Polar Bear Man- Reflectati

Ca sa ma razbun o leaca pe faptul ca nu am putut ajunge la festivalul de scurt metraje de saptamana asta din Parcul Crangasi deorece trebuie sa imi fac datoria de cetatean "laborant" al acestei tari m-am gandit sa va arat si voua un scurt metraj peste care am dat intampator si pe care l-as cataloga drept un cub de gheata in cupa amara a acestei saptamani festivalessista. Enjoy!

Tweet

"Vrajirea"... sau dezvrajirea femininului

Tocmai am inchis coperta unei carti pe care am "colectat-o" din Cora acum vreo cateva luni. Povestea este un amestec interesant (anacronic vorbind bineinteles) de atmosfera dogvileasca, la care se aduga ceva din misticismul eliadesc, o leaca de filosofie japoneza si cireasa de pe tort acel iz distopico-despotic al unor carti precum 1984 sau Minunata lume noua.

Intr-un satuc uitat de la poalele unui munte unde oamenii sunt simpli, insa imbibati de taine si ritualuri mistice, isi face aparitia un tanar pe nume Marius care face pe micul dictator si care ajunge sa hipnotizeze practic o intreaga comunitate cu peroratiile sale ezoterico-misogine cum ca femeia este spiritul urbanismului, al lacomiei si cum ca ea ar trebui redata prin jertfa pamantului. Surprinzator este faptul ca reuseste sa-si transforme discursul absurd in realitate, jertfa are loc, satenii nu sunt zguduiti sau contorsionati de remuscari, convinsi fiind ca au trait un ritual in cinstea muntelui "vrajit" care in urma acestui sacrificiu va fi binevoitor cu ei si le vada da aurul mult ravnit ce zace in adancurile sale. Pe de alta parte cand un barbat cade rapus de furia muntelui intr-una dintre mine, comunitate traieste o adevarata tragedie. Toate aceste evenimente sunt privite prin ochii unui doctor care traieste de multa vreme retras in inima acestui satuc, un fugar scapat din cusca orasului care pare ca vede in paradoxalul Marius o extensie irealizabila a propriei personalitati.

Dupa atat amar de pagini veninos misogine trebuie sa ma tratez neaparat cu ceva marca Beauvoir.

Tweet

Harry Potter-mai plin de hormoni ca niciodata

Prinsa de sindromul HP nu puteam sa ratez week-endul asta premiera mult asteptata a Printului Semipur. Este aproape imposibil sa caracterizezi un episod din saga septupleta fara a face referire la celelalte ecranizari sau la roman. Asa ca urmand aceasta reteta pot spune ca filmul a evoluat insa nu stiu daca tocmai in bine. Actiunea incepe foarte antrenant, avem parte de foarte multe cadre in plonjee si in contraplonjee astfel ca mare parte a scenelor sunt destul de "zguduite" si surprinzatoare, deci vizual numai de bine, insa cand vine vorba sa-mi arunc binoclul critic in directia replicilor ma lovesc de scene penibile, de multe stereotipuri, de exagerari, de prelungiri inutile, de repetitii suparatoare, de glume rasuflate, de intruziuni subliminale cu referire la criza economica si semitism.

Reprezentarea evolutiva a relatiei dintre Hermione si Ron face apel la o serie de gesturi penibile, interactiunea dintre ei se rezuma la replici precum"vezi ca ai putina pasta de dinti pe obraz...vezi ca ai putina mustata de bere", iar tumultul hormonal al personajelor ocupa mare parte a actiunii, nu ca ar fi un lucru rau numai ca s-a facut apel la o groaza de stereotipii hollywoodiene. Jocul actoricesc al lui Tom Felton (Draco Malfoy) este o surpriza placuta in comparatie cu cel al vrajitorului titular care se pare ca pica in manierism cu fiecare episod.

La sfarsitul filmului am ramas cu senzatia vizionarii unui film incomplet (desi are o durata de 2 ore juma') care si-a abandonat menirea in detrimentrul taramului mult mai fertil al entertaiment-ului, poate din cauza ca cea de-a 6-a carte a avut prea multe de oferit, asa cum are si ultima dintre ele care se pare va fi ecranizata in 2 parti asa incat sa se poata cuprinde mai tot si sa nu ne abandoneze sindromul asa de repede.

