O coloană de 110 de motociclişti a anunţat lansarea trailerului filmului „Ultimul Zburător”

O coloană de 110 de motociclişti a traversat Bucureştiul pentru a anunţa lansarea trailerului oficial al filmului „Ultimul Zburător”, în regia lui Ovidiu Georgescu, partea I a primei trilogii Fantasy realizată în România. Traseul motocicliștilor a fost următorul: Bd. Kiseleff – Pţa. Charles de Gaulle – Pţa. Victoriei – Sos. Stefan cel Mare – Sos. Mihai Bravu – Garden Pub Terasa Berarilor. La eveniment au participat peste 400 de persoane, dintre care reprezentanţi ai mass-media, bloggeri, colaboratorii şi echipa, dar şi pasionaţii de film românesc. Petrecerea a început cu lansarea trailerului oficial în prezenţa echipei şi a actorilor din film: Gabriel Duţu, Iulia Verdeş, Constantin Cotimanis, Constantin Cojocaru, Marius Bodochi şi George Ivaşcu. Trailerul oficial poate fi urmărit aici : http://www.youtube.com/watch?v=SwOjFveN3Ks

Pe lângă anvergura manifestării, fiind prima oară când un trailer de film românesc se lansează cu o asemenea desfăşurare de forţe, evenimentul de lansare al trailerului “Ultimul Zburător” a mai înregistrat o premieră notabilă: primul streaming live din mişcare făcut vreodată în România (http://ultimulzburator.live2web.ro/). 

Ca om de PR salut campania de promovare, ca om pasionat de film sunt cât se poate de sceptică, însă n-ar fi rău să aruncați un ochi peste trailer.

Tweet

Filmul „Ultimul Zburator” lanseaza trailerul oficial

Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:

O ști vrun leac ea doară... o fi vrun zburător;

Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,

Ori du-te la moș popa, ori mergi la vrăjitor.

O fi vreun zburător, chiar este. Și e cât se poate de...filmic, așa cum a reușit să capete contur cinematografic și Domnișoara Cristina. “Ultimul Zburator” este un film regizat de Ovidiu Georgescu care va beneficia de lansarea propriului trailer (lucru ceva mai rar întâlnit la noi) joi, 26 septembrie, incepand cu orele 18:00. Va fi o lansare cu surle și trâmbițe...de motociclete ce vor pleca din Piata Presei Libere, urmând apoi traseul Bd. Kiseleff – Pta. Charles de Gaulle – Pta. Victoriei – Sos. Stefan cel Mare – Sos. Mihai Bravu, pentru ca în final să ajunga la Terasa Berarilor Garden Club (str. Splaiul Unirii, nr 225). Pe tot parcursul traseului va exista un live streaming, iar 20 dintre cei mai cunoscuti bloggeri din Romania se vor alătura zburătorilor pe motoare.

     Atmosfera magica, căci este vorba (așa cum am auzit) de realism magic, va fi reintregita de lansarea trailerului oficial al filmului “Ultimul Zburator”, in prezenta echipei si a actorilor din film: Gabriel Dutu, Iulia Verdes, Constantin Cotimanis, Constantin Cojocaru, Marius Bodochi si George Ivascu. Totodata, la acest eveniment va avea loc proiectia noului videoclip al trupei Holograf, “Roua Diminetii”, ce contine imagini din film, dar si lansarea unui concurs surpriza (aici nu am detalii, dar poate mergeți pe acolo și vedeți despre ce-i vorba). 

"Ultimul Zburator" este un film independent, realizat in totalitate din finantare privata, produs de Asociatia Culturala “Promissum” si distribuit in Romania de InterComFilm Distribution. Acest eveniment cinematografic este prima parte a trilogiei "Promissum", prima trilogie Fantasy realizata vreodata in Romania. Filmul este inspirat de mitul clasic al culturii române, mitul Zburatorului, transpus sub forma unui basm modern. La mijloc e și ceva iubire cu I mare, așa am auzit. 

