucurie, fericire şi baloane colorate. Dar parcă toată durerea pe care o pune cap la cap filmul ăsta defilează prea ostentativ.
Şi ar mai fi ceva, care oricum nu ţine de valoarea unui film, ci mai degrabă de o opţiune personală, pe care cu toţii avem dreptul să o revendicăm: tratamentul toxic, sectar al filmului. Matricea sectară – naţiune, comunitate, familie – îmi creează de-a dreptul repulsie. Mă intrigă şi mă revoltă. Dar până să îţi dai seama despre ce este filmul exact, te-ai şi trezit în baie spâlându-te pe dinţi, cu jumătate de picior deja pregătit de culcare.
dupa cum observa un intelept, Lord of the Rings e despre niste oameni
care merg. pana si copacii merg in filmul ala.
cartea mi se pare suportabila, e-n spiritul epocii [un fel de Jung,
sau de antropologie nazista pt copii] dar filmul, 50 de ani mai
tarziu, e just boring.
Momentan imi vin doar doua filme in minte, You Again si The Social Network, ambele din 2010. Nu stiu sincer care dintre ele m-a plictisit mai mult sau care mi-a produs o stare de somnolenta in primele 15 minute de vizionare, dar subiectul era sa vorbim despre un film de la care am avut uber mega asteptari, asa ca ma rezum la cel din urma, The Social Network.
Nu voi trancani prea mult pe subiectul asta, deoarece am scris cam tot ce aveam de spus mai demult, scurt si la obiect, cum fac intotdeauna. Sincer, din cauza bugetului ma asteptam sa fie nominalizat pentru un premiu mai important cum ar fi Globul de Aur, dar nu si sa-l castige! Se pare ca e nominalizat si la Oscar, daca-l castiga si pe asta ma impusc. Asa, revenind la film, in afara de plictiseala si starea de somnolenta, Zuckerberg m-a enervat la culme, nu imi dau seama daca din cauza faptului ca nu-l prea inghit pe Eisenberg ca actor sau din cauza faptului ca personajul interpretat mi s-a parut un om fara scrupule care si-a calcat prietenul in picioare pentru a-si atinge telul. Si care e rostul lui Justin Timberlake printre atatia geeks? Chiar n-au putut gasi pe altcineva mai bun? De exemplu un Michael Cera cred ca ar fi fost un inlocuitor perfect, atat pentru Timberlake cat si pentru Eisenberg, o peruca, niste lentile si aia era, poate-mi placea si mie.
Inception - o distributie decenta in frunte c-un cabotin notabil, acest Rock Hudson al zilelor noastre, nu poate salva un scenariu de oroare care simuleaza inteligenta desi la miez e doar un film de Michael Bay in care exploziile abunda iar ratiunea lipseste cu desavarsire. Da, da, da, vis intr-un vis intr-un vis, bo-ring. Personajele sunt o adunatura exceptionala de cartoane ambulanta de care nu ne pasa - trebuia sa ma miste vinovatia lui pentru moartea ei? sa vreau sa fie fericiti acei copiii fara fete? sa sper ca personajele secundare despre care nu stim nimic sa-si primeasca valiza cu bani? Mai e nevoie sa spun ca singurul plus al filmului e cand Mal incearca sa-i omoare pe toti? Ma gandeam eu.
filmele despre care vreau sa vorbesc, ca nu pot sa le disociez, formeaza o trilogie: star wars(prima, ca a doua nu conteaza)! stiu ca a creat o religie, cu replici citate si rascitate, cu dark vader prezent in mii de reclame, dar pe mine nu m-a atras deloc "filmul". poate episodul patru sa fi aprins vreo scanteie, dar nu mai mult! o fi din cauza ca m-am nascut mai tarziu, cand febra se mai potolise, iar subiectul, intriga, actiunea devenisera cam banale si comune...nici asta nu se verifica intru totul, pentru ca alte filme din aceeasi perioada si chiar mai vechi le urmaresc cu placere ori de cate ori se iveste ocazia! in fine, poate nu-mi place trilogia pentru ca george lucas incearca sa stoarca bani de pe urma ei ori de cate ori are ocazia!
