Interstellar - a beautiful journey into mankind

Christopher Nolan ne-a obișnuit deja cu un anumit tip de entertainment, unul atipic în peisajul hollywoodian, un entertainment de bun simț, cu un anumit tip de eleganță  care se regăsește și în modul în care Nolan își face apariția pe platourile de filmare, adică dichisit, la costum, manierat și eminamente perfecționist. Ne-a mai obișnuit și cu atmosfera urbană, fie ea închipuită sau viitoare, dar mereu ancorată în ceea ce știm deja.  E clar că Nolan este un om al timpului său (iar timpul este un subiect predilect în filmele sale, inclusiv în cazul de față), pasionat de noile teorii din fizică, de tehnologie, dar în egală măsură el este și un artizan, un craftsman. El își creează jucăriile așa cum probabil o făcea George Lucas, adică pe cât posibil din lucruri știute de noi și mai puțin generate pe calculator. 

Interstellar ne duce inevitabil cu gândul la Gravity, de altfel s-ar putea să existe o glumiță involuntară (sau nu) in interiorul filmului pe seama inspirației produse de Gravity. Însă spre deosebire de Gravity în particular și de alte SF-uri în general, Interstellar este un film teribil de uman. Nu că Gravity nu s-ar concentra pe umanitate, însă e cu mult mai orientat pe partea vizuală, pe eclipsarea spectatorului, pe tragicul și spectaculosul situațiilor scăpate de sub control, pe când Interstellar își păstrează o anumită doză de decență concentrându-se mai mult pe dimensiunea umană. Cooper, personajul lui Matthew McConaughey (care face unul dintre cele mai bune roluri de până acum, nu mai bun însă decît cel din True Detective) este un fermier, fost inginer, care se angrenează aproape mesianic într-o misiune de salvare a omenirii (dar în special a propriei familii), aflată în pragul foametei și măturată constant de furtuni de nisip, însă acest sfârșit de lume amenințător are parte de o exprimare vizuală tangibilă, credibilă, umanizată, lipsită de artificii menite să hiperbolizeze o situație aparent fără de soluție. Această imagine se sprijină pe un subcontext al filmului, pe o ideologie care trece ca un fir roșu prin esența personajelor: supraviețuirea bazată pe speranță și rațiune deopotrivă, pe faptul că omul (ca specie) s-a nascut pe pământ, dar nu îi este destinat să sfârșească tot aici.  El va renaște din țărâna pe care tot el a creat-o.

 

 

 

Spuneam mai devreme că subiectele lui Nolan sunt cu predilecție ancorate în urban, de această dată personajele sale se pierd prin lanuri de porumb în căutarea și salvarea ultimelor surse de hrană. Lucrurile se petrec rapid, Cooper descoperă în mod miraculous ultimul buncăr al speranței, o bază NASA, se alătură unei misiuni vitale, își lasă cei doi copii în urmă și pornește într-o călătorie-prospecție alături de Amelia (Anne Hathaway), alți doi companioni și doi roboți simpatici cu o infățișare pur utilitară, paradoxal de vintage și de handmade, cu mult mai prietenoși decât precursorul Hal (2001: A space Odyssey). Restul filmului este o adevărată pildă. O frumoasă exemplificare a ceea ce înseamnă să fii părinte, dincolo de timp și spațiu. Emoția, dragostea, speranța rămân intacte chiar și dincolo de găurile negre ale universului. Personajul lui Anne și cel al Jessicai Chastain (interpretând-o pe fiica matură a lui Cooper) sunt adevărate Marii biblice, ele nu încetează să creadă și să spere. Tot acest tumult de sentimente își face loc ca o rază de lumină în materia necunoscută a unui univers mut. Chiar și departe, dincolo de galaxia noastră, omul (prin exemplul personajului lui Matt Damon) este meschin, rău intenționat, pe când nature is not evil, you cannot blame the lion from tearing apart the gazelle, așa cum ne spune la un moment dat personajul lui Anne Hathaway. 