Evenimentul va putea fi urmarit live pe internet la adresa: http://ultimulzburator.live2web.ro/

www.ultimul-zburator.ro / facebook.com/ultimulzburator

Tweet

Antonioni văzut de Kar Wai Wong

 

Recent am văzut L'avventura lui Michelangelo Antonioni, un film plin de gol sufletesc, un gol similar cu hăul lui Kar Wai Wong, acel hău spre care își împinge suav personajele pentru a le înhăța mai apoi secretele și neputințele. Ceva din ritmul lui Antonioni se regăsește și la Kar Wai Wong, personajele din L'avventura și In the Mood for love au o eleganță și o goliciune similare, însă Kar Wai Wong reușește să le insufle sens și sensibilitate, pe când la Antonioni acestea nu sunt decât un soi de instincte artificiale apărute ca o plagă pe fondul plictisului. Și pentru că tot l-am amintit pe maestrul Wong, nu cumva să ratați The Grandmaster care apare și în cinematografele de la noi începând de vineri.

Tweet

Dans la maison (2012)

Dans la maison este un film cât se poate de proaspăt, poate nu-i întâmplător faptul că numele regizorului e un indice pentru această prospețime: Ozon, Francois Ozon. Filmul curge într-un ritm seducător de alert, prezentându-ne didactic, dar cu metode ușor neortodoxe, arta de a scrie un roman, poate nu neapărat un roman, ci mai degrabă o istorioară bună, veridică și bine clădită. Germain a ales să fie profesor pentru că nu avut talentul necesar de a scrie, însă găsește în Claude, pupilul timid din ultima bancă cu priviri iscoditoare, un novice perfect, un vas pe care să-l modeleze după bunul plac. Însă creația are voință proprie, iar de la un punct încolo  ea se strecoară malițios din mâinile creatorului. Germain îi explică lui Claude cum să scrie, cum trebuie să-și contruiască personajele care se dovedesc a fi cât se poate de reale, iar teoria lui Germain (nu neapărat a lui, dar parafrazată destul de bine) se aplică simțitor și asupra întregului film. Astfel că mecanismul ce face povestea lui Claude să meargă se aplică și asupra filmului ca întreg, traiectoria filmului este astfel un soi de bildungs fâșneț (scuzați emfaza). 

Așa cum Germain l-a ales pe Claude pentru că i-a întrezărit sâmburele de talent, așa și Claude își alege un coleg pentru a fi obiectul său de studiu și implicit subiectul povestirilor sale. Filmul pare să își depășească condiția și ne aruncă niște axiome destul de grăitoare referitoare la tagma scriitoricească postmodernă: imaginația aproape că nu mai există, ea a fost înlocuită de observație, de studiul de caz. Rugat să scrie din imaginație, Claude vede acest lucru ca pe o imposibilitate, el trebuie să fie prezent în casa familiei pe care a ales să o studieze. Însă studiul își depășește la rândul lui condiția și inevitabil metoda de cercetare ajunge să influențeze subiectul cercetării. Tânărul Claude, ca într-o tragedie greacă tradusă în mit psihanalitic, ajunge să fie astras de mama colegului său (interpretată de Emmanuelle Seigner) și să își dorească dispariția soțului și a fiului acesteia. Experiența în casa colegului său nu îi este suficientă lui Claude, povestea părăsește paginile și asemeni unei molime, are efecte simțitoare în realitate. Filmul nu are implicațiile ludice ale unui Strager than fiction, este mai degrabă o joacă periculoasă, dar simpatică, cu accente ușor erotice ce îmi aduc aminte de elogiul lui Mario Vargas Llosa. 

M-am bucurat să le văd în același film pe Emmanuelle Seigner și Kristin Scott Thomas care au mai jucat împreună în Bitter Moon, adaptare după Luni de fiere de Pascal Bruckner, amândouă fiind obiectul fascinației tânărului Claude. Frumoasă simetria unghiului din care cele două sunt urmărite de acest tânăr, una este femeia casnică, mediocră, pasionată de design interior, visând la o carieră în arhitectură, visare înnăbușită de o realitate monotonă și austeră, cealaltă se ocupă de o galerie de artă unde exponatele supraviețuiesc patetic în limitele pornografiei și ale kitschului. Claude le privește pe amandouă la fel, cu o ușoară superioritate admirativă. Pe fundalul aceluiași soundtrack, Claude le privește în timp ce dorm, le admiră, le observă, dar e cumva distant, lucru pe care îl observăm mai bine în ultimul cadru al filmului, un cadru ce pare a fi un omagiu adus lui Hitchcock. Puteți vedea Dans la maison joia aceasta, 15 august, în aer liber, Parcul Tineretului. 

