De obicei Oscarul adună sub cupola sa generoasă niște specimene filmice destul de eterogene pe care își propune să le cântărească cu mâini de Midas, lucru ce mie una îmi pare dincolo de paradoxal și mai încoa de imposibil. La o primă vedere cum e oare posibil să compari (spre exemplu) pe bază de imagine, concept sau scenariu două filme ca The artist și Hugo. Amuzant e că venind din partea franceză a lumii The artist este un film mut, pe când Hugo se situează scenaristic și peisagistic în Parisul anilor 30, însă limba, unghiul de gândire, cel de filmare și triunghiul moralist (adică binele, răul și pârghia menită să trasforme răul în mai bine) toate sunt de sorginte americană. Dacă Hugo ar fi fost un film exclusiv franțuzesc probabil că Jean Pierre Jeunet ar fi fost îndreptățit să-l realizeze.
Aparent incomparabile, bicromul The artist are multe de împărțit cu policrom-seducătorul Hugo, pe lângă statuete, ele mai împart și o bucată de istorie a cinematografiei, desigur fiecare o explorează cu propria lupă nostalgică îndreptată spre propriul target. Trecutul în The artist este tot una cu prezentul narativ, trecutul în Hugo e rememorare și catarsis. Însă tributul fiecăruia dintre ele este remarcabil, The artist pentru trecerea directă prin soma actorului de la filmul mut la cel vorbit și Hugo pentru pioneratul fraților Lumiere și al lui Georges Méliès (interpretat de Ben Kingsley).
Hugo este o mașinărie fetișistă, meticulos aranjată la fel ca ceasurile ce împânzesc toposul povestirii (gara pariziană), imaginea filmului e una impecabilă, travelling-ul neașteptat, încadraturile, plonjeul, contraplonjeul și permutarea lor denotă o joacă, o rostogolire a unei imagini-cub în mâinile unui copil mare, maturitatea regizorală a lui Martin Scorsese lucrează cu un material ludic casabil, însă migala sa, atenția exacerbată pentru detalii concomitentă cu focusul continuu pe structura narativă (destul de solidă de altfel) reușesc să mențină echilibrul acestei imagini-cub, acestui carusel coloristic.
S-ar putea spune că atmosfera e una claustrofobă, personajele sunt parcă prinse în chihlimbarul sepia al gării. Hugo (interpretat dincolo de convingător de către Asa Butterfield, nu la fel de convingătoare și parcă mult prea emfatică fiind companioana lui, Chloë Grace Moretz pe care o știm din Kick Ass) pare să fie încercat de vină atunci când părăsește gara. Poate aceast soi de claustrofobie să fie întrucâtva recognoscibil ca patenta a lui Scorsese.
S-ar putea spune că atmosfera e una claustrofobă, personajele sunt parcă prinse în chihlimbarul sepia al gării. Hugo (interpretat dincolo de convingător de către Asa Butterfield, nu la fel de convingătoare și parcă mult prea emfatică fiind companioana lui, Chloë Grace Moretz pe care o știm din Kick Ass) pare să fie încercat de vină atunci când părăsește gara. Poate aceast soi de claustrofobie să fie întrucâtva recognoscibil ca patenta a lui Scorsese.
Însă dincolo de pervertirea claustrofobă, nu pare să intevină niciun alt factor patogen în demersul ludic, curios de sincer al poveștii. Răul e impur, ridiculizat, perfectibil, întruchiparea lui fiind personajul lui Sacha Baron Cohen, care în ciuda structurii precise a personajului strecoară și câteva gag-uri grobiene specifice trecutului personajelor sale, dar amuzante și adaptate destul de bine inocentei narațiuni. Sublim de înduioșător, filmul seduce pe mai multe planuri și ca să fac o mică glumiță, în special pe plan-detalii.
El acționează concomitent la nivelul mai multor receptori astfel încât toată scara de privitori să reacționeze: ochiul primește desfătare, auzul deasemeanea (Zaz, Erik Satie), personajele și bildungs-povestea lor (comună și individuală deopotrivă) dezvoltată pe bază de flashbackuri lucrează simțirea, iar detaliile cu privire la istoricul cinematografic fac apel la memorie și intelect (în anumite limite, desigur).
Pe alocuri se văd destul de bine cu ochiul liber și în lipsa ochelarilor 3D cum unele scene sunt vădit concepute pentru 3D, dar nu blamăm ne lăsăm în voia sorții, a fulgilor de cenușă și a celor de nea slo mo căzători. Apropo de ei, un singur amendament, nu înțeleg cum de pe timp de iarnă un puști poate umbla în aer liber și-n pantaloni scurți sau poate căldura pântecoasă a gării e suficient de aclimaterică. Cu 11 nominalizări la Oscar Hugo s-ar putea să adune multe jucărioare.
El acționează concomitent la nivelul mai multor receptori astfel încât toată scara de privitori să reacționeze: ochiul primește desfătare, auzul deasemeanea (Zaz, Erik Satie), personajele și bildungs-povestea lor (comună și individuală deopotrivă) dezvoltată pe bază de flashbackuri lucrează simțirea, iar detaliile cu privire la istoricul cinematografic fac apel la memorie și intelect (în anumite limite, desigur).
Pe alocuri se văd destul de bine cu ochiul liber și în lipsa ochelarilor 3D cum unele scene sunt vădit concepute pentru 3D, dar nu blamăm ne lăsăm în voia sorții, a fulgilor de cenușă și a celor de nea slo mo căzători. Apropo de ei, un singur amendament, nu înțeleg cum de pe timp de iarnă un puști poate umbla în aer liber și-n pantaloni scurți sau poate căldura pântecoasă a gării e suficient de aclimaterică. Cu 11 nominalizări la Oscar Hugo s-ar putea să adune multe jucărioare.