P.S(din cinematograf culese): la fiecare premiera a filmului la care am fost am obeservat ca se gaseste in sala cate un baietel isteric si peste putinta de entuziasmat care o intreaba cu voce tare pe maica-sa la intervale regulate de doua minute cine e nenea ala, ce se va mai intampla in film, de ce nu se joaca Harry cu zapada etc...de data asta pe langa prezenta obligatorie a copilasului au mai existat si doua personaje cel putin interesante prin primele randuri care in loc de floricele savurau castraveti cu paine, aceasta din urma zburand la un moment dat prin sala...le-o fi picat greu la stomac putina...magie

Tweet

Coco avant Chanel avantgardiste

Ieri, inainte de o portie buna de 8 ore laborante mi-am permis un moment de respiro in sala surprinzator de plina pentru ora pranzului a Studio-ului si m-am decis sa ma abandonez timp de 2 ore infuziei de...stil. Cu ce se deosebeste acest bildungsfilm de atatea altele? Pai prin mai nimic. O avem pe Gabrielle alias Coco cea orfana care trece prin viata cam ca toata lumea, face sacrificii, compromisuri, sufera, iubeste, traieste si creeaza.

Audrey Tautou este destul de convingatoare insa filmul nu este ajutat prea mult de replici, acestea parand in multe locuri nenaturale, iar per ansamblu povestea este destul de uniforma, dam peste cateva cadre destul de armonioase si feminine, simtindu-se astfel spiritul de observatie al unei regizoare, insa in rest o succesiune de "linii drepte" ca si stilul vestimentar inovat de creeatoarea de moda. Asteptam de ceva timp traspunerea pe pelicula a acestui subiect si mi-am imaginat ca exuberanta, inventivitatea, spontaneitatea eroinei sa se transmita mitotic si structurii filmului, nu s-a intamplat asa, insa filmul este tocmai bun de vazut cand nu esti prea pretentios si vrei sa deprinzi regulile nescrise impunerii unui stil.

Tweet

De la supranatural la...suprarealism

Nu mi-as fi imaginat sa-l vad pe Robert Pattinson alunecand atat de usor de la rolul de vampir cumintel cu sex-appeal la un cel de pictor suprarealist, dar iata ca Paul Morrison, un regizor britanic pasionat de pictura l-a gasit potrivit pe tanarul actor in rolul lui Salvador Dali si nu a gresit. Little Ashes se axeaza pe relatia mai mult sau mai putin homosexuala dintre Dali si Llorca, in grafica careia isi face loc si un Bunuel care il alege cand pe unul cand pe celalalt, o Gala care s-ar culca cu orice artist in timp ce Dali ar face pe voyeur-ul, nascandu-se astfel o supa vizuala nonconformista insa nu suprarealista cum as fi crezut.

Vizual filmul ar fi putut fi mult mai creativ tinandu-se cont de subiectul abordat, m-as fi asteptat sa vad niste cadre mai surprizantoare, mai abracadabrante, insa probabil ca se urmareste scoaterea in evidenta a umanului, a simplismului care se afla in spatele oricarui ideal suprarealist, astfel ca Dali sau Avida Dollars cum mai era supranumit, ajunge la un grad ridicat de egocentrism si narcisim castigand o gramada de bani pe seama "geniului" sau. O mustata ciudata, o vestimentatie mai suie, o ridicare de spranceana si o omleta in par pot face minuni si teancuri de bani.

Avand in vedere ca protagonistii sunt in marea lor majoritate spanioli n-ar fi fost rau daca s-ar fi vorbit spaniola pe tot parcursul filmului...dar ce sa-i faci trebuie sa iasa si bani dintr-un film. Povestea lui Dali fiind una inca neepuizata vom avea parte probabil la anul sa-l vedem pe Dali la varsta maturitatii interpretat de Al Pacino in ecranizarea cartii Dali & I: The Surreal Story de Stan Lauryssens o carte indrazneata, amuzanta, revelatoare si racoritoare, tocmai buna de citit pe canicula asta.

Tweet

Two lovers-one love story-nothing new

Din dorinta de a lua o pastila romantica am ales sa ingurgitez fara prescriptie una cu denumire mai mult decat sugestiva: Two lovers. Titlul aproape ca spune toata povestea filmului si nu prea lasa loc interpretarilor. Un Joaquin Phoenix putin instabil psihic migrazeaza de la o iubire la alta pe fondul unei drame launtrice mai vechi cu radacina bineintels tot pe plaiurile amorului. Cele doua povesti de dragoste nu par a fi foarte diferite, dar in final doar un loz este castigator.

