Puhoi de lume la
Noul cinematograf al regizorului român, așezați pe băncile de inpirație catolică, incomode, am asistat la predica evanghelicului mistic
Malick. Am moșit nașterea unei predici vizuale, senzoriale, seducătoare ca orice altă predică: bobul de muștar crește, se dezvoltă, se revoltă, devine. Acest bob de muștar, acest mic
mesia de suburbie este fiul unei familii antinomice, tatăl este dictatorial, mama edulcorat-permisivă. Micul mesia își caută locul în lume, pe sine și pe normatorul de sus. Un demers asezonat cu verbalizarea minimalistă a launtricului retoric, minimalism în sensul biblic. Cuvântul este în cea mai mare parte o frântură de psalm. El (cuvântul) devine fribra unui construct pur narativ pe alocuri, ca mai apoi să dispară și locul să îi fie luat de un puzzle vizual nebunesc, un conglomerat născut la confluența dintre simțire, memorie, poveste, morală și timp.
Această sinestezie nu-l face tocmai propice unei vizionări în aer liber, căci sinestezia devine astfel dublă, iar percepția cu atât mai dificilă, vântul îți încrețește dermul, un stol de păsări cu burțile luminate de reflectoare îți trece pe desupra, iar un altul îi rimează pe ecran (similar cu cel din
Biutiful), apoi Brahms, Pitt, Pean, basme, parabole, impresionisme, suprarealisme. Încrengătura pomului e una complexă și nu în sensul unei alambicări voite, sensul este acolo unde trebuie să fie, transparent, ceea ce trebuie construit este decodorul.
Filmul nu respectă o structură riguroasă (narativă, vizuală) dintre cele consemnate de istoria cinematografiei (nu spun că este un film-excepție sau de excepție, ci un film-contraexemplu) și de aceea el se situează atât stilistic cât și ideologic în
altă parte. E un film
altfel ce nu poate fi privit cu vechiul aparat de percepție, el trebuie privit tot
altfel. Problema e cum îți construiești acest nou aparat perceptiv, n-ai decât să fii docil și să-l deprinzi din mers. Mi s-a părut a fi un film închinat memoriei și nu vorbesc de o memorie cronologică, factuală, ci de una senzorială, permițându-mi să pun semn de egalitate între memorie și viață. Începutul filmului e tot un fel de crâmpei de memorie, aceea a universului și a propriei facere,
apoi macroviziunea se restrânge la dimensiunile planetei noastre, toate redate într-o manieră neașteptată, alternanța dintre secvențe este uimitoare, discrepanța stilurilor la fel, de aceea pentru a le putea privi și accepta ca un tot unitar este nevoie de un soi de deschidere alter-modernă. Malick e deci un vizionar, ce-i drept novice, însă suficient de îndoctrinat încât să spună
de aici începe altceva. Revenind la ceea ce am înțeles eu prin memorie senzorială, după ce asistăm la derularea documentaristică, totodată lirică, close-upată a memoriei lumii, o lume geologică, meteorologică, organică, derularea se oprește asupra microuniversului familial, alocal ( gândul îmi fuge la
The Bunishment). Apoi memoria lumii organice este recapitulată de fătul embrionar, se spune că el seamănă pe rând cu un vierme, o broască etc în cadrul evoluției intrauterine. La nivelul microcosmosului familial are loc simbioza dintre acumularea memoriei (aka vieții) și modalitatea de redare a acestei acumulări. Astfel că memoria copilăriei se identifică cu imagini ludice, cu plan detalii epurate de simboluri, emulsionate de pragmatic și cuvânt, ele sunt trăriri în stare pură, descoperirea directă a lumii înconjurătoare, a noului aparține în egală măsură personajului puber cât și privitorului. Malick cântă din flaut
return to innocence și noi ne întoarcem hipnotizați de viersul său pe crengile pomului vieții. [Intersantă imaginea morții văzută prin prisma copilăriei, posibila moarte a mamei e congruentă cu o albă ca zăpada într-un sicriu de cristal.] Apoi memoria adolecenței se identifică cu forța narativului, crâmpeile vizuale haotice din copilărie sunt înlocuite de dialogul cu paternul, cu tatăl teluric cât și cu cel ceresc,
un dialog inchizitorial de ambele părți, absurd, pe alocuri de un absurd prea puțin legiferat pentru că el este absurdul depus de memorie. Altfel spus atunci când dau paginile trecutului și îmi aduc aminte de regulile impuse de părinți îmi vin în minte selecții ce s-au amestecat probabil cu alte principii dobândite în timp, iar din ele a ieșit o rezultantă sau absurdul depus de memorie. Totodată parabola ridică și problematica identității punând-o în strânsă relație cu dragostea: vreau să fiu iubit pentru că sunt cineva, altfel spus nu mai sunt copil, nu mai sunt iubit pentru că-s drăgălaș și ingenuu ci pentru că sunt EU, pentru că am devenit.
O resuscitare creștină a iubirii față de aproapele deci, cu un plus de existențialism și alteritate. Încheierea filmului, apocalipsa după Malick, e una apolinică, încântătoare, spasmodică, enervant-circulară, dar e rezultatul unei asceze, a unui misticism domestic, simplu, redat însă complex, o complexitate neobișnuită, suficientă sieși, moderat suprarealistă. Mulțumim Malick că nu strivești corola de minuni a lumii.