Tweet

Before Midnight (2013)

Când scriam despre La vida de los peces începeam prin a-l cita pe Cinesseur și a spune că trebuie să ai o certă experiență de viață pentru a putea îndrăzni să spui ceva despre un film ca acela. Cred că același intro se aplică și aici. Conform acestei zicale nu îndeplinesc chiar toate condițiile, dar îndrăznesc totuși să scriu. Nu am urmărit de la început această trilogie a iubirii, am tatonat-o și am amânat-o îndelung până când am reușit să o urmăresc pe repede înainte. Dacă Before Sunrise și Before Sunset sunt niște capsule indie cu conținut emoțional exprimat poate un pic stângaci, lucru ce rimează până la urmă cu imaturitatea personajelor tinere de pe atunci, atunci Before Midnight este inevitabil o capsulă a maturității cu coaja ceva mai ronțăită de dinții hămesiți ai timpului, dar a cărei esență iese mai lesne la suprafață cu un efect ceva mai intens. 

 Before Midnight mi s-a părut a fi cea mai emoționantă componentă a tripticului, asta și datorită faptului că personajele sunt cu mult mai bine închegate, iar experiența lor de viață acumulată în timp, invizibilă nouă, dar pe care o intuim numaidecât, le asigură această consistență. De asemenea dialogurile sunt cu mult mai bine puse la punct, mult mai legate și mai mature. În Before Sunrise, personajele lui Ethan Hawke și Julie Deply puteau migra cu ușurință de la un subiect la altul, iar ca să fac o analogie picturală, în Before Sunset poziția unuia față de celălalt era un fel de Angelus, o inclinare nostalgică și vinovată a capetelor, pentru ca abia ultimul moment al filmului să explodeze și să destindă această tensiune. 

În Before Midnight continuitatea dialogului e uimitoare, ajutată fiind și de un montaj frumos executat (unul dintre cele mai reușite montaje pe care le-am văzut), apoi prospețimea dialogului se răspândește și în jurul lor, îi vedem interacționând cu mai mulți oameni, e ca și cum cei doi și-ar exprima dorința de a duce mai departe o trăire. Dacă în cele două filme precedente Julie Deply îmi era mai pe plac, atât interpretarea cât și personajul, acum Ethan Hawke este cel care mi-a transmis mai multă veridicitate, personajul lui Julie Deply fiind încorsetat pe alocuri de manifestări feministe ușor exagerate care ies cumva din cupola filmului. 

Mă întreb cum ar fi arătat filmul în regia lui Woody Allen, dialogurile ar fi fost probabil cu mult mai studiate și mai intelectuale, mai pline de cuvânt și mai goale de trăire, însă regizorul Richard Linklater reușește să redea prin imagini și actori bine distribuiți bună parte din bittersweetness-ul propriei filosofii de viață (așa cum am văzut și în Waking Life) și ne prezintă ca pe o pildă traiectoria nu tocmai facilă, dar frumoasă, a unei relații. 

