marți, 14 octombrie 2014

Q.E.D - un spațiu în căutarea unui personaj

Q.E.D este și nu este încă un film despre comunism. Avem de-a face cu o reprezentare ceva mai dulcoidă a sistemului față de alte filme românești ale căror povești sunt ancorate în aceeași epocă. La un moment dat unul dintre personaje spune Nu mai suntem în anii '50, astfel ni se arată o viziune ceva mai complexă și mai multilaterală asupra unui termen pe care de obicei îl luam de-a gata: comunismul și ororile sale. Filmul ne întâmpină cu o atmosferă calmă, calculată, aerisită, sunt abundente încadraturile în care observăm cu lejeritate geometria spațiului, zonele aerisite, astfel că pe cât de încorsetați sunt oamenii în activitățile și exprimările lor limitate pe atât de liber și de diafan pare spațiul care îi înconjoară: cofetăria în care ai putea dansa un tangou, apartamentul Elenei (interpretată cu sensibilitate de Ofelia Popii), camera fiului, un cinema paradiso în miniatură, câteva exterioare cu Dacii aliniate care nu par să plece nicăieri, locații birocratice la fel de aerisite și de ordonate, o atmosferă de reverie aproape, în care timpul pare că își trage răsuflarea pentru ca mai apoi să o ia din loc. Această stare latentă prinde ca într-o plasă de păianjen toate personajele, ele așteaptă ca prădătorul să apară, dar acesta întârzie să o facă. Astfel că filmul nu explodează, nu pare să aibă un punct culminant ci doar câteva momente în care personajele se autosubliniază așa cum ai sublinia pe o tablă rezultatul frumos și rotund al unui calcul. Finalul filmului se potrivește însă mânușă expresiei de la care se trage acronimul titlului: Quod Erat Demonstrandum. 



Personajul principal este o "necunoscută", o ecuație încă nerezolvată sau mai bine spus el este o variabilă care se tot permutează. Astfel că nu știm exact care-i personajul realmente central, lucru care face un deserviciu filmului în raport cu spectactorul obișnuit, dar care s-ar putea să fie în avantajul ideii filmului. Mediul matematic pare să se răsfrângă și asupra relațiilor dintre personaje, fiecare dintre ele este un număr în cadrul unui sistem, cel comunist, în cazul de față. E greu să pui mâna pe un personaj și să spui că totul gravitează în jurul său, povestea Elenei pare că este însă forța motrice a filmului și asta poate pentru că este umană, firească, ea vrea să ajungă cu fiul său în Franța, acolo unde soțul, care a reușit să scape de sistem, o așteaptă. Celelalte personaje vor să reușeașcă, să învingă sistemul în felul lor, matematicianul Sorin Pârvu (interpretat de Sorin Leoveanu, o figură foarte potrivită, însă vag exploatată) vrea să îi fie recunoscută munca, iar Alecu Voican (interpretat cam apăsat de Florin Piersic Jr.) vrea să facă parte din sistem după propriile standarde, divorțat fiind, privit cu un ochi precaut de colegi. Am să mă opresc un pic asupra personajul lui Florin Piersic Jr, polițistul care îl anchetează pe matematicianul dornic să-și scoată manuscrisul din țară cu ajutorul Elenei, se crede un om teribil de pragmatic și de calculat, el crede că poate anticipa mișcările oamenilor pe care îi anchetează, crede că îi poate dirija după bunul plac, însă calculele sale meschine nu vor avea rezultatul pe care și-l imaginează. 



Restul personajelor sunt chiar foarte bine construite și tipologizate, tatăl casnic, grijului și simpatic al Elenei, fiul răzvrătit, laconic și ghiduș al Elenei, care pare să semene cu tatăl său plecat în Franța, colega de serviciu a Elenei, prietenă la gratuități și deloc la nevoie, fostul coleg al lui Sorin, interpretat de Dorian Boguță, scurpulos, dar frustrat, mama lui Sorin, permanent băgăreață. Dialogurile sunt pe alocuri plate, poate și din cauza unor termeni matematici și a unei teorii căreia nu îi vedem beneficiile concrete sau originalitatea. Poate dacă ar fi fost explicată ceva mai bine această revelație atunci poate că filmul ar fi fost ceva mai viu, însă nici nu cred că filmul și-a propus vreo clipă să ne aducă teoria matematică mai aproape pentru că ea este până la urmă doar un vehicul ceva mai pretențios pentru a transporta o idee, pardon, o realitate istorică, destul de simplă, și anume evadarea din sistem. 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu