Se afișează postările cu eticheta de vazut totusi. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta de vazut totusi. Afișați toate postările

marți, 28 octombrie 2014

Les Films de Cannes a Bucarest: Foxcatcher, Welcome to New York, Deux jours, une nuit

Am să încep cu filmele care nu mi-au căzut cu tronc la Les films de Cannes a Bucarest.

Welcome to New York 


Gérard Depardieu joacă rolul unui magnat care își face de cap după buget și după bunul plac. Asta înseamnă desigur o suită de scene cu caracter sexual, castrate însă de orice formă de erotism. Orice femeuișcă ai pune lângă un Gérard dizgrațios de burtos, imaginea rezultată nu poate fi decât mai mică, răsturnată, tristă și extrem de seacă. La fel este și filmul pe de-a-ntregul, un film flasc, al cărui ritm rezonează cu pașii greoi ai lui Devereaux (Gérard Depardieu). Inspirat din realitate, Welcome to New York are mari probleme și la capitolul joc actoricesc. Dialogurile ba în engleză, ba în franceză rup ritmul poveștii, au un aer de artificialitate și de prost gust. Chiar dacă după vizionarea filmului, la Q&A, simpatica Jacqueline Bisset (care o interpretează pe soția lui Devereaux) ne-a tot subliniat implicațiile și complexitatea relației dintre Devereaux și soția sa, eu una nu am văzut să se manifeste ceva profunzimi între cei doi. Filmul este piperat cu vreo două glumițe (dintre care una cu trimitere la Obélix) care luate separat funcționează, dar în contextul filmului nu fac decât să coloreze neinspirat atmosfera. Povestea este deloc interesantă, nu explodează, nu se nuanțează, se rezumă doar la a sublinia cu o mână tremurândă diferența dintre hiper-justiția americană și plăcerile ultra-mediocre ale unui magnat infantil, fără a pune accent pe vreun aspect în particular. 

Foxcatcher 


Nu știu pe cine mai duce de nas un film ca Foxcatcher. M-am cam săturat de pseudo-drame cu sportivi schzoizi și magnați plictisiți. În încercarea de a patologiza personajele, filmul nu face decât să îi pună într-o lumină foarte penibilă. Steve Carell pare mai atent la nasul său fals, preocupat fiind să nu-i cadă din clipă în clipă, iar Channing Tatum este la fel de procupat de mersul să crăcănat-retardat și de expresia de mandibulă umflată a la The Godfather. Regizorul Bennet Miller a făcut o treabă bună cu Capote și Moneyball, dar se pare că nu poți fi și antrenor și ornitolog și filatelist și filantropist (you'll get the joke once you see the movie). Nu înțeleg de ce au trebuit să îi pună un nas fake lui Steve Carell când puteau să îl distribuie pe Tom Cruise, spre exemplu, care cred că s-ar fi disimulat numa' bine într-un magnat schizoid și snob dacă e să ne uităm la rolul din Tropic Thunder. Povestea seamănă mult cu cea din The Fighter. Doi frați fac wrestling, iar unul dintre ei are probleme de personalitate. Un ornitolog (filantropist, filatelist și așa-zis antrenor de lupte) îi ia sub aripa sa și îi tratează ca pe niște păsări în colivie. Finalul este deloc suprinzător, plicticos, cu pretenții dramatice mult peste puterile filmului. Filmul seamănă foarte mult cu personajul lui Steve Carell, ultra-snob, pretinzând că are o tonă de aptitudini și calități pe care nu le posedă. 

Deux jours, une nuit


Noul film al fraților Dardenne are un singur și mare atu: Marion Cotillard. Talentata Marion joacă cu convingere rolul unei mămici fragile care luptă să își păstreze locul de muncă, iar pentru asta ea trebuie să facă vizite fiecărui coleg în parte pentru a-i convinge să voteze în favoarea ei și nu în favoarea unei prime. A pune în balanță omul și banul e o temă cam prăfuită, cam ofensatoare la adresa democrației, moralității și a activiștilor din domeniu, nereușind să creeze vreun efect dramatic realmente puternic. Personajele puteau fi cu mult mai nuanțate, poate dacă nu erau filmate atât de mult din profil ca și când ne-am uita la o animație 2D. Nu știu care a fost miza filmului, să surprindă oare o realitate socialist-anacronică dintr-o comunitate relativ restrânsă, să ne înmoaie inimile cu cvasi-tragedia personajului depresiv-simpatic al lui Marion? Luptele lui Marion și predarea armelor la un moment dat sunt ușor temperate, dacă nu chiar ridiculizate (vezi scena suicidului eșuat) ceea ce scade din potențialul dramatic al filmului. Pe scurt nu m-a convins niciuna dintre direcțiile filmului, tot ce am câștigat după acest film a fost vizionarea unei prestații actoricești foarte bune pe care oricum o bănuiam de la bun început.  

miercuri, 22 mai 2013

The Great Gatsby (2013)

The Great Gatsby în regia lui Baz Luhrmann nu-i nici pe departe great, e doar o folie subțire de bling bling cinematografic, btw can't wait for The Blig Ring al Sofiei Coppola. Având în vedere că regizorul are la activ cateva profanări dubioase, dar remarcante (Moulin Rouge, Romeo + Juliet, Australia) mă așteptam să văd o abordare vizuală upgradată, îndrăzneață a romanului lui F. Scott Fitzgerald, dar în limitele atmosferei romanului. Ce a ieșit e un soi de kitsch incredibil de neomogen. 