Tweet

De weekend: Byzantium, The Lone Ranger, Despicable Me 2

Byzantium

De-a lungul timpului (recent) doar două filme cu vampiri m-au făcut să privesc cu oarecare seriozitate subiectul, acelea fiind Let the right one in (2008) și Thirst (2009). Byzantium, regizat de același Neil Jordan care și-a pus amprenta (dentară) și asupra lui Interviu cu un vampir, ar avea șanse să intre pe lista scurtă a abordărilor ceva mai serioase și asta din pricina unui echilibru pe care filmul reușește să îl mențină între poveste și jocul actorilor. Granița cu penibilul e destul de primejdioasă însă filmul reușește să vegeteze pe marginea ei bolnăvicios și spasmodic (filmul semănând în acest sens cu unul dintre personaje). Saoirse Ronan și Gemma Arterton fac un cuplu antagonic și sexy de entități călătoare în timp. Spațiul este folosit destul de practic, traiectoria poveștii este una cuminte, însă mecanismele ce le determină pe aceste nemuritoare să meargă mai departe mă disturbă într-o oarecare măsură, e destul de masochist și misogin să surghiunești un personaj la o soartă infamă deși ar avea posibilitatea, prin puterile dobândite, să facă cu totul altceva. Dacă una dintre fete e blestemată să se prostitueze, cealaltă își conservă aura de mister și ingenuu, singura ei dorință aproape libidinală fiind aceea de a-și spune povestea, însă nici măcar modernitate timpului pe care nu-l trăiește nu-i acceptă povestea, catalogând-o ca fiind neverosimilă, refulată și...plină de talent literar.

The Lone Ranger

Regizorul Gore Verbinski îl pescuiește pe Johnny Depp din adâncurile putrede ale Piraților din Caraibe, îl scutură puțin pentru a-l trezi din beția ereditară și îi schimbă fundalul cu unul western. Filmul ar fi chiar un western veritabil, dacă i-ar lipsi cu desăvârșire umorul…acrobatic, spun asta deoarece cascadoriile suferă de boala unei coregrafii impecabile. Johnny este un amerindian simpatic, superstițios și dezechilibrat ce se însoțește cu un legiutor stoic în căutare de răzbunare...legală. Periplul lor este unul la fel de simpatic, pus într-un cadru natural, frumos surprins și redat. Dacă ați văzut Generalul lui Buster Keaton, neo-westernul The good, the bad and the weird și dacă ați răsfoit picturile lu Goya probabil că veți simți aceeași plăcere a vizionarii pe care am simțit-o și eu. Din seria de roluri weirdo alături de Helena Bonham Carter, acesta din urmă îl pune pe Johnny într-o lumină favorabilă și demonstrează că ciudățenia mai are încă multe fațete demne de exploatat. 

La final vă recomand animația Despicable me 2 pentru că e cu mult mai bună, mai amuzantă și mai inspirată decât prima.

Tweet

Los Amantes Pasajeros (2013) - despre cum a ajuns Almodovar un pic cam aerian

Noul film semnat de Pedro Almodovar dosește sub aceeași cupolă, comică de această dată, sub același țesut putred și vascularizat de aceleași pulsiuni homo, bi și transexuale, un fel de magiun ieftin intins pe felia luată de la gura telenovelelor. Almodovar a mai împrumutat și înainte din stilistica telenovelistă, dar la modul elegant așa cum a fost cazul lui Mujeres al borde de un ataque de nervios, însă de această dată se folosește la modul abundent de câteva prejudecăți sexiste și sexuale dându-le o notă simpatică, însă ele devin agasante de la un punct încolo, mai ales atunci când mescalina și pericolul prabușirii unui avion potențează libidoul unor pasageri cu probleme care mai de care mai extreme și mai ridicole.

Astfel că atmosfera e una aeriană la propriu și la figurat, idilică ca într-o zi neinteresantă din viața lui Pascal Bruckner. E amuzant cum Almodovar alege să folosească o manevră ieftină, niște unghiuri oblice, pentru a reda probabil starea bahică și narcotică a personajelor sau pentru a induce sentimentul că acestea se află într-un avion, deși câteodată am avut sentimentul că aveam de-a face nu cu unul, ci cu doua avioane separate, atât de distanțate erau lucrurile între clasa business și cea economic, doar dorința sexuală e cea care le unește. La fel de amuzantă este și asemănarea unei scene de musical cu una dintr-o comedie semnată de regizorul japonez Takeshi Kitano, Gettin' Any? Apoi prezența nesemnificativă la începutul filmului a actorilor Penelope Cruz și Antonio Banderas, actori cu care Almodovar a lucrat în cadrul unor proiecte cu mult mai serioase nu face decât să ne demonstreze că filmul e doar o joacă și că acești doi actori nu fac decât să salute de la solul statornic și fertil această nouă idee aerodinamică și lipsită de rădăcini a regizorului.