Mă pregatesc să fiu blamată pentru următoarele vorbe, da’ asta e. Dintre toate filmele celebre, super aclamate şi cu critici extrem de pozitive, aş spune că nu mi-au plăcut : Naşul, Stăpânul inelelor şi Războiul stelelor, da’ nu pot zice asta pentru că nu le-am văzut. Însă nici nu prea-mi doresc. Aşa că atunci o să zic că nu am prea vibrat la Gladiatoul, Alexander şi mai recentul Dinner for Schmucks, care în comparaţie cu Le diner de cons e net inferior (în viziunea mea). Gladiatorul cred că nu mi-a plăcut pentru că cineva mi-l povestise înainte şi nu mai avea nici un farmec, iar Alexander... well, e cu Collin Farrell, de care nu mi-a plăcut niciodată. Iar incestuoasa relaţie cu Angelina mi-a displăcut şi mai mult.
Nu imi dau seama exact carui public se adreseaza fimul lui Laughton. Film noir e doar pe alocuri, in cea mai mare parte aduce cu o poveste pentru copii - cu un Hansel si Gretel modern, mai exact. Si stereotipia extrema a personajelor, in frunte cu predicatorul Powell (Robert Mitchum) pare sa indice tot o poveste. La fel si secventele fugii copiilor pe firul raului, cu decupajul in umbre al siluetelor – de departe punctul forte al filmului – aduc cu ilustratiile minunate ale unei carti de povesti. Doar ca povestile, ca si desenele animate sau fantasy-urile, nu sunt deloc pe gustul meu, iar aceasta mai are si o morala foarte religios-siropoasa (si, in plus, uita sa spuna ce s-a intamplat cu banii).
97% pe tomatometer, 94/100 pe metacritic si 94 de premii in festivaluri de la Boston pana la Marrakech. Imi plac multe din lucrurile facute de Alexander Payne, dar Sideways mi-a indus doar o stare catatonica. Imaginati-va ca eroii din American Pie au trecut cu succes de etapa postdoctoratului, sunt toba de carte in materie de viticultura si literatura, dar au ramas in aceleasi glume proaste din vremea liceului. Sunt epave umane cu burtile lasate motiv pentru care au dezvoltat un angst aparte. Si apeleaza la solutia disperata a unui road trip in care vor sa culeaga cat mai multe placeri bahice si niscaiva chilotareala. Trist si plictisitor da capo al fine, dar daca va hotarati sa-i dati o sansa, beti o sticla de vin inainte sa apasati butonul play. Sa se duca mai usor.
n-am văzut cu atenție decât prima parte, probabil a mai reușită și mai esențială, lipsa mea de electrizare, handicapu meu de a flutura antenuța întru contact și de a intinde o falangă michelangelească întru conexiune primordială de gradu 3 cu ăst film stă probabil în neputința mea de a priza atâta testosteron țestos, bengos, mafiot, ferchezuit la 4 ace. Nașul ăsta își conchide microuniversul familial atât de menghinal încât mă sugrumă cu a sa răceală, cu al său joc, cu a sa obsesie pentru putere, respect, paranoism, impunere, cu al său paternalism egocentric exacerbat, arogant, fudul cojocului deontologic mi-l face nesuferit de mama focului. Personajele-piscuri-himalayene se înalță semețe în mijlocul unei nebulozități lăptoase de nori și ceață, narativul țâfnos aproape își permite să fie…oricum, dacă personajele sunt coioase (fălcile lu marlon, doamne până unde a urcat testosteronu, mă scuzați :D) atunci ele sunt suficiente sieși, deci neah, mult prea egoisim pour moi :D ce-i drept mi-a plăcut capul ăla cabalin
