Am să încep cu filmele care nu mi-au căzut cu tronc la Les films de Cannes a Bucarest.
Welcome to New York
Gérard Depardieu joacă rolul unui magnat care își face de cap după buget și după bunul plac. Asta înseamnă desigur o suită de scene cu caracter sexual, castrate însă de orice formă de erotism. Orice femeuișcă ai pune lângă un Gérard dizgrațios de burtos, imaginea rezultată nu poate fi decât mai mică, răsturnată, tristă și extrem de seacă. La fel este și filmul pe de-a-ntregul, un film flasc, al cărui ritm rezonează cu pașii greoi ai lui Devereaux (Gérard Depardieu). Inspirat din realitate, Welcome to New York are mari probleme și la capitolul joc actoricesc. Dialogurile ba în engleză, ba în franceză rup ritmul poveștii, au un aer de artificialitate și de prost gust. Chiar dacă după vizionarea filmului, la Q&A, simpatica Jacqueline Bisset (care o interpretează pe soția lui Devereaux) ne-a tot subliniat implicațiile și complexitatea relației dintre Devereaux și soția sa, eu una nu am văzut să se manifeste ceva profunzimi între cei doi. Filmul este piperat cu vreo două glumițe (dintre care una cu trimitere la Obélix) care luate separat funcționează, dar în contextul filmului nu fac decât să coloreze neinspirat atmosfera. Povestea este deloc interesantă, nu explodează, nu se nuanțează, se rezumă doar la a sublinia cu o mână tremurândă diferența dintre hiper-justiția americană și plăcerile ultra-mediocre ale unui magnat infantil, fără a pune accent pe vreun aspect în particular.
Foxcatcher
Nu știu pe cine mai duce de nas un film ca Foxcatcher. M-am cam săturat de pseudo-drame cu sportivi schzoizi și magnați plictisiți. În încercarea de a patologiza personajele, filmul nu face decât să îi pună într-o lumină foarte penibilă. Steve Carell pare mai atent la nasul său fals, preocupat fiind să nu-i cadă din clipă în clipă, iar Channing Tatum este la fel de procupat de mersul să crăcănat-retardat și de expresia de mandibulă umflată a la The Godfather. Regizorul Bennet Miller a făcut o treabă bună cu Capote și Moneyball, dar se pare că nu poți fi și antrenor și ornitolog și filatelist și filantropist (you'll get the joke once you see the movie). Nu înțeleg de ce au trebuit să îi pună un nas fake lui Steve Carell când puteau să îl distribuie pe Tom Cruise, spre exemplu, care cred că s-ar fi disimulat numa' bine într-un magnat schizoid și snob dacă e să ne uităm la rolul din Tropic Thunder. Povestea seamănă mult cu cea din The Fighter. Doi frați fac wrestling, iar unul dintre ei are probleme de personalitate. Un ornitolog (filantropist, filatelist și așa-zis antrenor de lupte) îi ia sub aripa sa și îi tratează ca pe niște păsări în colivie. Finalul este deloc suprinzător, plicticos, cu pretenții dramatice mult peste puterile filmului. Filmul seamănă foarte mult cu personajul lui Steve Carell, ultra-snob, pretinzând că are o tonă de aptitudini și calități pe care nu le posedă.
Deux jours, une nuit
Noul film al fraților Dardenne are un singur și mare atu: Marion Cotillard. Talentata Marion joacă cu convingere rolul unei mămici fragile care luptă să își păstreze locul de muncă, iar pentru asta ea trebuie să facă vizite fiecărui coleg în parte pentru a-i convinge să voteze în favoarea ei și nu în favoarea unei prime. A pune în balanță omul și banul e o temă cam prăfuită, cam ofensatoare la adresa democrației, moralității și a activiștilor din domeniu, nereușind să creeze vreun efect dramatic realmente puternic. Personajele puteau fi cu mult mai nuanțate, poate dacă nu erau filmate atât de mult din profil ca și când ne-am uita la o animație 2D. Nu știu care a fost miza filmului, să surprindă oare o realitate socialist-anacronică dintr-o comunitate relativ restrânsă, să ne înmoaie inimile cu cvasi-tragedia personajului depresiv-simpatic al lui Marion? Luptele lui Marion și predarea armelor la un moment dat sunt ușor temperate, dacă nu chiar ridiculizate (vezi scena suicidului eșuat) ceea ce scade din potențialul dramatic al filmului. Pe scurt nu m-a convins niciuna dintre direcțiile filmului, tot ce am câștigat după acest film a fost vizionarea unei prestații actoricești foarte bune pe care oricum o bănuiam de la bun început.
