Blind date cu un film

Noul Cinematograf al Regizorului Român vă propune o seară de film cu un concept inedit și vă invită la un blind-date cu un film, în data de 18 aprilie, la ora 20:00. La sfârşitul filmului, doi cinefili norocoşi vor câştiga o seară ca în filme, din partea Ceainăriei La Un Ceai.
  

Pe 18 aprilie sunteți invitați la o seară de film organizată întocmai ca un blind-date. "Te provocăm să te laşi pe mâna noastră și te surprindem cu un film de nota 10 : nici tu nici prietenii tăi nu vor şti ce va urma pe marele ecran. O întâlnire pe nevăzute cu filmul nostru, în avanpremiră pe marele ecran. Iubirea pentru film ne apropie, căci în seara aceasta nu vei rămâne doar cu amintirea filmului. Noi avem de gând să ne cunoaştem, să vorbim, să ne ascultăm, să oferim publicului şansa de a comunica, să schimbăm în această seară statutul persoanei necunoscute care stă lângă noi la cinema" ne transmit cei de la Asociația Culturală Macondo. 

Pe 18 aprilie poţi intra în jocul lor și te vor trimite la o seară aromată cu ceai Blooming Love și prăjituri delicioase oferite de ceainăria La Un Ceai. Vei merge cu un alt cinefil norocos ca şi tine, dacă vă veţi înscrie la tombolă şi veţi fi câştigători, la sfârșitul serii. 

Tweet

Seminarii la NexT 2014

Spectatorii Festivalului Internațional de Film NexT (3 -7 aprilie) sunt invitați să intre în discuție despre rolul festivalurilor, co-producții, oportunități de finanțare, Europa Creativă, regie sau muzică de film, la cele 9 seminarii din acest an. Dezbaterile vor completa proiecțiile celor 123 de filme din selecția NexT 2014, în 14 secțiuni diferite.

Printre invitații seminariilor se numără Corina Șuteu, președintele Romanian Film Initiative, Alfonso González Aguilar, compozitor de muzică de film stabilit la Los Angeles, Valentina Miu, coordonatoare a MEDIA Desk România, Martina Bleis (Berlinale Co-production Market), Karel Och (director artistic, Festivalul de la Karlovy Vary), Julia Sinkevych (Festivalul de la Odessa), Mihai Chirilov (director artistic TIFF).

Duminică, 6 aprilie, de la 13.00, Peter Webber, unul dintre cei mai cunoscuți cineaști britanici, nominalizat la Oscar, Globul de Aur și BAFTA pentru Girl with a Pearl Earring, va susține un masterclass de regie în Sala de Cinema a UNATC, deschis tuturor pasionaților de film. 

Intrarea este liberă la toate seminariile. 

 

Tweet

Nymphomaniac - doi îngeri în căutarea unui autor

Lars von Trier are această plăcere livrească de a-și împărți filmele pe capitole. De data aceasta își segmentează filmul în două volume (nu doar din considerente livrești) și se pare că scrie în maniera unor colecții precum Decameronul sau Povestiri din Canterbury (colecții ce sunt menționate și ele la un moment dat în film). Această manieră livrească străbate ca un fir roșu întregul film. 

Prima apariție a lui Joe (Charlotte Gainsbourg) e aproape plastică și biblică, ea pare un înger decăzut care a poposit misterios pe aleeile obscure, sumbre și geometrice ale unui loc în care lumina abia dacă pătrunde, dar care e inundată sonor de muzica trupei Rammstein (o melodie cu versuri chiar romanțioase). Sonoritatea androgină a numelui său (Joe) conturează de asemenea o aură neclară personajului. Însă vedem mai târziu cum această iluzie-seducător-simbolică este de fapt rezultatul unui joc narativ pe care Lars von Trier îl mânuiește la perfecție. Joe (de)căzută și rănită este observată stând în mijlocul pavajului de către Seligman (interpretat de Stellan Skarsgård), un alt înger în etate care trăiește precum un pustnic înconjurat doar de volumele sale. Întâlnirea dintre cei doi declanșează un joc narativ, un exercițiu de matalimbaj cinematografic. Trier se joacă (legitim și priceput) cu regulile literaturii, cu așteptările publicului, cu posibilele reacții și cu filmele sale anterioare (veți putea savura o serie de referințe în acest sens).