Conflictul pe care îl am eu cu filmul e de fapt conflictul pe care îl am cu abordarea filmică a subiectelor homo în general, totul se reduce la sex, e clar că distincția dintre cei hetero și cei homo este preferința sexuală, dar nu înseamnă că totul se reduce la acest lucru. În Los Amantes Pasajeros (dual și inspirat titlu) totul se reduce la sex, în același spațiu restrans încap o virgină în etate, purtătoare de comice clarviziuni, o matroană dominatrix, un don juan, un killer și un echipaj gay, până și aterizarea forțată a avionului seamănă cu o ejaculare precoce, la aterizare avionul este inconjurat de un eufemism major, valuri de spumă albă în care se pierd cuplurile excentric și nou formate.

Tweet

The Great Gatsby (2013)

The Great Gatsby în regia lui Baz Luhrmann nu-i nici pe departe great, e doar o folie subțire de bling bling cinematografic, btw can't wait for The Blig Ring al Sofiei Coppola. Având în vedere că regizorul are la activ cateva profanări dubioase, dar remarcante (Moulin Rouge, Romeo + Juliet, Australia) mă așteptam să văd o abordare vizuală upgradată, îndrăzneață a romanului lui F. Scott Fitzgerald, dar în limitele atmosferei romanului. Ce a ieșit e un soi de kitsch incredibil de neomogen. 

Personajele n-au susținere, n-au niciun fel de background, în schimb au în permanență în cârcă un green screen care desacralizează orice sămânță de realitate. 3D-ul n-are nicio legătură cu subiectul, cu epoca, nici coloana sonoră nu are nimic de-a face cu filmul, este foarte antrenantă luată separat, însă în sânul filmului e cât se poate de anacronică și neavenită. Dacă e să dau un exemplu recent și la îndemână de cum poți folosi o coloană sonoră actuală pe fondul unui subiect trecut acela ar fi Django Unchained, acolo întrepădunderea este una fericită. 

Nepotrivirea coloanei sonore și a artificiilor vizuale nu ar fi parcă cele mai mari probleme ale filmului ci mai degrabă jocul actoricesc uns cu asprimea unor replici lamentabile. Leonardo Dicaprio e și el versiunea upgradată a tinerelui îndrăgostit din Titanic, există și aici o scenă în care se uită duios la iubită din capătul scărilor. Carey Mulligan are un chip cât se poate de compatibil anilor 20, din păcate replicile prost alese îi ciuntesc din potențial. Personajul interpretat de Tobey Maguire, așa cum spunea cineva, putea fi jucat de...oricine. Singurii care par a fi cât de cât potriviți cu acest pat al lui Procoust sunt Elizabeth Debicki și Joel Edgerto. 

Filmul începe cu un montaj mult prea rapid, mult prea haotic, imaginea abundă în simetrii teatrale, ferestrele sunt deschise simultan de majordomi, literele unor scrisori sau ganduri împânzesc ecranul, prezența orwelliană a unor ochi dumnezeiști de banner stradal sufocă. În rest costumele și scenografia sunt atent bibilite, muzica bună de ascultat separat...în drum spre muncă. Amuzant e că la scurtă vreme după vizionarea lui The Great Gatsby am văzut The lady from Shanghai al cărui subiect seamănă foarte mult cu soarta lui Gatsby pe mare de dinainte de a fi bogat, atunci când îl servea pe Gatsby cel bătrân sau Grisby așa cum se numește unul dintre personajele din The lady from Shanghai. Deci dacă nu ați citit The Great Gatsby și vreți să umpleți vizual golul lăsat în backgoundul personajelor lui Baz Luhrmann atunci nu ezitați să vedeți The lady from Shanghai în regia lui Orson Wells. 