Complexitatea unui univers cu cinci dimensiuni pare o poezie despre cub în mâinile lui Nolan, el are talentul de a explica cu ușurință teorii complexe, relația timp-spațiu-gravitație sau implicațiile relativității. Îmi aduc aminte cum, în liceu, la ora de fizică ni se explica cum ar fi posibilă vizualizarea unui contact cu un univers cu mai multe dimensiuni decât al nostru (una dintre puținele exemplificări care mi-a rămas pe retină), ar fi ca și cum cineva și-a băga literalmente mâna în lumea noastră, m-am bucurat să văd aceeași exemplificare și în Interstellar. La asta aș mai adăuga și veșnicele discuții pasionante pe care le-am avut mai ales cu ai mei părinți despre trecerea timpului în spațiul cosmic și despre cum un an petrecut undeva departe ar echivala cu mulți ani aici pe pământ. Deși par idei fabulatorii, Interstellar le folosește cu grijă și cu argumente solide, reușind să mențină un echilibru incredibil între povestea SF și permanenta umanizare a personajelor.  

Interstellar se lansează pe 7 noiembrie în cinematografe și este distribuit de Freeman Entertainment.

Tweet

Les Films de Cannes a Bucarest: Foxcatcher, Welcome to New York, Deux jours, une nuit

Am să încep cu filmele care nu mi-au căzut cu tronc la Les films de Cannes a Bucarest.

Welcome to New York 

Gérard Depardieu joacă rolul unui magnat care își face de cap după buget și după bunul plac. Asta înseamnă desigur o suită de scene cu caracter sexual, castrate însă de orice formă de erotism. Orice femeuișcă ai pune lângă un Gérard dizgrațios de burtos, imaginea rezultată nu poate fi decât mai mică, răsturnată, tristă și extrem de seacă. La fel este și filmul pe de-a-ntregul, un film flasc, al cărui ritm rezonează cu pașii greoi ai lui Devereaux (Gérard Depardieu). Inspirat din realitate, Welcome to New York are mari probleme și la capitolul joc actoricesc. Dialogurile ba în engleză, ba în franceză rup ritmul poveștii, au un aer de artificialitate și de prost gust. Chiar dacă după vizionarea filmului, la Q&A, simpatica Jacqueline Bisset (care o interpretează pe soția lui Devereaux) ne-a tot subliniat implicațiile și complexitatea relației dintre Devereaux și soția sa, eu una nu am văzut să se manifeste ceva profunzimi între cei doi. Filmul este piperat cu vreo două glumițe (dintre care una cu trimitere la Obélix) care luate separat funcționează, dar în contextul filmului nu fac decât să coloreze neinspirat atmosfera. Povestea este deloc interesantă, nu explodează, nu se nuanțează, se rezumă doar la a sublinia cu o mână tremurândă diferența dintre hiper-justiția americană și plăcerile ultra-mediocre ale unui magnat infantil, fără a pune accent pe vreun aspect în particular. 

Foxcatcher 

Nu știu pe cine mai duce de nas un film ca Foxcatcher. M-am cam săturat de pseudo-drame cu sportivi schzoizi și magnați plictisiți. În încercarea de a patologiza personajele, filmul nu face decât să îi pună într-o lumină foarte penibilă. Steve Carell pare mai atent la nasul său fals, preocupat fiind să nu-i cadă din clipă în clipă, iar Channing Tatum este la fel de procupat de mersul să crăcănat-retardat și de expresia de mandibulă umflată a la The Godfather. Regizorul Bennet Miller a făcut o treabă bună cu Capote și Moneyball, dar se pare că nu poți fi și antrenor și ornitolog și filatelist și filantropist (you'll get the joke once you see the movie). Nu înțeleg de ce au trebuit să îi pună un nas fake lui Steve Carell când puteau să îl distribuie pe Tom Cruise, spre exemplu, care cred că s-ar fi disimulat numa' bine într-un magnat schizoid și snob dacă e să ne uităm la rolul din Tropic Thunder. Povestea seamănă mult cu cea din The Fighter. Doi frați fac wrestling, iar unul dintre ei are probleme de personalitate. Un ornitolog (filantropist, filatelist și așa-zis antrenor de lupte) îi ia sub aripa sa și îi tratează ca pe niște păsări în colivie. Finalul este deloc suprinzător, plicticos, cu pretenții dramatice mult peste puterile filmului. Filmul seamănă foarte mult cu personajul lui Steve Carell, ultra-snob, pretinzând că are o tonă de aptitudini și calități pe care nu le posedă. 