Îngerul Seligman pare să dețină în egală măsură rolul regizorului, scriitorului, criticului și publicului în fața poveștilor legate cu ață și...noduri albe ale acestei Seherezade ninfomane care pare să fi trăit o viață cel puțin complexă. Filmul în sine este de o complexitate proaspătă, ascunsă sub neglijee-ul ieftin al unei povești porno-grafice: o dependentă de sex ajunge recuperator și întâlnește un virgin în vârstă căruia să-i spună poveștile sale incredibile. Sexualitatea acestui film nu este nici pe departe la fel de tangibilă sau pornografică ca cea din La vie d'Adele sau L'inconnu du lac, așa că scurta lui interzicere e hilară. 

Primul volum al filmului este alert, freudian, plin de umor, atipic lui Trier, tânăra Joe trece printr-o serie de experiențe sexuale care, deși ne sunt prezentate explicit, nu par să deranjeze într-un sens porno-grafic. Asta pentru că Trier urmează o schiță precisă, metodică, iar Joe pare o ninfomană neimplicată, o je m'en fiche-istă absolută. Lucrurile stau cumva altfel în volumul doi. Pierderea apetitului o face pe Joe să se orienteze spre ședințe de sadomasochism și alege să renunțe la statutul de mamă în favoarea libertății sale sexuale. În acest sens filmul este unul militant, oarecum feminist, așa cum sunt multe dintre filmele lui Trier. Metafora copacului ca simbol al sufletului îmbogățește filmul, iar finalul ia și el o întorsătură bășcălios-biblică, ninfomana ajunge la saturație și e dispusă să renunțe la dorințele sale, pe când îngerul Seligman este ispitit, iar sfârșitul său este  inevitabil unul martiric. Sfârșitul dizolvat în ecranul negru și pistolul lui Bond (un fel de parodie a pistolului lui Cehov) duc satiric cu gândul la Dancer in the dark. Filmul are această abilitate de a jongla cu profunzimile și parodiile, cu autoironiile și marile teme de gândire, cu empiricul, cu cele mai bazale dorințe și cu cele mai înalte sentimente. 

Tweet

The Hunger Games - Catching Fire (2013)

Nu știu care e atmosfera și odoarea cărților, însă această nouă ecranizare miroase a viață-fast-food-izată tipic hollywoodiană. Asistăm așadar în prima parte a filmului la un soi de reality show care ne pune pe tavă așa-zisa viață a unor celebrități prinse în ițele unor romanțe închipuite, arborând zâmbete false în speranța obținerii empatiei publicului. Dar gloata nu e tâmpă și evident dibuiește mirosul înțepător al propagandei. Propagandist-protagoniștii Katniss Everdeen și Peeta Mellark nu sunt prea diferiți de celebritățile pubere preferate de Hollywood la ora actuală, astfel că filmul își propune să adauge încă un fald cu subînțeles, cusut cu ață albă, peste garderoba deja încărcată și avangardist-nepotrivită a filmului. La capitolul fashion filmul este cât se poate de eterogen și amestecă niște țesături într-un exces de sponsori, iar bomboana de pe tort este un platou cu macarons. The odds may be in the favour of product placement. 

La capitolul scenariu și distribuție a momentelor, filmul sfidează prima parte și dă dovadă de ceva mai multă intuiție a proporțiilor. Asta pentru că avem de-a face cu un alt regizor, Francis Lawrence, care e destul de ok pe partea de suspans (I am Legend, Constantine). Deși The Hunger Games - Catching Fire are o întindere considerabilă (două ore juma) ritmul este unul destul de bun și șmecherește dirijat, astfel că preludiul (adică acea porțiune până la izolarea personajelor pe insulă) e destul de lung, dar atent segmentat și fluctuat. Apoi, odată sosită porțiunea de action ea este intensificată și accelerată de momente bune, ce se succed...ceasornicărește, nelipsite însă de secunde neverosimil de lungi menite să salveze, desigur, pielea protagoniștilor. Jennifer Lawrence îmi devine din ce în ce mai puțin antipatică, dar nu pot încă trece peste grimasele sale spasmodice în momentele de agonie, disperare și stări de graniță. În rest filmul m-a dus în uneori cu gândul la The Truman Show, asta fiind un hint cu privire la hibele unui sistem, indiferent de natura lui.

