Atelier gratuit de confecționat povești cu scriitorul Dan Rădoiu

Ce ar putea avea în comun un pelican, un microscop și o proteză dentară? Dar un pictor, o prăpastie și un telefon cu manivelă? Nimic, am spune la prima vedere! Și totuși, cum ar fi ca toate acestea să fie personajele unor povești fantastice, ușor absurde, comice și, de ce nu, un pic romantice? 

Scriitorul Dan Rădoiu confecționează povești fantasy inspirându-se din cele mai banale obiecte și situații cotidiene. Le transformă în universuri paralele și ne ademenește să facem un pas și mai aproape de marginea realității. 

Editura Crux Publishing vă invită să confecționați povești fantastice alături de Dan Rădoiu cu ajutorul celor mai năstrușnice idei care vă vin, sâmbătă, 18 iulie, la ceainăria La un Ceai, începând cu ora 16:00. 

Intrarea este liberă!
Înscrieri la 0734 195 395 
Voi veniți cu ideile șugubețe, iar editura Crux vă pune la dispoziție câteva volume numai bune de răsfoit, de adulmecat și de luat acasă.

JOIN

Tweet

Școala de vară de Scenaristică – Cum se scrie un film

Fundația Calea Victoriei vă invită în perioada 13-17 iulie la Școala de vară de Scenaristică – Cum se scrie un film, susținută de Vlad Trandafir.  Atelierul este deschis începătorilor, amatorilor de cinema, persoanelor care doresc să experimenteze cum se scrie un scenariu.

Elementele de teorie vor fi ilustrate prin analiza unor secvențe din filme de referință din cinematografia universală, cursanții fiind încurajați să-și formeze propriile puncte de vedere asupra lor și să le pună în aplicare, având ca scop ultim dezvoltarea unui scenariu de scurtmetraj. Veți fi îndrumați și veți primi feedback-ul adecvat pentru a îndeplini toți pașii necesari scrierii scenariului – de la idee la redactarea finală.

Structura:

SEDINȚA 1 - Noțiuni introductive

SEDINȚA 2 - Elemente constitutive. Structuri. Cadru. Genuri. Personaje. Semnificaţii

SEDINȚA 3 - Principiile de structurare ale unui scenariu

SEDINȚA 4 - Principiul antagonsimului

SEDINȚA 5 - Expoziție

Mai multe detalii găsiți pe http://www.fundatiacaleavictoriei.ro/ 

Mai puteți alege și cursul: O incursiune în Filmul American, din anii 70 până azi, curs ce se va desfășura în perioada 27-31 iulie. 

Tweet

Ce mai e nou în cinematografe: Jurassic World, Inside Out & Ex Machina

Jurassic World

Parcul din Jurassic World e fix întruchiparea visului oricărui om de marketing din SUA, un fel de mega-ultra-mall cu dinozauri în care toată lumea mănâncă vată pe băț și rahat cu ambele mâini, sunt sigură că sunt câțiva oameni din tagma asta care, uitându-se la film, se întreabă dacă ar putea transforma woderlandul lui Michael Jackson în așa ceva și cât ar costa să creezi un dinozaur. Dezacordurile, racordurile nefericite și tocurile cui prin nămoale nu lipsesc din poveste, însă până la urmă filmul nu clonează atât de multe clișee pe cât m-aș fi așteptat, dinozaurii sunt chiar scary, plot-ul e ok, violența și morțile gratuite sunt și ele...ok, pe alocuri parcă te trece un fior hitchcockian cu pterodactili, actorii sunt simpatici, îl regăsim pe Chris Patt cam în același rol din Guardiens of the Galaxy, iar roșcata Bryce Dallas Howard, the women in charge of the park, maniacală și nesatisfăcută e și ea ... digerabilă. Spre desosebire de Jurassic Park, în care personajele au meserii geeky, aici avem un îngrijitor și matroana sistemului, care ajung inevitabil să...conlucreze, iar singurul geek din film e un employat insipid purtator de tricou cu Jurassic Park și colecționar de dinozauri din cauciuc. Anyway, filmul e ok, a cam rupt box-office-ul, așa că dacă nu vă interesează TIFF la București sau Timbuktu mergeți în parc, în parcul cu dinozauri, of course.

Inside Out

Inside Out sau Întors pe dos este o animație Pixar tare simpatică, amuzantă și educativă care răspunde într-o manieră frumoasă, creativă și pe înțelesul tuturor la întrebarea cum funcționează oamenii? Furia, bucuria, tristețea și frica iau forma unor personaje hazoase care își duc veacul în interiorul unei fetițe, Riley. Cei patru trec prin tot felul de peripeții pentru a restabili ordinea în mintea și sufletul fetiței. Filmul este alcătuit dintr-o sumedenie de metafore și explicații interesante cu privire la comportamentul, sentimentele și reacțiile noastre. Mergeți să-l vedeți, vă veți simți oleacă mai buni.

