Our children/À perdre la raison

Mai pe românește Copiii noștri e un film franțuzesc tulburător, cel mai tulburător de acest gen de la We need to talk about Kevin încoace. Numai că în cazul acesta raportul dintre personaje e invers față de cel din We need to talk about Kevin. Filmul va intra și în cinematografele de la noi de vineri, 26 Aprilie. Pentru a înțelege de unde vine filmul e important de știut faptul că actrița Émilie Dequenne a câștigat premiul Un certain regard anul trecut la Cannes pentru acest rol, iar din restul distribuției mai face parte un cuplu de actori pe care i-am văzut în aceeași combinație și cam în același raport de subordonare din Un Prophet: Niels Arestrup și Tahar Rahim. 

Subiectul e unul cât se poate de tulburator și inconfortabil odată transpus în planul realului, cazurile cu mame ucigașe nu ne sunt străine din păcate, filmul este și el tulburător, dar parcă mai mult la nivelul relației dintre părinți. Graficul relației dintre cei doi este unul sinuos fapt ce m-a dus cu gandul la filme precum La vida de los peces sau A happy event. În cazul de față avem de-a face mai degrabă cu A very sad event, nașterea celor 4 copii seamănă de la un punct încolo cu o obligativitate maternală de tipul The Dutchess transpusă în sânul zilelor noastre. Dacă tot am pomenit de dulcoidul A happy event, acolo luam parte la scena viscerală și emoționantă a nașterii, în À perdre la raison (legitim titlu) nașterea ca redare lipsește, are loc doar un cut între faza pregătitoare nașterii și scena icon a mamei cu copilul nou-născut în brațe pe patul de spital, acest cut pare să rimeze tragic cu cel din finalul filmului. 

Deși Émilie Dequenne joacă foarte bine rolul mamei care trece treptat de la extaz la agonie nu îmi sunt însă foarte clare motivele pentru care ea ajunge să facă un gest atât de extrem, ea este profesoară ceea ce e cu atât mai paradoxal (sau nu), vedem cum i se instalează paloarea pe față odată ce culoarea relației celor doi se estompează, o vedem cum are un moment depresiv pe fondul unei melodii triste, vedem cum se duce la psiholog, cum nu poate comunica efectiv cu nimeni, sora sa nu se dovedește a fi de niciun ajutor, însă toate cumulate nu par a da un rezultat destul de puternic astfel încât să motiveze schimbarea drastică de compotament a mamei. 

Momentul fatal a cărui nălucă ne însoțește pe tot parcursul filmului este, slavă domnului, unul pur sugestiv, încheind rotund filmul. Filmul are o coloană sonoră foarte bună ce m-a dus cu gândul la Antichristul lui Trier care se situează lejer în vecinătatea lui À perdre la raison din punct de vedere al subiectului, apoi filmul abundă în prim planuri forțându-ne să fim poate mult prea aproape de personaje, un gest de proximitate ușor forțat, manipulator probabil. 

Tweet