Tweet

Still Walking (2008) - vârstele nipone

Hirokazu Koreeda este un regizor versatil și surprinzător pentru mine, cutreieră cu multă abilitate când pe meleaguri fantastice (Air Doll, After Life) de unde culege roadele metaforice și morale ale unor situații închipuite, când pe colinele epidermice și sensibile ale familiei nipone, o familie disfuncțională cum e cazul lui Nobody Knows sau una aparent funcțională cum este cazul lui Still Walking.

Koreeda se strecoară în casa acestei familii numeroase (din Still Walking) și le surprinde activitățiile, demnitatea, disimulările și sentimentele așa cum proceda și regizorul Yasujirô Ozu, adică prin adâncimea cadrelor, prin poziționarea aparatului de filmat în camera alăturată pe post de martor pasiv, prin secvențe lungi și statice. Copiii moderni și semi-maturi de la oraș vin să-și viziteze părinții la țară, așa cum se întâmpla în Tokyo Story, dar un pic pe dos. Acolo părinții veneau la oraș să-și viziteze copiii mult prea ocupați ca să le acorde atenție.

 Still Walking

 Tokyo Story (1953)

Dramele personajelor lui Ozu nu diferă cu mult de cele ale personajelor lui Koreeda. Dacă părinții din Tokyo Story sunt încremeniți într-o crisalidă de respect și demnitate, părinții ceva mai contemporani și mai puțini tradiționali din Still Walking prind aripi, devin acei fluturi galbeni ce mișună ocult-anecdotic la lumina poveștii filmului, sunt ușor răzvrătiți, ursuzi și fiecare nutrește o doză vitală de ilogic în structura ființei sale. 

 

Still Walking este un film simplu și frumos, surprinde ițele mecanismului familial dintr-o cultură pe care pretindem că o pricepem, dar pe care de fapt nu o putem cuprinde în toată profunzimea ei. Imaginea filmului este excelentă, caldă și molcomă așa cum este și această zi de vară în care o familie se reunește și comunică atât cât se poate.

O parte din coloana sonoră:

 Still Walking

Tokyo Story

Tweet

Zilele Filmului Coreean la București

În perioada 15-17 noiembrie, Cinema Elvira Popescu va găzdui Zilele Filmului Coreean. Proiecțiile vor debuta cu prezentarea în premieră în România a filmului „In Another Country” în regia lui Hong Sang-soo și având-o în rolul principal pe celebra Isabelle Huppert. 

Organizat de Ambasada Republicii Coreea, evenimentul aduce la Bucureşti câteva dintre cele mai interesante filme coreene de artă ale anului 2012, păcat că nu aduc ceva mai multe filme, poate chiar ceva mai vechi, eu aș fi propus o retrospectivă Hong Sang-soo.

Prezent în Competiția festivalului de la Cannes, în 2012, filmul lui Sang-soo Hong, “Da-reun na-ra-e-seo / In another country” este o colaborare inedită între regizorul coreean şi celebra actriţă franceză Isabelle Huppert, pe care o regăsim într-un triplu rol: trei personaje (fiecare cu istoria sa personală) întâlnesc în acelaşi loc, aceeași oameni, dar nu cu aceeași încărcătură emoțională și nici cu aceleași implicații. Într-o ţară care nu îi aparţine, Coreea de Sud, Anne a întâlnit, întâlneşte şi va întâlni pe o plajă turistică, obișnuiții locului, care o vor face să trăiască de fiecare dată o experienţă diferită, dar din ce în ce mai aproape de răspunsul spiritual pe care toate cele trei personaje interpretate de Huppert îl caută. 

Timp de trei zile, publicul bucureştean va avea ocazia unică de a viziona în cinema filme coreene de artă, greu accesibile în afara festivalurilor internaţionale de film. 

Biletele vor fi disponibile la casieria cinematografului Elvira Popescu. 

 

Tweet