Ex Machina

Debutul regizoral al lui Alex Garland (scenarist al filmelor 28 days later, Sunshine și autor al best seller-ului The Beach) este cel puțin incert și dubios. Ritmul filmului e relantios, deloc omogen și bizar. Începutul filmului sfidează logica narativă și are mai degrabă ceva din sentimentul pe care ți l-ar da un vis, un fel de reprezentare a unei stări euforice și un hint pentru ce va urma. Un tânăr IT-ist (Domhnall Gleeson) câștigă o săptămână alături de șeful său la vila sa dintre stânci într-o zonă izolată unde nu calcă nici urșii. De ce ai vrea să câștigi așa ceva in the first place. Deus Oscar Isaac (șeful) e un hipster cu musculatură lucrată, ușor minion în comparație cu vizitatorul său și nu pare neapărat un creator de roboți și nici vreun geniu-schizoid ci un semi-alcoolic semi-doct. Rolul tânărului angajat este acela de a testa în secret o roboțică umanoidă jucată chiar neașteptat de bine de Alicia Vikander pe care o știți probabil din A Royal Affair. Twist slăbuț, dialoguri reținute cu pretenții filosofice, atmosferă nesigură, un film care îți creează un ușor disconfort și nu neapărat în sensul catartic. 

Tweet

Cuvintele sunt de prisos la TIFF

Cele mai bune filme recente în care tăcerea e uneori asurzitoare, iar emoțiile explodează în gesturi și imagini percutante vor fi reunite la Festivalul Internațional de Film Transilvania (29 mai – 7 iunie) în secțiunea tematică Cuvintele sunt de prisos/ Words are Very Unnecessary. Cu un titlu inspirat de versurile piesei Depeche Mode, Enjoy the Silence, secțiunea aduce 11 titluri care vor concura pentru premiul FIPRESCI, oferit de juriul Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film. Alte cinci filme vor fi proiectate în secțiunea Suspecți de serviciu/ The Usual Suspects, dedicată regizorilor care și-au adus primele filme la Cluj și care fac acum parte din familia TIFF.

Ideea acestei secţiuni mi-a fost dată de două filme de anul trecut, din care cuvintele lipsesc cu desăvârşire: Moebius, drama psiho-sexuală a lui Kim Ki-duk, proiectată la TIFF 2014, şi The Tribe, provocatorul debut ucrainean din selecţia TIFF 2015, a cărui acţiune e plasată în lumea surdo-muţilor. Titlul, inspirat de versurile piesei Depeche Mode, Enjoy the Silence, s-a impus de la sine, dar asta nu înseamnă că cele 11 filme sunt mute. M-au interesat - şi a fost o provocare să le găsesc - acele filme în care vorbele sunt de prisos şi care mizează totul pe forţa şi fluxul narativ al imaginilor, declară Mihai Chirilov, directorul artistic TIFF. Teaser: http://youtu.be/CO3YUX6S0sg

Lista filmelor:

Days of Gray, SF post-apocaliptic în decor islandez, desprins parcă din catalogul videoclipurilor celor de la Sigur Rós; 

Test, povestea primului experiment nuclear din stepa sovietică; 

Nude Area, explorare de-o senzorialitate incendiară a etapelor parcurse de un cuplu îndrăgostit din Amsterdam; 

Brazilian Dream, un visceral documentar dadaist cu imagini de-un suprarealism amuțitor.

Labour of Love, film de debut premiat pentru regie la Veneția, 24 de ore din viața unui cuplu indian care lucrează în schimburi și nu ajunge să se încrucișeze; 

Ruined Love, deliranta operă punk filipineză în care se cântă foarte mult, dar în care protagoniștii poveștii de dragoste – un criminal și o prostituată – nu recurg la dialoguri. 

Corn Island, povestea unei insule plutitoare și a destinelor care reproduc ciclul vieții în natură;

Forever, un soi de Scurtă întâlnire între două suflete însingurate care merg zi de zi cu același tren, Dog Lady, în care o femeie a ales să trăiască la marginea societății, înconjurată de câini; 

Short Plays, omnibus – regizat, printre alții, de Gaspar Noé, Apichatpong Weerasethakul, Carlos Reygadas și Vincent Gallo – dedicat campionatului mondial de fotbal din Brazilia; 

Parabellum, o fabulă postmodernă despre sfârșitul lumii, în care un grup de argentinieni învață tehnici de supraviețuire într-un cantonament și-n care eroul nu scoate o vorbă.

Cinci dintre foștii concurenți la Trofeul Transilvania revin la Cluj într-o secțiune doar a lor, Suspecți de serviciu/ The Usual Suspects, aflată la a doua ediție. Cum competiția este dedicată regizorilor aflați la primul sau al doilea lungmetraj, TIFF își propune să urmărească traiectoria celor pe care i-a descoperit.

Unul dintre ei este islandezul Dagur Kári, care a obținut Trofeul Transilvania 2003 pentru Nói albinói și Premiul Cinemagia 2005 pentru Dark Horse. Virgin Mountain, recent premiat la Tribeca Film Festival pentru Cel mai bun film, scenariu și actor, spune povestea unui bărbat care descoperă ce înseamnă să fii adult, la 43 de ani, atunci când se îndrăgostește pentru prima dată.

Chilianul Sebastián Silva, aflat la cel de-al șaselea lungmetraj, revine la TIFF cu Nasty Baby, câștigătorul Premiului Teddy la Berlinale, un film care provoacă granițele a ceea ce înseamnă să fii părinte. De la Cannes, din secțiunea Un Certain Regard, vine Amour fou, regizat de Jessica Hausner, în competiție la TIFF 2002 cu Lovely Rita, iar în 2005 cu Hotel. Acțiunea este plasată în 1810, în Berlin, și e inspirată de povestea adevărată a unui scriitor care decide să se sinucidă, dar nu singur. Miguel Cohan, câștigătorul Trofeului Transilvania și al premiului pentru scenariu în 2011, cu Sin Retorno, aduce Betibú, un thriller din Argentina în care o scriitoare de romane polițiste noir este rugată de un ziar să scrie despre „cazul anului”, pentru a acoperi de fapt dedesubturile întunecate ale crimei. Michael Noer - Cea mai bună interpretare la TIFF 2013, cu Nordvest; Cea mai bună imagine în 2010, pentru R - revine cu Key House Mirror, o dramă de familie în care o căsnicie de peste 50 de ani este pusă la încercare.

Tweet

Mad Max: Fury Road (2015) - postapocalipsa în pași de balet mecanic

La venerabila vârstă de 70 de ani, regizorul George Miller emană prin noul său film mai multă energie decât Michael Bay și Christopher Nolan la un loc (scuzați alăturarea ușor infamă). Iar dacă e să luam în considerare seria de piedici și vicisitudini care au stat în calea realizării acestui film ca o furtună de nisip (despre care puteți citi aici), filmul e un fel de miracol, o oază în mijlocul aridității de la Hollywood. Ce este realmente uimitor la acest film în comparație cu blockbuster-ul clasic e cursivitatea acțiunii și sentimentul că nu ești prostit din punct de vedere vizual sau cronologic (așa cum se întâmplă în primul Mad Max, spre exemplu). De multe ori unde e multă acțiune e și lipsă de racord, un pumn dat într-un cadru nu-și mai întâlnește adversarul în următorul cadru, iar mișcarea este de multe ori rezultatul montajului. 

În cazul lui Mad Max există o cursivitate aproape maniacală, iar chase-urile prin deșert au ceva dintr-o coregrafie minuțios gândită, dintr-un spectacol grandios care îți dă pe alocuri senzația de teatru-musical (paradoxal, dar deloc penibil). În prima jumătate de oră Tom Hardy (Max) e neașteptat de static, legat fiind, pe post de combustibil, la unul dintre vehiculele nebunești care populează deșertul realmente postapocaliptic, iar Charlize Theron și un grup de vestale desprinse parcă din reclamele la Pull & Bear sunt de fapt protagonistele. Începutul filmului este de-a dreptul frenetic, ca un shot de adrenalină, potențat fiind de ritmul succesiunii cadrelor, special modificat pentru a sugera tocmai ritmul diferit al unei lumi distopice care nu are cum să nu-ți pericliteze instinctele și capacitățile mentale. 

Dar ca în orice univers postapocaliptic există și un conducător cu alură de mântuitor, nu de alta, dar el controlează rezerva de apă, nu atât de malefic reprezentat (poate doar ca look) cu slăbiciuni pentru zeițe, lapte de mamă și salate, un venerabil conducător schizofrenic cu reminiscențe vikinge, dar care are identitate datorită armatei sale de tineri devotați, pregătiți oricând să se sacrifice în luptă numai de dragul de a ajunge în Valhalla. Un alt element foarte bine pus în valoare este muzica, coloana sonoră e încorporată de-a dreptul în lupte și chase-uri, o mașină special tunată găzduiește un chitarist absolut memorabil, toboșari și boxe ca în orice război care se respectă, de la cruciade încoace, iar ceea ce se aude e fenomenal. Lipsesc pulsiunile erotice, poate doar apropouri timide de...cereri de prietenie, nici nu se putea altfel mai ales că avem de-a face cu un Tom Hardy extrem de laconic și tulburat de memorii nefaste și o Charlize masculinizată și dedicată misiunii sale. Mi-a plăcut o imagine ce m-a dus cu gândul la opera lui Dali unde deșertul este laitmotiv chiar și atunci când se vrea a fi plajă. 

Tweet

Aferim! - despre zgândărirea cu măiestrie a originilor

Aferim! este un film cu totul deosebit în peisajul cinematografic românesc actual. E poate exotic, cum spunea naiv unul dintre jurnaliștii veniți la vizionarea de presă, probabil la fel de exotic ca igiena țăranului român de la începutul secolului 19, probabil e la fel de exotic ca preconcepția noastră zaharisită despre țăranul român și a lui aureolă folcloric-duioasă-și-plină-de-dor. Cert e că filmul este cât se poate de conform cu o realitate care nu prea ne place. Povestea e mai mult despre țăranul anului 1835 decât despre țiganul anului 1835, care țăran nu e nicidecum un rotofei bucălat învârtind bucolic un fuior, îmbrăcat în straie filigranate și garnisite handmade de-ți vine să ghicești muzica sferelor și geometria spiritului neaoș întrânsele. Zapciul (un soi de încasator, administrator, subprefect) Constandin (interpretat minunat de Teodor Corban) împreună cu fiul său Ioniță (interpretat ușor șleampăt de tânărul cu chip de vampir energetic, Mihai Comănoiu, căruia i-am putut vedea mai bine trăsăturile la conferința de presă, căci filmul e cât se poate de parcimonios cu close-up-urile) hoinăresc călare și agale pe pajiști maiestoase precum Don Quijote și Sancho Panza în căutarea unui țigan fugit (Toma Cuzin) de pe moșia unui boier purtător de cușmă ostentativ de ridicolă. So far so western, pardon, eastern. 