Cel puțin m-am distrat costumându-mă pentru Gatsby. Multumim Cufarul Fermecat pentru costume :)

Tweet

Our children/À perdre la raison

Mai pe românește Copiii noștri e un film franțuzesc tulburător, cel mai tulburător de acest gen de la We need to talk about Kevin încoace. Numai că în cazul acesta raportul dintre personaje e invers față de cel din We need to talk about Kevin. Filmul va intra și în cinematografele de la noi de vineri, 26 Aprilie. Pentru a înțelege de unde vine filmul e important de știut faptul că actrița Émilie Dequenne a câștigat premiul Un certain regard anul trecut la Cannes pentru acest rol, iar din restul distribuției mai face parte un cuplu de actori pe care i-am văzut în aceeași combinație și cam în același raport de subordonare din Un Prophet: Niels Arestrup și Tahar Rahim. 

Subiectul e unul cât se poate de tulburator și inconfortabil odată transpus în planul realului, cazurile cu mame ucigașe nu ne sunt străine din păcate, filmul este și el tulburător, dar parcă mai mult la nivelul relației dintre părinți. Graficul relației dintre cei doi este unul sinuos fapt ce m-a dus cu gandul la filme precum La vida de los peces sau A happy event. În cazul de față avem de-a face mai degrabă cu A very sad event, nașterea celor 4 copii seamănă de la un punct încolo cu o obligativitate maternală de tipul The Dutchess transpusă în sânul zilelor noastre. Dacă tot am pomenit de dulcoidul A happy event, acolo luam parte la scena viscerală și emoționantă a nașterii, în À perdre la raison (legitim titlu) nașterea ca redare lipsește, are loc doar un cut între faza pregătitoare nașterii și scena icon a mamei cu copilul nou-născut în brațe pe patul de spital, acest cut pare să rimeze tragic cu cel din finalul filmului. 

Deși Émilie Dequenne joacă foarte bine rolul mamei care trece treptat de la extaz la agonie nu îmi sunt însă foarte clare motivele pentru care ea ajunge să facă un gest atât de extrem, ea este profesoară ceea ce e cu atât mai paradoxal (sau nu), vedem cum i se instalează paloarea pe față odată ce culoarea relației celor doi se estompează, o vedem cum are un moment depresiv pe fondul unei melodii triste, vedem cum se duce la psiholog, cum nu poate comunica efectiv cu nimeni, sora sa nu se dovedește a fi de niciun ajutor, însă toate cumulate nu par a da un rezultat destul de puternic astfel încât să motiveze schimbarea drastică de compotament a mamei. 

Momentul fatal a cărui nălucă ne însoțește pe tot parcursul filmului este, slavă domnului, unul pur sugestiv, încheind rotund filmul. Filmul are o coloană sonoră foarte bună ce m-a dus cu gândul la Antichristul lui Trier care se situează lejer în vecinătatea lui À perdre la raison din punct de vedere al subiectului, apoi filmul abundă în prim planuri forțându-ne să fim poate mult prea aproape de personaje, un gest de proximitate ușor forțat, manipulator probabil. 

Tweet

Blancanieves (2012)

Blancanieves e un film pe care îl așteptam din motive cvasi-snobești și anume pentru că face un lucru pe care The Artist l-a făcut ceva mai bine: recreează atmosfera filmelor mute. The Artist apelează la istorie, selectează câteva vârfuri și se înalță pe urmerii strămoșilor, Blancanieves apelează la historia fantastică si particularizează elementele basmului Alba ca zăpada la spațiul hispanic al anilor 20. În princpiu ideea e îndrăzneață și binevenită, dar poate cădea ușor în penibil, lucru ce pare să se întâmple undeva în ultima parte a filmului. 

Fiind alb-negru filmul îmbrățișează mai ușor dihotomia tranșantă bine-rău, o rochie devine neagră din albă, coroana unui copac pare un nor negru pe cerul albicios. Apoi filmul este plin de eufemisme, mama vitregă și haină este o dominatrix, vânătorul vede în expresia strangulată a Carmencitei (viitoare Blancanieves) mai degrabă o expresie a orgasmului, mărul otravit pare un fruct fetiș, sfârșitul mamei vitrege seamănă cu extazul sfintei Tereza, cei...cațiva pitici sunt niște circari toreadori, unul dintre ei inevitabil travestit, iar coma Carmencitei e folosita în scopuri cvasi-proxenete vecine cu necrofilia (sugerate, desigur). Toate aceste elemente nu ar fi atât de rele, la final avem de-a face cu un univers de tip Parnassus desfășurat în ritm de flamenco, însă jocul cu mărgelele de sticlă e destul de periculos si cu două tăișuri, iar filmul de față nu cred ca a urmat întocmai regulile jocului. 