Un film plat care nu pare a avea un punct de maxim, nu pot spune ca m-a plictisit, dar nici ca mi-a lasat vreo amintire memorabila. Pe Joaquin, ca si in rolul lui Johnny Cash, pare sa-l prinda configuratia de personaj cu caracter incert si usor instabil. Ma asteptam ca tinand cont de background-ul si cutia de pastile de la capatul patului personajul lui Joaquin, sa ma surprinda cu vreo nebunie, o crima pasionala, asa cum instinctul Pavlovian m-a invatat (ca in Matchpoint spre exemplu) insa filmul nu isi propune acest lucru, iar finalul este o copie in oglinda a vietii multora: ramai cu acea felie care iti asigura confortul si tihna, iar marul oprit al incertitudinii si aventurii pleaca brat la brat cu...amantul.

Tweet

Din categoria "mai altfel"

M-am gandit sa deschid o mica cutie a Pandorei si sa postez cateva trailere ale unor filme pe care am avut ocazia sa le vad pe Tvr cultural sau tvr2 care par a fi cam singurele programe tv ce mai difuzeaza din cand in cand filme bune, chiar deosebite. Asa ca primul duh care iese la inaintare ar fi povestea kafkiana a unui personaj "eclozat" intr-o lume plafonata, rutiniera cu care se impaca foarte bine pana cand apare inevitabil dorinta de evadare, iar metodele sunt dintre cele mai diverse: "plonjarea" in fata metroului, taierea degetelor sau saparea unui gauri in perete in cautarea unei lumi paralele, cam acestea ar fi problemele...Omului problema.

Intacto, un alt film care mi-a atras atentia este unul despre noroc, intreaga poveste se desfasoara asemenea unei rulete rusesti. Personajele trec printr-o serie nebuneasca de probe pentru ca la final sa castige cel mai norocos. O proba amuzanta este aceea in care concurentii trebuie sa alerge printr-o padure legati la ochi, iar cel care ramane..."intact"...trece la proba urmatoare.

O ultima incercare de spargere a monotoniei ar fi Bin jip, un film cu totul deosebit, aproape lipsit de dialog, dar care reuseste sa transmita o intreaga filosofie de viata prin aura celor doua pesonaje care "imprumuta" seara de seara locuintele oamenilor plecati fara a avea intentia sa isi insuseasca vreun bun ci doar sa se "cameleonizeze" cu mediul, sa traiasca povestea celuilalt. Un film ce nu trebuie ratat!

Tweet

Den Brysomme mannen (Omul problema)

Tweet

Intacto

Tweet

Bin jip (3 Iron)

Tweet

China, Freud si...virgine

La intrebarea lui Flori, ieri la munca, "Cam ce carte relaxanta sa imi cumpar?" mi-a rasarit ca o floricica pe solul materiei cenusii imaginea unei carti pe care am citit-o acum cateva luni cot la cot cu Andreea, prietena si colega de facultate. Nu stiu daca relaxant este cuvantul ce o caracterizeaza intocmai, dar este fara indoiala o carte savuroasa, pufoasa, imprevizibila. Pe scurt povestea suna cam asa: un el vrea sa isi salveze o prietena jurnalista din inchisoare si pentru asta trebuie sa duca un tribut unui judecator nebun si corupt, tributul fiind o femeie...virgina. Misiune imposibila si munca de Sisif intr-o China contemporana? Nu tocmai pentru ca rezolvarea la problemele sale zace acolo unde se asteapta mai putin.

Au existat pasaje care m-au facut sa rad in hohote si pasaje care m-au determinat sa ma afund in cugetari dezlanate asa cum este o scena puternic imbibata de freudism in care protagonistul calatorind cu trenul atinge cu piciorul corpul unei femei(imagine preludica pe care o intalnim in Matreyi spre exemplu...China, India zone geografice vecine, obiceiurile se imprumuta) aflata sub bancheta unui tren pe care inevitabil nu o poate vedea, traieste un moment de excitare pentru ca mai apoi sa realizeze ca de fapt sub bancheta se afla un barbat...