În periplul lor se întâlnesc cu o serie de personaje edificatoare pentru structura poveștii cât și pentru realitatea epocii respective. O primă întâlnire este cea cu moartea, o femeie își duce bărbatul muribund într-o căruță către un loc cvasi-sfânt, un moment bergmanian (augmentat de imaginea alb-negru a filmului) însă presărat cu satiră specifică lui Radu Jude și flegme aferente însoțite de sudălmile personajelor. Dacă drumul celor doi ar fi o piramidă unde vârful este moartea, pot spune că următoarea întâlnire este o treaptă mai jos, cei doi intersectându-se cu un preot guraliv, incult, dar simpatic (interpretat efervescent de Alexandru Bindea) din gura căruia aflăm, prin prisma unui monolog savuros, că toate semințiile au câte un beteșug. Savuroase sunt majoritatea replicilor, păcat că nu le-am putut auzi cum se cuvine, poate sonorizarea de la Elvira Popescu e deplorabilă sau poate că filmul are o problemă la acest capitol. De fapt, principala problemă a filmului mi se pare utilizarea frecventă a cadrelor panoramice, a planului întreg și mai puțin a cadrelor restrânse care ne-ar fi permis să vedem îndeaproape personajele și eventualele detalii ale scenografiei chiar reușite. E frustrant faptul că nu poți distinge trăsăturile personajelor, ce-i drept postările de pe pagina de Facebook a filmului m-au cam păcălit și mi-au lăsat impresia că voi vedea portrete, că voi avea parte de un Rașomon neaoș, dar nu. Asta mi se pare cel mai mare minus al filmului, o suită de cadre restrânse ar fi făcut filmul memorabil.

Apoi mai am o problemă cu afișul, djangoiș, prea colorat și nepotrivit, mi s-ar fi părut mai potrivit un afis alb negru cu Toma Cuzin în prima plan cu capul ușor aplecat, legat de mâini și undeva în fundal zapciul și fiul său și ceva motive tradiționale, însă, dacă mă gândesc puțin, afișul se potrivește ca încadratură cu logica filmului, panoramic (știu, chiar am o problemă cu încadraturile filmului). Însă dincolo de aspectele tehnice, Aferim! este un film îndrăzneț, documentat, muncit, serios, un film care se străduiește să ne prezinte o realitate neîntinată de germenii fanteziei, care ne prezintă o Românie cum a fost, așa cum am moștenit-o, o Românie cu oameni supurând de prejudecăți, rasism, misoginism și prostie, dar asta nu înseamnă că Marea Britanie, spre exemplu, nu are sau nu a avut și dânsa răgăliile și uscăciunile ei. Un film de care nea Dimitrie Cantemir ar fi tare fălos. Acest adevăr e totuși prezentat în rama unui road movie presărat cu dialoguri savuroase, ironice (atât cât am putut desluși din ele), studiate, memorabile, așa cum sunt cele dintre țigan și zapciu despre muierea boierului care are bucurii la slugile sale. Râdem noi râdem, ne atașam de zapciu și de prizonierii săi, de țiganul matur, dar și varianta sa în miniatură (interpretat perfect de un puști carismatic) așa cum și personajele se atașează între ele, apare un fel de sindrom ștocolm-molcom, apare empatia, se trezește oleacă de opaiț al moralei pe jarul stins al dogmei timpului (apropo, cred că există un singur close-up în film și acela pe un foc în pădure deasupra căruia zapciul își jelește nenorocul, iar fiul său neînțelegând încă căutătura acestei lumi îl întreabă inocent: ce-ai bre?). Însă zapciul nu se poate opri din drum, nu poate fi un erou așa că își duce sarcina până la capăt și îl înapoiază pe țigan boierului, iar pedeapsa e dureroasă și nu e loc de iertăciune. Finalul îți dă acel sentiment de menghină, de presiune și tensiune, similar cu cele din Cea mai fericită fată din lume, Toată lumea din familia noastră sau Film pentru prieteni.

Nelipsitul Șerban Pavlu

Pe cât de guraliv a fost zapciul pe tot parcursul drumului pe atât de tăcut este după ce îl predă pe țigan boierului, iar acesta este aprig pedepsit, în acest moment în sufletul zapciului se deșartă (deloc subtil) parcă toată înțelepciunea hamletian-cehoviană ce naște întrebarea: oare cum se vor vedea lucrurile aistea peste 200 de ani, adică acum, în zilele noastre. La astă întrebare retorică răspunde evident, filmul. Un film chiar inteligent făcut de un om la fel de inteligent, de efervescent, de documentat, de ironic, de incredibil de rațional și de obiectiv cum este Radu Jude, un om care, spre deosebire de majoritatea regizorilor noștri, nu se ferește să râdă cu stil în fața opinărilor evidente și să le-o taie celor care dau din gură doar ca să se afle în treabă (cei care au participat la conferința de presă de după vizionarea de presă pricep remarca). Aferim, Radu Jude!

PS: de consemnat frumoasa muzică a trupei Trei Parale pe care i-ați putut auzi zăngănind și în Kyra Kyralina) cu reminiscențe de la mai sus numitul Dimitrie Cantemir cât și prezența ritualică în același cadru a moromeților (Luminița Gheorghiu și Victor Rebengiuc).

Tweet

The Theory of Everything (2015) - scurtă istorie a întregului

E imposibil să nu ne fi întâlnit cel puțin o dată în viețile noastre păgâne și semidocte cu Stephen Hawking. Fie pe 9gag, fie ne-a picat în mână scurta istorie a timpului sau și mai scurta istorie a sa, pe care mi-o amintesc din liceu ca fiind ilustrată și structurată în așa fel încât parcă îl parcurgeam pe Blaise Pascal, deci o lucrare user friendly în ciuda chestiilor complicate pe care le susține legat de găurile negre, începutul întregului aka universului, fizică cuantică și toate conexiunile complexe dintre acestea, greu de priceput în lipsa unor exemplificări plastice și anecdotice. Filmul nu zăbovește oricum pe făgașul cosmologiei, nici n-ar avea de ce, mai ales când ai un personaj atât de interesant de explorat și atât de plin de potențial din punct de vedere dramatic. Jocul actoricesc nu putea fi decât unul riscant, e dificil să-l joci pe Stephen Hawking de după boală (scleroză laterală amitrofică) și să nu cazi în derizoriu, însă Eddie Redmayne se descurcă aproape impecabil (drept pentru care a luat și Oscarul, atunci când m-am apucat de această cronică eram ferm convinsă că Michael Keaton va pune gheara pe statuetă). Eddie are o fizionomie perfectă pentru rol, un rol problematic ce necesită efort fizic serios. Efortul involuntar al fizicianului în viața reală de a-și folosi mușchii își regăsește corespondent în efortul voluntar al actorului de a nu-i folosi.

Mi-a plăcut faptul că filmul nu se stăduiește să te sensibilizeze cu fiecare cadru, deși ar fi putut să o facă la modul obscen, sunt două momente în care emoția spectatorului poate atinge culmi gaussiene (asta în funcție de sensibilitate fiecăruia, desigur), restul momentelor par să oglindească patinat realitatea. Studentul Hawking e îndrăgostit de univers și de Jane Wilde (față-freș-Felicity-Jones), o tânără cu ochi de căprioară, aparent îndoctrinată religios, dar inteligentă, pasionată de poezie spaniolă medievală corespondentul Keirei Knightley din The Imitation Game. Iubăreții vorbesc despre stele, timp, Tide și găuri negre. Apare boala, apare sacrificiul, apar copii, soluția și speranța. Și mai încolo apare și dumnezeu, că deh, orice minte luminată îl descoperă odată și odată, dar parcă tot nu se compară cu epifania omului de rând.

Filmul este presărat cu analogii frumușele între teoria complexă a găurii negre de la începutul universului și modul în care se învârte laptele în cafea sau felul în care arde văpaia focului din odaie. Paradoxal și ironic, Hawking pare să fie o reprezentare a propriilor teorii, ființa sa se reduce la un punct unitar între vorbire, simțire și gândire, toate acestea fiind canalizate spre un calculator menit să le traducă. În ciuda tuturor vicisitudinilor, Stephen Hawking este o personalitate remarcabilă cu un simț al umorului incredibil, lucru foarte bine subliniat în film. Mă mir însă că membrii academiei au dat un Oscar pentru scenariu adaptat constipatului The Imitation Game și nu lui The theory of everything. Anyway, pe lângă talentatul Eddie Redmayne trebuie musai să-l trecem în condică pe Harry Lloyd, un actor tare simpatic cu foarte mult potențial, probabil că l-ați văzut în Closer to the Moon sau Game of Thrones, iar din registrul regizorului James Marsh trebuie să vedeți neapărat Man on wire, tot o biografie, dar din categoria documentarului.

Tweet

White God (2014) - apocalipsa după Câine

White Dog începe cu o frumoasă secvență filmată în ralanti care ne prezintă o Budapestă cu iz postapocaliptic, nimic nu pare să miște pe străzi cu excepția unei fetițe (Lili) în pantofiori cu toc minuscul și hanorac (nepotrivirile vestimentare ne dau de înțeles că va urma un șir edificator de explicații) alergând pe bicicletă cu o trompetă în spate, fugărită de o haită de câini furioși. O imagine încârcată de poezie subtilă, în ciuda descrierii. Apoi ritmul poveștii devine unul normal, adică veridic, până la un punct. Filmul se poziționează undeva la granița dintre realitate și fabulă. Lili, stăpâna puberă a unui câine metis tare simpatic (un actor desăvârșit, de fapt doi actori desăvârșiți, căci au fost doi câini, Luke și Body premiați cu Palm dog la Cannes) este nevoită să locuiască pentru o perioadă de timp cu tatăl ursuz care nu agreează câinii, mai ales în propria locuință. În schimb se pare că nu-l deranjează să vadă zilnic la locul de muncă vaci secționate și măruntaie în cantități industriale pe care pune ștampila cu ok sau nu.