Muzica filmului este extraordinar de frumoasă însă alaturată imaginilor devine redundantă și agresivă, mai bună de ascultat separat. Filmul are o distribuție foarte bună și abundă în priviri pătrunzătoare, zâmbete excesive și scrâșnete vindicative de dinți. M-am bucurat să o revăd pe Maribel Verdu și să o cunosc pe Macarena García. Avand in vedere că avem de-a face cu un film anacronic și mut, cred că simpaticul cocoș Pepe e un soi de gag cu privire la curcanul lui Chaplin din The gold rush, un alt element anacronic fiind montajul nebunesc al filmului pe alocuri.

Tweet

Charlie Chaplin la un ceai

Cum s-au implinit 124 de ani de la nasterea regizorului, actorului si omului orchestra Charlie Chaplin m-am gandit sa il sarbatorim si...la un ceai. M-am gandit ca naturaletea, candoarea si voiosia filmelor sale se potrivesc foarte bine langa o ceasca de ceai. Asa ca va invit cu mare drag la un ceai si la un mini festival de proiectii ale filmelor lui Chaplin dupa cum urmeaza:

Joi, 18 Aprilie, ora 19:00, proiectie "The dictator" / "Dictatorul" la un ceai

Tot Joi, inainte de proiectie vom avea placerea sa o gazduim pe doamna Irina Margareta Nistor care ne va spune cateva lucruri pe care nici nu le banuiti despre Chalin si opera sa. 

Dupa proiectia filmului Dictatorul, un film cat se poate de graitor si de emblematic, v-am pregatit cateva surprize. Veti lua parte la un concurs cu premii ce constau in DVD-uri cu filmele lui Chaplin oferite de ProVideo. 

Vineri, 19 Aprilie, ora 19:00, proiectie "The Circus"/ "Circul" la un ceai 

Circul este poate cel mai savuros si mai comic film al lui Chaplin. Cu siguranta hohotele de ras vor rasuna in toata ceainaria. Dupa proiectie va asteptam cu premii oferite de ProVideo. 

Sambata, 20 Aprilie, ora 19:00, proiectie "The Gold Rush"/ "Goana dupa aur"

Va asteptam la proiectia acestui film emotionant, dulce-acrisor despre viata si dragoste. Dupa proiectie va asteapta de asemenea premii oferite de ProVideo.

INTRAREA ESTE LIBERA!

Ne vedem pe acolo si rezervari puteti face la 0734 195 395

Tweet

Woody Allen la un ceai

Proiectia filmului El angel exterminador de vinerea trecuta la ceainaria La un ceai s-a bucurat de zambetele si interogatiile publicului, am stat de vorba cu toti cei prezenti dupa proiectie, iar pentru cei care nu erau familiarizati cu filmografia lui Bunuel filmul s-a dovedit a fi o reala gura de aer proaspat. Vinerea aceasta tot de la ora 19:00 proiectam “La un ceai” unul dintre filmele lui Woody Allen la care tin foarte mult: "Zelig". Este un film-farsa excelent realizat si foarte bine jucat, iar subiectul este de-a dreptul copios. 

 Zelig 

Woody insusi joaca rolul unui om-cameleon, iar locurile si contextele in care acest cameleon isi face simtita prezenta sunt dintre cele mai importante si mai emblematice. Va imaginati deisgur ce rezulta din plasarea lui Woody in astfel de momente: umor, sarcasm si dileme existentialiste, toate puse sub o cupola narativa inovativa si revigoranta. “Zelig” mi se pare a fi cel mai experimental film al lui Woody Allen si il recomand calduros mai ales in prezenta unei cani aburinde de ceai. Veti ramane dupa vizionarea filmului cu impresia ca ati aflat ceva nou si ca o farsa poate fi mai puternica decat realitatea insasi. Asa ca nu ratati Zelig, vineri de la 19:00 “La un ceai”. 

Puteti face rezervari la 0734 195 395

Tweet