Deux jours, une nuit

Noul film al fraților Dardenne are un singur și mare atu: Marion Cotillard. Talentata Marion joacă cu convingere rolul unei mămici fragile care luptă să își păstreze locul de muncă, iar pentru asta ea trebuie să facă vizite fiecărui coleg în parte pentru a-i convinge să voteze în favoarea ei și nu în favoarea unei prime. A pune în balanță omul și banul e o temă cam prăfuită, cam ofensatoare la adresa democrației, moralității și a activiștilor din domeniu, nereușind să creeze vreun efect dramatic realmente puternic. Personajele puteau fi cu mult mai nuanțate, poate dacă nu erau filmate atât de mult din profil ca și când ne-am uita la o animație 2D. Nu știu care a fost miza filmului, să surprindă oare o realitate socialist-anacronică dintr-o comunitate relativ restrânsă, să ne înmoaie inimile cu cvasi-tragedia personajului depresiv-simpatic al lui Marion? Luptele lui Marion și predarea armelor la un moment dat sunt ușor temperate, dacă nu chiar ridiculizate (vezi scena suicidului eșuat) ceea ce scade din potențialul dramatic al filmului. Pe scurt nu m-a convins niciuna dintre direcțiile filmului, tot ce am câștigat după acest film a fost vizionarea unei prestații actoricești foarte bune pe care oricum o bănuiam de la bun început.  

Tweet

Începe Les Films de Cannes a Bucarest

Începând de vineri, 24 octombrie, filmele premiate la Cannes vin din nou la București. A 5-a ediție a festivalului Les Films de Cannes a Bucarest se va desfășura anul acesta în cinematografele Studio, Patria și Elvira Popescu, peste 3000 de bilete fiind vândute deja. Spectatorii sunt invitați să-și rezerve locurile din timp, în așa fel încât, dacă cererea depășește numărul locurilor disponibile, să poată fi organizate proiecții suplimentare. 

Studenții și elevii au intrare liberă, pe baza carnetului, la toate cele opt filme din Retrospectiva Bertrand Tavernier și la comedia lui Michel Hazanavicius, OSS 117: Cairo, Nest of Spies. Copiii până în 12 ani au intrare gratuită sâmbătă, 25 octombrie, de la 11.00, la Cinema Patria, la celebra animație japoneză Călătoria lui Chihiro/ Spirited Away, în regia lui Hayao Miyazaki. 

Programul complet al festivalului se poate vizualiza aici. Eu una abia aștept noul film al lui Jean-Luc Godard, Adieu au language, Maps to the stars, Deux jours, une nuit și Winter Sleep. Ca de fiecare dată festivalul ne-a pregătit și o serie de surprize și întâlniri cu actori și regizori. Actrița Jaqueline Bisset va povesti la București vineri, 24 octombrie, după proiecția de la 22.00, la Cinema Elvira Popescu, despre experiența de a juca alături de Gérard Depardieu în filmul care a făcut vâlvă anul acesta la Cannes și în lumea politicii, Welcome to New York, în regia lui Abel Ferrara.  

La toate filmele din retrospectiva Bertrand Tavernier la Les Films de Cannes à Bucarest intrarea este gratuită pentru elevi și studenți. Cele 8 filme din program sunt: „Le Juge et l’assasin”, „La Princesse de Montpensier”, „L’Appât”, „Dans la brume électrique”, „Quai d’Orsay”, „La vie et rien d’autre”, „Capitaine Conan” și „Ça commence aujourd’hui”. Bertrand Tavernier este invitatul special al Les Films de Cannes à Bucarest, la cea de-a cincea ediție. Regizorul, scenaristul, producătorul și scriitorul francez, președinte al Institutului Lumiere, va fi prezent la București și va sta de vorbă cu spectatorii despre filmele sale. Autor a peste 30 de lungmetraje, acesta va susține și un masterclass (la care intrarea este gratuită pentru toate tipurile de public) dedicat cineaștilor și cinefililor, pe 30 octombrie, la Cinema Elvira Popescu.

In the electric mist

Intrarea este liberă pentru toate categoriile de public la:

- „The Artist”, de Michel Hazanavicius, sâmbătă, 25 octombrie, de la ora 10.00, la Cinema Elvira Popescu. Proiecția are loc în prezența regizorului și a actriței Bérénice Bejo;

- proiecțiile de scurtmetraje;

- masterclass-uri;

- workshop-uri.

În închidere, pe 30 octombrie, de la 20.00, la Cinema Patria, Les Films de Cannes à Bucarest propune un eveniment neobișnuit pentru spectatori: o seară la film deschisă deopotrivă oamenilor și câinilor lor, la mult-așteptatul White God / Orașul câinilor, câștigătorul secțiunii Un certain Regard și candidatul Ungariei la Oscar. Încasările din bilete vor fi donate proiectelor de adopție la distanță a câinilor fără stăpân. 