Însă tatăl nu este singurul care hulește și gonește bietul animal, ci mai toți oamenii cu care patrupedul intră în contact manifestă o atitudine ostilă față de acesta, de la vecina hrăpăreață la dirijorul copilei. La alt nivel putem identifica această repulsie și ca un soi de discriminare față de tot ce nu este pur. Hagen, căci acesta este numele câinelui, este lăsat de izbeliște până la urmă, sub ochii neputincioasei Lili (interpretată ușor masculin și impersonal), iar destinul său nu va fi unul tocmai ușor. După ce este pasat ca o monedă de schimb de colo-colo, ajunge în mâinile unui amator de lupte cu câini care îl supune la niște antrenamente inumane și incanine. Aici intervine partea în care realitatea mușcă din țesutul fabulei care se afla undeva acolo pe tot parcursul filmului. Hagen începe o vendetă proprie și, laolaltă cu patrupedele repudiate ale unui adăpost, invadează străzile orașului răzbunându-se într-un mod destul de brutal pe toți cei care i-au făcut rău.

În paralel, Lili experimentează propria maturizare, merge în club unde parcă nu-și găsește locul, este geloasă pe colega mult mai feminină, se îmbată și ajunge la poliție. Îl caută pe Hagen, dar parcă nu cu atât de multă îndârjire, nici nu are prea multe opțiuni sau sorți de izbândă. Odată ce Hagen și haita sa pornesc pe drumurile orașului pentru a-și face dreptate (oricât de cheesy ar suna, filmul a reușit să arate asta cu farmec și pricepere) nu mai rămâne de bifat decât Lili, care, înspăimântată în fața câinelui profund schimbat, urâțit și maleficizat începe să cânte la trompetă (așa cum proceda de obicei pentru a-l liniști). Trompeta este de obicei atribuită îngerilor, iar Lili(th) îi cântă acestui white (trimitere la inclinațiile discriminatorii și rasiste ale personajelor) god (citit invers, dog) pe care îl readuce, prin cântec, la forma sa originară, la nucleul său de good dog. Scena este puternic impregnată religios, dar și social, depinde cu ce ochi privești filmul. White God are o scenografie foarte ok, atmosferă bună, câinele este genial, nu aveți cum să nu-l îndrăgiți, montajul și imaginea sunt și ele minuțioase, iar soundtrack-u este foarte inspirat. 

Din 20 februarie în cinematografe.

Tweet

Big Eyes (2015) - despre omul-kitsch și diurnul Burton

Cred că niciodată Tim Burton nu a fost atât de soft, de convențional și pare să piardă din vedere câteva lucruri, mai exact, pe sine. Cu excepția unei singure secvențe, cea de la market, în care toată lumea are ochii cât cepele (literalmente), nu găsesc chiar nimic din semnătura lui Burton așa cum nici artista Margaret Keane (Amy Adams) nu își regăsește semnătura pe tablourile sale ci pe cea a soțului său (Christoph Waltz), un escroc de zile mari, care ridică minciuna la rang de artă, mă rog, nici chiar atât de sus, dar la treapta kitsch-ului tot se oprește și zăbovește mult acolo. Christoph Waltz e un actor care îmi place, dar aici se dovedește a fi o alegere cât se poate de neinspirată. Avalanșa de grimase și rânjete, mișcările frenetice din mâini și dicția exacerbată nu pot ține loc de joc actoricesc. Christhop Waltz este întruchiparea Omului-kitsch, omul bun la toate, ajungând la un moment dat să fie avocat, inculpat și martor deopotrivă. 

secvența din market

Nu știu cât de potrivit ar fi fost Johnny Depp în acest rol, dar sigur ar fi ținut la un nivel decent trena weirdness-ului. Se pare că odată cu despărțirea de Helena Bonham Carter s-a retras și Depp, dar și doza de creepyness și creativitate a lui Burton. Privind lucrurile din această perspectivă, filmul poate părea o glumiță auto-referențială ușor macabră. Ah, n-am subliniat îngroșat plot-ul și poate nu v-ați prins, filmul se inspiră din realitate și spune povestea pictoriței Margaret Keane și a soțului său care îi fură identitatea, pretinde că lucrările ei ar fi ale lui, cu consimțământul ușor forțat al acesteia, într-o perioadă în care femeia era pusă la punct și la colț de televiziune, comunitate și preoți (evident). Însă hipersensibila și credula Margaret, interpretată de angelica-vată-pe-băț Amy Adams, deschide bine ochii la un moment dat și își ia revanșa într-un mod hilar, dar cu un corespondent veridic în realitate. Dincolo de acest Keane vs Keane filmul mai abordează și un aspect interesant, dar doar secvențial, acela al culturii de masă. În intro-ul filmului vedem cum unul dintre tablouri este multiplicat industrial și mai apoi cum altele sunt comercializate pe post de vederi sau felicitări.
Se pare că Tim Burton colecționează tablouri semnate de Margaret.

