joi, 28 iulie 2011

Green Lantern

 A discuta pe marginea unui film cu moț și superoi cocoțați pe dânsul, a încerca să le fluturi pe sub nări arma critică din dotare (nu că aș avea prea multă muniție) e un act suicidal, puterea ei e net inferioară referențialului de unde guvernează supraomul. Așa că supereoul (suprasaturat colorostic în cazul de față) trebuie luat ca atare căci el e vlăstarul secund, altoit, tulpina axiologică zdravănă, pulpa și sâmburele binelui, el e exemplul pâlpâitor simbolic în tunelul făr de cap al nelegiuirii. 


E mult până te obișnuiești cu tușa exacerbată (roz cărnos, verde clorofilă), 


cumva un apendice al benzilor desenate ca după aceea să poți gusta în voie gag-urile facile, dar oneste ale cuplului dihotomic. De fapt nu e un cuplu, eroul ajuns accidental erou, mânuitor de puteri dobândite, ca mulți din specia sa, e susținut sceptic de ginta extraterestră surogat, dușmanul e dublu, pe de o parte avem extraterestrul, un cumulonimbus, o nebuloasă malefică cu apetit intergalactic,  de cealaltă parte avem un pământean dotat asemeni superoului cu același set de puteri dobândite, mă rog ele nu sunt dobândite prin aceleași mijloace,  

cel bun e ales, poartă nimb mesianic, cel rău însă e o unealtă întâmplătoare, la momentul T zero s-a întâmplat să fie în apropierea factorul patogen X cu care s-a încleștat osmotic, plus nelipsitul etern-perturbator feminin (Blake Lively care nu-i rea deloc, are parte de un personaj isterico-spasmodic însă),


la care se adaugă imaginea paternă. Și am să fac un popas în stilul Zizek asupra acestei imagini paterne (nu știu dacă o să îmi iasă) . Green Lantern/ Hal Jordan, interpretat curățel și funny de Ryan Reynolds, e pilot de avion în planul real-teluric, așa cum a fost și taicăsu. Tatăl o sfârșeste stupid într-un accident de avion chiar sub ochii feciorului. Copilul asistă astfel la castrarea (existențială a) tatălui, iar superegoul său preia erectil ceea ce tatăl lui începuse, dorind să fie cel mai pasionat, cel mai cel etc în meseria cu pricina. Însă mulți dintre colegii săi nu văd în această preluare de sarcină decât o umbră palidă a succesului predecesorului patern. Pe de altă parte eroul negativ, cel pământean, Hector Hammond, înterpretat și el la fel de onest de Peter Sarsgaard, se încadrează confortabil în tipologia geniului ratat, manevrat de un tată popular (Tim Robbins), 


celebru, posesor de superego balonat etc ce îl preferă pe Hal în detrimentul fiului său. Hal se alege astfel cu un tată substitut, refularea devine neutră, lăsănd loc exacerbării fiului renegat and so on. Figura paternă devine astfel un obol, ea nu poate exista ca terț în relațiile dintre personaje pentru că ar distorsiona, ar eclipsa importanța unui sau altuia dintre personaje așa că ea trebuie rapid exclusă din peisaj, pentru a lăsa loc unei situații de conflict pur între doi poli perfect opuși. Bun, deci nu știu în ce măsură mi-a ieșit manevra Zizek, a meritat încercată. Un alt element pe care am să-l extrag din film pentru că altfel n-aș spune decât redundanțe în perfectă rezonanță cu linia banală a filmului, este modalitatea în care intruzionează exogenul în spațiul terestru, eroul este luat la propriu pe sus de o bulă verzulie, până la apariția ei n-a existat vreo pregătire a personajului ci numai a privitorului, numa că eroul își internalizează prea ușor noua dimensiune, cu umor, lucru perfect logic în contextul cinematografiei comerciale. Odată ce ajunge în lumea utopică unde va învăța who how-ul se întâmplă un lucru interesant, ghidul său îi arată un loc, un fel de munte mordoric, un panopticon sau mai degrabă un spațiu atlantidic 


unde stau în cerc creatorii lumii respective. O lume deci cu divinul la vedere, guvernată în egală măsură de aceleași concepte, aceleași legi morale, ba încă mai puternic definite decât în lumea noastră să zicem, voința, puterea, forța materializatoare a gândului, frica sunt plastic redate sub formă de culori, de extensii morfo-colore, de inele, prezența lor e rezultatul unor incantații, conceptele iau formă ca urmare a rostirii, a incantării, prostească ce-i drept, dar  respect tributul mitic adus cuvântului. Am încheiat paranteza, acolada fabulatorie, dar dacă masticația de carne de erou se dovedește a fi searbădă apăi măcar ceva sgârciuri smulse meta din trupul lor să apuc. 


Dacă spre exemplu X men-First Class se ia poate mult prea tare în serios ajugând până la buza unei istorii alternative sfrijită de la atâta rictus facial stereotip și uscată de la atâta rostire de replici răsuflate, apăi Lanterna asta măcar rostește în limitele vocabularului său ce are de zis, aruncă lumină acolo unde trebuie, acolo unde știe că se va îndrepta și ochiul, nu-l obosește prea tare, îi oferă un fir narativ  precis, de fapt acesta e beneficiul oricărei prime părți (am așa o bănuială cum că fascicolul va bate și pe mai departe). 

2 comentarii:

  1. da-mi voie sa-ti spun ca e cea mai placuta cronica pe care am citit-o la tine in ultimlele saptamani. partea cu Zizek ti-a iesit (cat ma pricep eu) bine.
    oricum si eu cred ca un superhero movie nu trebuie disecat cu atentie ca orice alt film.

    RăspundețiȘtergere
  2. :)) aveam un feeling că vei spune asta, multumesc :), am să încerc metoda asta, mai relaxată să zicem, nu știu în ce măsură o și pot controla :))

    RăspundețiȘtergere