Tweet

Serena (2014) - în spatele oricărui bărbat stă o pădure nebună

De la bun început trebuie să știți că acesta nu-i un film pentru ONG-iști sau pentru iubitorii de animale, se taie mulți copaci, se trage cu arma în animale pe cale de dispariție, scuzabile gesturi, dat fiind faptul că totul se petrece în anul 1929 în creierii munților, în Carolina de Nord, în plină recesiune, când oamenilor puțin le păsa de natură. Filmul începe cu un warm opening frumos, cu munți falnici, cu apus feeric, cu nori groși parcă premonitorii, cu o căbănuță lângă o cale ferată în pragul căreia stă un Bradley Cooper ușor neconvingător, cam prea șlefuit, ușor nenatural, greu de scos din carcasa sa de personaj modern. Pe cât de natural este ambientul, pe cât de frumoase sunt locațiile pe atât de artifcial pare Bradley, poate că nu este vină lui ci comparația cu natura are un câștigător detașat. 

Apoi, apariția Serenei (nume frumos și candid, interpretată de Jennifer Lawrence) este tot una lirică, o vedem călărind pe un cal alb îmbrăcată într-o bluză roșie, fluidă, se vede treaba că avem de-a face cu un personaj liber și hotărât. Etapele relației celor doi sunt arse rapid printr-un montaj cu substrat, ele par niște amintiri neclare, indiciu că nu pe asta se va axa povestea. Odată ajunși pe moșia forestieră lucrurile par să decurgă cantr-un vis...american, însă presimțim panta filmului mai ales că unele evenimente nefaste ne spun că tăiatul pădurii nu-i o treabă chiar atât de facilă, iar tăietorii de copaci par să plătească cu sânge pentru răul făcut naturii. Karma își face loc precum un râu învolburat (în care nu te scalzi de două ori, vorba aia) din vârful muntelui până la baza lui, astfel că de la personajele secundare până la cuplul temelie al acestei afaceri forestiere, destinul se abate asupra lor ca un prădător și își ia tributul de fiecare dată. 

Deși pare o femeie puternică, întreprinzătoare și sigură pe sine, Serena își dezvăluie partea întunecată odată ce află că nu mai poate fi mamă, un aspect ușor stereotip în atmosfera filmului. Slujnica, interpretată de Ana Ularu, are întâmplător un copil cu George (Bradley Cooper), lucru ce nu-i pică bine Serenei. Serena este întruchipată asemenea unei făpturi magice și malefice, a unei vrăjitoare care domesticește un vultur pentru a scăpa comunitatea de șerpi veninoși și mai presus decât atât are la dispoziția sa un corb ascultător, un câine de pază în persoana unui bărbat superstițios al comunității căruia i-a salvat viața și care, profund îndatorat Serenei, îi vine serviabil în ajutor pentru a o scăpa de orice stă în calea împlinirii identității sale.

Aceeași oscilație identitară o experimentează și personajul lui Bradley Cooper care, pentru a-și contura personalitatea sau masculinitatea, merge la vânătoare, caută neîncetat ultima pumă din zonă (simbol al primejdiei iminente), o găsesște într-o prima ipostază în persoana Serenei, are deci nevoie de un spirit hotărât de-a dreapta sa, apoi are nevoie de un copil pentru a-și reafirma masculinitatea și după repetate eșuări se întoarce la vânătoare unde karma își arată din nou colții. Deși filmul poartă numele doar unuia dintre personaje, ambii protagoniști sunt la fel de reprezentativi (vezi simetria scenei donării de sânge, ușor patetică, dar grăitoare, cei doi împart același sânge, aceeași patologie). 

Jennifer Lawrence nu mă convinge întru-totul de nebunia sa, declicul care o transformă e un pic cam forțat, însă dacă luam în considerare referințele din trecutul său începem să-i înțelegem slăbiciunile. Ana Ularu are un rol simpluț, nu impresionează, nici n-ar avea cum, dar își face bine treaba, important e că a jucat alături de acești america's sweethearts. Regia semnată de Sussanne Bier este destul de interesantă, modalitatea de filmare are un ritm la fel de interesant, ușor imprevizibil pe alocuri, apar zoom-uri bruște cam cum vedem la Trier, blonda sosită în vârf de munte sună a ceva cunoscut. Scenografia însă are pe alocuri un aer ușor artificial. All in all este un film care te ține în priză, care îți livrează o poveste tragică, dură, rigidă ca o scoarță de copac și asta-i bine. Serena se lansează în cinematografele de la noi pe 24 octombrie și este distribuit de Ro Image.