Tweet

Man on wire-Arta pe sarma

Acum vreo 30 si ceva de ani a existat un evemeniment care urma sa fie numit crima artistica a secolului. Un francez cam cu capul in nori atat la propriu cat si la figurat punea la cale un plan nebunesc: sa se infiltreze ajutat de cativa prieteni de nadejde in World Trade Center, iar odata ajunsi in varf sa intinda o sarma pe care protagonistul, Phillippe Petit, "mic" dar cu ganduri marete, sa defileze nestingherit. Culmea este ca a reusit, iar intreaga poveste face subiectul unui documentar savuros numit Man on wire, nominalizat anul acesta la Oscar. Documentarul mi-a dat o senzatie destul de paradoxala asupra sensului cuvantului ideal care baleiaza intre limitele efemerului si eternului. Ce ramane oare in mintea celui care afla ca un om si-a dus visul pana la capat si a mers pe o sarma intinsa intre doua dintre cele mai inalte cladiri ale lumii? Multi ar spune un nebun, altii ar spune un artist, important este ca ei sa constientizeze ca trebuie sa faci tot ce iti sta in putinta sa iti duci la indeplinire o dorinta, n-ai decat sa faci din ea un Sfant Graal daca asta te multumeste.

Tweet

Continuare..."decepticonica"

In timp ce ieseam din sala de cinematograf de mana cu sora mai mica care era de-a dreptul incantata de ceea ce vazuse eu ma intrebam de ce mi-am pierdut vremea si banii pentru o portie mare de scene penibile si rasuflate. Cam dura aprecierea? As zice ca nu. La un anumit interval de scene cuvantul "revenge" este folosit la modul redundant si suparator...ca doar filmul se numeste The revenge of the fallen, simpaticul Shia cade fara oprire in prapastia pateticului schimonosandu-se spamodic de fiecare data cand mintea ii este invadata de "hieroglifele estratereste", Megan Fox este asaltata de robotei care fac pe cainii in calduri, cainele in calduri fiind parca un laitmotiv al peliculei. Cuplul de variabile piramide egiptene-roboti care pare sa se fi nascut din ideea "daca aruncam acolo niste relicve devenim mai interesanti" nu este cea mai fericita combinatie. Daca nu era acea aschie ramasa din cubul primei parti, care n-a fost un film asa rau, oare mai aveam parte de aceasta "razbunare decepticonica"? A mai ramas oare vreo aschie prin lenjeria lui Megan astfel incat sa mai avem parte si de o noua continuare...

Tweet

The air I breathe-Povesti intercalate...

La recomandarea Luminitei, o foarte buna amica, am vizionat zilele trecute o povestioara draguta care m-a trimis inevitabil cu gandul la filme precum Babel, 21 de grame sau Amores Peros deci la o ingramadeala interesanta de povesti care formeaza tabloul unei naratiuni "mama" care le inglobeaza si le lichefiaza in mod logic. Nu auzisem mare lucru despre acest film, mai precis eram un fel de tabula rasa in fata CD-ului si am zis hai totusi sa imi umplu o ora jumatate cu "o gura de aer" si spre surpriza mea am primit ceva mai mult de atat. Actiunea filmului este destul de alerta, voice over-urile au replici savuroase si inteligente, iar legaturile care se stabilesc intre cele 4 povesti nu dispun de complexitatea acelora din filme precum Babel sau 21 de grame, dar au acea scanteie care te determina sa te identifici cu o suma de situatii. Nefiind o persoana ahtiata dupa realism in stare pura acest film m-a incantat pentru ca reuseste sa imbine elemente de fantastic, insa un fantastic "cuminte", cu felii de viata pura, viata intr-o societate constrangatoare care ne ofera doar iluzia liberatatii in limitele legii. Mai pe scurt filmul demonstreaza cum nu poti fi fericit chiar daca societatea iti pune la dispozitie toate elementele ca sa poti fi. Distributia este si ea una de prima mana, iar elementul surpriza il reprezinta aparitia lui Sarah Michelle Gellar pe care mi-am inchipuit-o mai tot timpul vegetand in rolul de "spaima a vampirilor", dar care se pare ca ne va incanta de asemenea cu rolului Veronicai in ecranizarea romanului lui Coehlo, "Veronica se hotaraste sa moara".

Tweet