Personajele n-au susținere, n-au niciun fel de background, în schimb au în permanență în cârcă un green screen care desacralizează orice sămânță de realitate. 3D-ul n-are nicio legătură cu subiectul, cu epoca, nici coloana sonoră nu are nimic de-a face cu filmul, este foarte antrenantă luată separat, însă în sânul filmului e cât se poate de anacronică și neavenită. Dacă e să dau un exemplu recent și la îndemână de cum poți folosi o coloană sonoră actuală pe fondul unui subiect trecut acela ar fi Django Unchained, acolo întrepădunderea este una fericită. 

Nepotrivirea coloanei sonore și a artificiilor vizuale nu ar fi parcă cele mai mari probleme ale filmului ci mai degrabă jocul actoricesc uns cu asprimea unor replici lamentabile. Leonardo Dicaprio e și el versiunea upgradată a tinerelui îndrăgostit din Titanic, există și aici o scenă în care se uită duios la iubită din capătul scărilor. Carey Mulligan are un chip cât se poate de compatibil anilor 20, din păcate replicile prost alese îi ciuntesc din potențial. Personajul interpretat de Tobey Maguire, așa cum spunea cineva, putea fi jucat de...oricine. Singurii care par a fi cât de cât potriviți cu acest pat al lui Procoust sunt Elizabeth Debicki și Joel Edgerto. 



Filmul începe cu un montaj mult prea rapid, mult prea haotic, imaginea abundă în simetrii teatrale, ferestrele sunt deschise simultan de majordomi, literele unor scrisori sau ganduri împânzesc ecranul, prezența orwelliană a unor ochi dumnezeiști de banner stradal sufocă. În rest costumele și scenografia sunt atent bibilite, muzica bună de ascultat separat...în drum spre muncă. Amuzant e că la scurtă vreme după vizionarea lui The Great Gatsby am văzut The lady from Shanghai al cărui subiect seamănă foarte mult cu soarta lui Gatsby pe mare de dinainte de a fi bogat, atunci când îl servea pe Gatsby cel bătrân sau Grisby așa cum se numește unul dintre personajele din The lady from Shanghai. Deci dacă nu ați citit The Great Gatsby și vreți să umpleți vizual golul lăsat în backgoundul personajelor lui Baz Luhrmann atunci nu ezitați să vedeți The lady from Shanghai în regia lui Orson Wells. 

Cel puțin m-am distrat costumându-mă pentru Gatsby. Multumim Cufarul Fermecat pentru costume :)


miercuri, 20 aprilie 2011

The Rite

Recunosc, nutresc o aversiune drăcească față de sforțările filmice de exorcizare a cohortelor de belzebuți poligloți, desfrânați, sodomiști, cultivați luciferic, mai că îmi vine să-mi scuip în sân, să-mi scot șomoiogu de tămâie legat fedeleș de-o cruce rudimentară și să scrâșnesc printre dinți o sudalmă neortodoxă. Dar făcui rabat și mă uitai pentru că nu puteam să lipsesc de le vecernia preacuviosului, luminăției sale, tartorul dracilor, Anthony Hopkins.
 Clișeul curge ca apa sfințită de bobotează, ucenicul sceptic e răstignit dilematic între un mundan interactiv
și-un har îndoielnic, iar mentorul său trece printr-o chircire similară, ceva mai lăuntrică. Nu zăbovesc pe firu narativ, e subțire și mi-e că nu mă ține, iar eu nu-s tocmai phillipe petit, mi-e deja lehamite de resuscitări peripatetice, de relația punitiv-agnostică dintre crenelurile gândirii postmoderne și meterezele matricii religioase, împăciuite forțat de soli fluturători de mandale pilduitoare:  

You be careful, choosing not to believe in the devil will not protect you from him.

Nu știu de unde vine temerea diavolului în fața obiectelor, talismanelor sfinte, că doar în luciferismu său inexpugnabil nu i-or tremura mădularele și nu l-o apuca mâncărimea între coarne dacă vede o cruciuliță acolo și-o sutană boțită, iar filmul ăsta uzitează până la ferfenițire temerea asta.
Nah ea, temerea, o fi legitimă, consemnată imagologic și hronicăresc, dar ce fac filmele de genul ăsta dintr-însa blasfemie, terfelire și luarea nomenclaturii demiurgice în deșert se cheamă. M-a mai călcat pe coada baphometică superficialitatea cogniței preparatoare întru educarea unui bun exorcist, prefer parcă în locul ei predicile zgândăritoare dan browniene sau vrăjeala lu potter.
Vizual însă e dichisit, legat cu fundă stacojie, scuipat de deochi, pe alocuri pictural de mama focului...tartaric:

Pe cât de microscopică fuse grija la detalii, culori, proporții, unghiuri,
 
pe atât de grunjos, mătăhălos și persiflant fuse zgomotul, că muzichie nu poci numi ce-mi fuse dat să aud. Montajul sonor insultă intuiția, arpegiile sunt rețetare din cale afară, un moment de relaș în crescendo e urmat brusc, dar evident de o gâtuire, de un spasm, de o privire drăcoasă. Brrr. În sfârșit m-a amuzat parada kitschos-zornăitoare de insulte aduse bunului simț, le-am primit cu capul plecat evlavios, dar mi s-a descrețit fruntea la vederea carului alegoric în frunte cu monsieur Hopkins incantând cu patos veridic versete, chiar și în italiană, de-a luat maul mieilor, metodă pascală corectă ce poate fi ușor patentată prin decrete europene :D

așa maestru, așa novice...patek philippe poate :D

recurențe, fabulații
 The rite