Tweet

Omul Pasăre, un nou documentar produs de HBO Europe

Producția originală HBO Europe, Omul pasăre, regizată de Alexandru Mavrodineanu și coregizată de Mihai Grecea, va fi difuzată în premieră pe 23 octombrie, de la ora 20:00, la HBO.

Omul pasăre este “Mami” Mihăiță Nicolae care dorește să câștige pentru a zecea oară campionatul național de planorism. Indiferent dacă va câștiga sau nu, participarea lui va marca încă un record pentru aviație și va însemna un armistițiu în lupta sa cu timpul.

“Îi admir și îmi place să îi susțin pe cei care în lupta zilnică reușesc să încline balanța înspre pasiune și bunăvoie. Mami, după părerea mea, este un exemplu aproape didactic de un asemenea om, aproape un arhetip, și dorința mea este ca aceste modele să fie împărtășite cu un public cât mai larg. Poate că un procent dintre spectatori, fie el cât de mic, se va simți inspirat sau va prinde curaj să facă ce îi sugerează sufletul, îmbogățind astfel societatea cu un spirit mai liber.”, a declarat Alexandru Mavrodineanu, regizorul filmului.

Până în acest moment, HBO a produs în România zece documentare originale: Nunți, muzici și casete video (r. Tudor Giurgiu), Apocalipsa după șoferi (r. Alexandru Solomon), Australia (r. Claudiu Mitcu), Lumea văzută de Ion B. (r. Alexander Nanau), Circul Vesel (r. Claudiu Mitcu), The Shukar Collective Project (r. Matei-Alexandru Mocanu), Victoria (r. Adi Voicu, Ana Vlad), Doina Groparilor (r. Pavel Cuzuioc), Vorbitor (r. Radu Muntean și Alexandru Baciu), Anul dragonului (r. Iulian Ghervas și Adina Popescu) și continuă seria acestora cu producția Omul pasăre, regizată de Alexandru Mavrodineanu și coregizată de Mihai Grecea.

“Momentul în care Alexandru Mavrodineanu, prieten cu Mami și fost elev de-al său, a venit în decembrie 2012 să mă întrebe cum mi s-ar părea un film despre Mami, mi-a răsturnat perspectiva. Prin perdeaua de fum care îl înconjura pe erou, am început să-l descopăr pe omul Nicolae Mihăiță. Cu Alex făcusem echipă bună pe teritoriul aeronautic, așa ca am primit cu optimism propunerea de a face împreună un film despre cel mai în vârstă pilot activ din România.”, a declarat Mihai Grecea. 

Omul pasăre este un documentar produs de HBO Europe în România. Producția va fi disponibilă și pe HBO GO, începând cu 23 octombrie.

 

Tweet

Q.E.D - un spațiu în căutarea unui personaj

Q.E.D este și nu este încă un film despre comunism. Avem de-a face cu o reprezentare ceva mai dulcoidă a sistemului față de alte filme românești ale căror povești sunt ancorate în aceeași epocă. La un moment dat unul dintre personaje spune Nu mai suntem în anii '50, astfel ni se arată o viziune ceva mai complexă și mai multilaterală asupra unui termen pe care de obicei îl luam de-a gata: comunismul și ororile sale. Filmul ne întâmpină cu o atmosferă calmă, calculată, aerisită, sunt abundente încadraturile în care observăm cu lejeritate geometria spațiului, zonele aerisite, astfel că pe cât de încorsetați sunt oamenii în activitățile și exprimările lor limitate pe atât de liber și de diafan pare spațiul care îi înconjoară: cofetăria în care ai putea dansa un tangou, apartamentul Elenei (interpretată cu sensibilitate de Ofelia Popii), camera fiului, un cinema paradiso în miniatură, câteva exterioare cu Dacii aliniate care nu par să plece nicăieri, locații birocratice la fel de aerisite și de ordonate, o atmosferă de reverie aproape, în care timpul pare că își trage răsuflarea pentru ca mai apoi să o ia din loc. Această stare latentă prinde ca într-o plasă de păianjen toate personajele, ele așteaptă ca prădătorul să apară, dar acesta întârzie să o facă. Astfel că filmul nu explodează, nu pare să aibă un punct culminant ci doar câteva momente în care personajele se autosubliniază așa cum ai sublinia pe o tablă rezultatul frumos și rotund al unui calcul. Finalul filmului se potrivește însă mânușă expresiei de la care se trage acronimul titlului: Quod Erat Demonstrandum. 