Margaret și Walter Keane

Arta e personală ne spune la un moment dat Margaret, deși pare să creadă acest lucru ea este nevoită să renunțe constant la arta sa pentru binele financiar al familiei. Întrebată de ce pictează ochii atât de mari Margaret povestește cum a avut la un moment dat o problemă cu auzul și pentru a înțelege ce spun alții era nevoită să se holbeze pentru a le pricepe vorbele și comportamentul. Mi se pare o povestioară destul de grăitoare pentru vremea respectivă (anii 50-60) în ceea ce privește statutul femeii, nevoită să asculte și să fie dependentă. În ochii personajelor pictate de Margaret, de obicei copii (adică ființe dependente, lipsite de autoritate sau autonomie, care nu se pot descurca singure) pare să se citească această tristețe a neputinței. Pe cât de melancolice le sunt privirile pe atât de colorată pare viața personajelor din film. Costumele vii, scenografia dulcoidă, locațiile exotice (Hawaii), prezența unui personaj secundar (Krysten Ritter) ce amintește de dichisul lui Audrey Hepburn fac din acest film unul dintre cele mai diurne ale lui Burton. 

Și ca să închei pe un ton jucăuș, se spune că ochii sunt oglinda sufletului, ei bine ochii din Beetlejuice par să-l reprezinte mai bine pe Tim Burton decât o fac cei din Big Eyes. 

Bonus, de ascultat soundtrack-ul Lanei del Rey. 

Beetlejuice

Tim and his Keane collection

Tweet

Boyhood (2015) - o antologie de clipe frumoase

Nu te scalzi de două ori în același râu, ne spune Heraclit, parcă pe un ton prevăzător. Regăsim aceeași sintagmă și într-un cântecel pe care îl îngână laolaltă câteva personaje, printre care Mason (tânărul care a devenit actor sub ochii noștri, de-a lungul celor 12 ani de filmări, Ellar Coltrane) și tatăl său (Ethan Hawke, deja o constantă în filmele lui Richard Linklater) într-o atmosferă idilică, campestră și profund nostalgică. O secvență ce mi-a adus aminte de la tourbillon de la vie, cântecul bitter-sweet pe care îl interpretează Jeanne Moreau în Jules et Jim. Acest sentiment ireversibil al vieții este reluat și reîntregit la finalul filmului, unde, pe fundalul unui apus la fel de idilic, doi tineri care abia s-au cunoscut, împărtășesc idei semi-filosofice, dar pline de adevăr, despre însemnătatea clipei. 

Filmul este de o naturalețe incredibilă și asta deoarece este rezultatul unui efort considerabil, acela de a filma timp de 12 ani, cu pauze, evident, crâmpeie din copilăria unui băiețel care devine mai apoi adolescent. Nu e vorba de cinema verite, deși cam asta ar rezulta din spusele mele de mai sus (mea culpa) ci de o esențializare extrem de inspirată a unei perioade de timp, evitând eventualele tentații ale dramei și ale unui scenariu didacticist. Povestea decurge normal, natural, iar trecerile dintre perioade au loc aproape imperceptibil, nu suntem avertizați de semnale precum two years later ci momentele sunt parcurse așa cum ai parcurge un album de fotografii, adică cu emoție, amintindu-ți momentele frumoase, momentele care au însemnat ceva pentru tine. Dar filmul nu surprinde neapărat momentele frumoase din viața acestui tânăr, suntem martorii mutărilor frecvente pe care mama tânărului Mason (interpretată excelent de Patricia Arquette) este nevoită să le facă deoarece are nenorocul să aleagă mai tot timpul the wrong guys, de asemenea asistăm la decepțiile în dragoste sau la nelipsitele momente de retorică existențială ale adolescentului Mason. Însă toate acestea sunt prezentate într-o lumină pozitivă, sau poate nu neapărat pozitivă, cât blândă, caldă ca o atingere maternă, iar deasupra lor nu planează răsturnări neașteptate de situație sau accente dramatice, ci se încearcă menținerea pe cât posibil a unei stări naturale a (imaginii) vieții. Ca și cum am fi martorii unei vieți realmente trăite, dar, desigur, în limitele unei convenții estetice și narative. Ritmul filmului este foarte bine calibrat în ciuda celor două ore și patruzeci de minute. Subiectul și atmosfera se află cumva la antipodul seriei Before, copilăria lipsită de complicații majore n-are aparent nimic de-a face cu complexitatea relației dintre Jesse și Celine, însă micul Mason pare să fie viitorul Jesse. 

Boyhood este atât o antologie de clipe frumoase cât și o antologie muzicală (cât și una de frizuri, fie vorba între noi), momentele copilăriei celor doi frați, Mason și Sam (interpretată chiar de fiica regizorului), sunt marcate de melodii foarte bine ancorate în epoca pe care o reprezintă, de la Britney Spears la The Black Keys. Mai mult decât atât, utilizarea frecventă a muzicii poate reprezenta și un substitut pentru un tată-muzician-aspirant care nu își poate petrece prea mult timp cu propriii copii. N-aș putea să-l numesc drept un tată absent căci filmul nu-ți dă totuși această impresie, deoarece personalitatea lui surclasează faptul că nu poate fi prea mult prin preajmă. Mai mult decât atât tatăl îi dăruiește lui Mason un album personalizat cu muzica celor de la The Beatles, descriindu-i pasionant membrii trupei, aproape cu religiozitate, explicând că ascultându-i separat, muzica lor sună chiar mai bine, lucru ce pare să oglindească relația tată-fiu, separați, dar împreună. Ca și în cazul lui Before Midnight, Richard Linklater a reușit să mă emoționeze și să nu îmi pese de momentele în care focusul nu-i așa cum ar trebui. Rareori se întâmplă ca un regizor să surprindă viața într-o manieră atât de naturală, de umană și de personală. Negreșit, Linklater, este încarnarea expresiei stop and smell the flowers. 

Tweet

The Imitation Game (2015) - jocul foarte precis al sorții

Mă așteptam să văd o reprezentare ceva mai eclatantă și mai siropoasă a subiectului, dar nu s-a întâmplat așa, probabil voi fi inundată de sirop și emoție (nu că mi-aș dori neapărat asta) la The Theory of Everything, alt film despre alt geniu cu probleme. The Imitation Game este o reprezentare destul de convențională și de șlefuită a unor fapte istorice destul de importante și de bine dosite sub preșul timpului, până acum (lucru valabil pentru profani). Aflăm că cel de-al doilea război mondial a fost câștigat în mare parte pe baza decriptării mesajelor germane de către o mână eterogenă de minți luminate avându-l în frunte pe Alan Turing (interpretat just fit de către Benedict Cumberbatch). Deși se bazează pe fapte cât se poate de reale, filmul pare să extragă poezia din viață și să tragă de ea până ajunge să o muleze pe structura tipică de scenariu hollywoodian, pierzându-și astfel rima, ritmul și figurile de stil. Probabil că altfel nici n-avea cum să se întâmple.

Imaginile de război, puține la număr, sunt edulcorate și respectă dumnezeiște regulile fotografiei, filmul are și o coloratură foarte frumoasă, precum și o muzică excelentă compusă de maître Alexandre Desplat. Însă toate aceste elemente îți dau senzația de film făcut ca la carte, după un anumit set de reguli, mi-ar fi plăcut să văd pusă în acțiune ceva mai multă imaginație căci vorba aia, oamenii la care te aștepți mai puțin fac lucruri de neimaginat, o frază laitmotiv a filmului. Însă până la urmă avem de-a face cu un film curățel, decent, despre un personaj indecent, bine executat sub regia norvegianului Morten Tyldum care a făcut și Headhunters, cu un Bendict Cumberbatch în plină forță, ceva mai puțin afectat și mai puțin nesuferit decât în Sherlock Holmes, dar nu departe de trunchiul newtonian din care cad mere prolifice aka roluri de genii sociopate, cu o Keira Knightley căreia, la fel, îi lipsește doza specifică de afectare și grimasele cu care ne-a obișnuit pavlovian. Între cei doi (și nu numai) există constant jocuri de cuvinte care ne arată cum dialogurile cotidiene sunt adevărate enigme pentru care ai nevoie de decodoare.

Povestea este spusă dintr-o perspectivă narativ-psihanalitică și auto-analitică în sensul că Alan Turing transformă ceea ce ar fi trebuit să fie un interogatoriu într-o confesiune. Încă de la începutul filmului Alan se adresează în egală măsură și audienței strecurând în substratul poveștii și cumva în avans, propria homosexualitate. Aceste inclinații erau aspru și legal pedepsite la acea vreme. Tocmai din cauza acestei condiții am dat și titlul articolului jocul foarte precis al sorții. Secvențele din copilăria lui Alan sunt puse într-un evantai explicativ cu procesul invenției mașinăriei complexe care avea să devină mai apoi computer-ul așa cum îl știm noi astăzi. Toate evenimentele din trecutul său, fie îndepărtat sau apropiat, creionează precis un fel de schiță, scheletul unei mașinării a sorții. Micul și inteligentul Alan crește într-un orfelinat și este frecvent persecutat de colegii mai puțin înzestrați, însă învață că violența are sens numai dacă produce satisfacție și găsește astfel în pasivitate propria metodă de apărate. Universul său solitar capătă sens atunci când îl întâlnește pe Christopher, un tânăr care îl înțelege, îl admiră și îl inițiază în știința codurilor și pentru care începe să simtă mai mult decât colegialitate sau prietenie. Stați liniștiți căci nu veți fi violați vizual de exemple concrete, filmul este cât se poate de asexuat în această privință. Sunt punctate deci câteva momente precise în copilăria lui Alan fără de existența cărora el poate că nu ar fi ajuns să decodifice mesajele inamice în timpul celui de-al doilea război mondial și să construiască o mașinărie în care n-ar fi crezut nimeni. Încă o dată, prin acest film, se mai trage o linie groasă sub expresia deja populară cum că unde e multă minte trebuie să fie și ceva putred sau sub expresia, cu caracter deja statistic, conform căreia geniile nu au viață lungă, din păcate.

Tweet