Personajul principal este o "necunoscută", o ecuație încă nerezolvată sau mai bine spus el este o variabilă care se tot permutează. Astfel că nu știm exact care-i personajul realmente central, lucru care face un deserviciu filmului în raport cu spectactorul obișnuit, dar care s-ar putea să fie în avantajul ideii filmului. Mediul matematic pare să se răsfrângă și asupra relațiilor dintre personaje, fiecare dintre ele este un număr în cadrul unui sistem, cel comunist, în cazul de față. E greu să pui mâna pe un personaj și să spui că totul gravitează în jurul său, povestea Elenei pare că este însă forța motrice a filmului și asta poate pentru că este umană, firească, ea vrea să ajungă cu fiul său în Franța, acolo unde soțul, care a reușit să scape de sistem, o așteaptă. Celelalte personaje vor să reușeașcă, să învingă sistemul în felul lor, matematicianul Sorin Pârvu (interpretat de Sorin Leoveanu, o figură foarte potrivită, însă vag exploatată) vrea să îi fie recunoscută munca, iar Alecu Voican (interpretat cam apăsat de Florin Piersic Jr.) vrea să facă parte din sistem după propriile standarde, divorțat fiind, privit cu un ochi precaut de colegi. Am să mă opresc un pic asupra personajul lui Florin Piersic Jr, polițistul care îl anchetează pe matematicianul dornic să-și scoată manuscrisul din țară cu ajutorul Elenei, se crede un om teribil de pragmatic și de calculat, el crede că poate anticipa mișcările oamenilor pe care îi anchetează, crede că îi poate dirija după bunul plac, însă calculele sale meschine nu vor avea rezultatul pe care și-l imaginează. 

Restul personajelor sunt chiar foarte bine construite și tipologizate, tatăl casnic, grijului și simpatic al Elenei, fiul răzvrătit, laconic și ghiduș al Elenei, care pare să semene cu tatăl său plecat în Franța, colega de serviciu a Elenei, prietenă la gratuități și deloc la nevoie, fostul coleg al lui Sorin, interpretat de Dorian Boguță, scurpulos, dar frustrat, mama lui Sorin, permanent băgăreață. Dialogurile sunt pe alocuri plate, poate și din cauza unor termeni matematici și a unei teorii căreia nu îi vedem beneficiile concrete sau originalitatea. Poate dacă ar fi fost explicată ceva mai bine această revelație atunci poate că filmul ar fi fost ceva mai viu, însă nici nu cred că filmul și-a propus vreo clipă să ne aducă teoria matematică mai aproape pentru că ea este până la urmă doar un vehicul ceva mai pretențios pentru a transporta o idee, pardon, o realitate istorică, destul de simplă, și anume evadarea din sistem. 

Tweet

Câștigătorii Anim’est 2014

A noua ediție a Festivalului de Film de Animație Anim’est, ce a avut loc între 3 şi 12 octombrie, în capitală, a ajuns la final. În cadrul Galei de Închidere de sâmbătă, 11 octombrie, la capătul a nouă zile de filme de animație de calitate, sosite la București din peste 60 de țări, festivalul și-a anunțat câștigătorii.

Trofeul  Anim’est, oferit de Arcub, s-a întors, anul acesta, în Belgia, după câștigătorul Oh Willy... (r. Emma De Swaef, Marc James Roels), din 2012. Din cele 56 de scurtmetraje înscrise la a noua ediţie a festivalului, juriul format din Amid Amidi, Christian Pfohl și Robert Morgan a decis să acorde premiul cel mare animației  Poils / Păr (r. Delphine Hermans, 2013), pe care a descris-o drept “o viziune nostimă și feminină asupra sexualității și atracției, cu o estetică proaspătă, în stilul benzilor desenate independente.” Într-adevăr un scurtmetraj îndărzneț, amuzant, care nu se ferește să ne spună câte ceva despre fetișurile pentru...păr. 

Poils

Premiul pentru Cel mai bun Film de Scurtmetraj, oferit, de asemenea, de Arcub,  a fost adjudecat de The Obvious Child / Copilul vădit (r. Stephen Irwin, UK, 2013), “un film ce oferă o descriere deopotrivă comică și de coșmar a anxietăților copilăriei, printr-o reinterpretare savuroasă a iconografiei desenelor animate vechi”, după cum a motivat juriul. Mie una mi s-a părut o animație mult prea tripată, un fel de Alice pe LSD in Wonderland-ul lui Tarantino. 

The Obvious Child

Juriul a acordat şi o mențiune specială scurtmetrajului francez Premier automne / Prima toamnă (r. Carlos De Carvalho, Aude Danset, 2013), pe care l-a descris drept “un portret colorat, obsedant și enigmatic al relațiilor dintre bărbați și femei și al câinilor morți”. Paima toamnă îmi pare o reprezentare dulcoidă a unei stări fizice și hormonale, iar câinii aceia ba scheletici ba drăgălași nu-s decât veșnica și plictisitoarea dihotomie dintre masculin și feminin. Scurtmetrajul arată însă destul de bine. 

Prima Toamna

Premiul pentru Cel mai bun Film de Lungmetraj, oferit de Uniunea Cineaștilor din România, a fost acordat animației braziliene O Menino et o Mundo / Băiatul şi lumea, în regia lui Alê Abreu, pentru „grafica simplă și expresivă ce transmite o viziune complexă și autentică asupra lumii moderne.”

Băiatul și lumea

Premiul pentru Cel mai bun Film Studențesc, oferit de Uniunea Cineaștilor din România a mers la scurtmetrajul britanic Small People with Hats / Oameni mici cu pălărie, în regia Sarinei Nihei, “o viziune socio-politică exprimată printr-un limbaj vizual original și amuzant”. Small people with Hats este iarăși o animație tripată cu pretenții orwelliene. 

Oameni mici cu pălărie

O mențiune specială pentru film studențesc a fost acordată scurtmetrajului Un bărbat incredibil de elastic, o producție poloneză în regia Karolinei Specht, un scurtmetraj care mi-a plăcut, o reprezentare simplă, frumoasă și grăitoare a unei vieți. 

Un bărbat incredibil de elastic

 Premiul pentru Cel mai bun Film din secțiunea Balkanimation, oferit de Romanian Casting Call, a mers în Serbia, pentru Običan dan / O zi obişnuită (r. Vuk Palibrk), pentru „abordarea amuzantă și simbolistică prin care autorul ridică întrebări despre trecutul, prezentul și viitorul societății în care trăim.” Un scurtmetraj care folosește o suită de tehnici cu îndemânare, e mai mult decât un scurtmetraj, este un colaj animat. 

O zi obișnuită

Pui de somn / Baby Nap, în regia lui Paul Mureşan, a câștigat anul acesta Premiul pentru Cel mai bun Film Românesc, oferit de Institutul Cultural Român. Scurtmetrajul a convins juriul cu “talentul și sensibilitatea prin care autorul dezvăluie aspecte ale realității de-a lungul uneii călătorii fantastice.” Pui de somn este unul dintre scurtmetrajele mele favorite de anul acesta de la Anim'est. Un șir aproape interminabil de vise se succede în fața privitorului ca o adevărată istorie simbolistică a visului. Un scurtmetraj foarte creativ și revigorant. 

Pui de somn

Premiul Publicului, acordat unui scurtmetraj din secţiunea Animash şi oferit de Arcub, a mers, de asemenea, în Belgia. Oh My Dog!, animația în regia lui Chloé Alliez despre o întrecere în forță și talent a celor mai desăvârșite exemplare canine, a mai fost premiată anul acesta la Stuttgart și Short Shorts. Oh my Dog! este o animație incredibil de amuzantă și foarte bine realizată. 

Oh My Dog!

Un juriu format din copii ( Dan Hurduc, Katia Radu, Aleksia Vian Radu) a ales câștigătorul secțiunii Minimest: SuperBot – sub lupă totul e mai mare / SuperBot - Una cuestión de aumento, în regia  argentinienilor Pablo Alberto Díaz și Gervasio Rodriguez Traverso, a cucerit anul acesta prin umor și originalitate. SuperBot este o animație foarte reușită care te lasa cu un zâmbet larg pe buze timp îndelungat. 

SuperBot - sub lupă totul e mai mare

Tweet