Un etaj mai jos, Autoportretul unei fete cuminți, Black Mass, American Ultra & 2 more

Un etaj mai jos 

Îmi place în general realismul lui Radu Muntean, îmi place cum se scaldă în noul val, dar abia aștept ca valul asta să se retragă în larg căci nu mai pot respira cum trebuie. Un etaj mai jos îmi pare că încearcă să amestece realismul pur românesc, respectiv varza din farfurie, ciorba din castron, birocrația odioasă, veșnicele șpăgi, relații și statul la cozi cu un subiect numa' bun de pus într-un film: o crimă cvasi-misterioasă într-un bloc anost plin de oameni defecți și politicos-plicticoși. Problema e că amestecul nu este deloc unul omogen ci realismul stă cumva pe fundul vasului, iar deasupra vedem un strat subțire, cu o consistență incertă: thriller-ul românesc, un fel de fir de păr în ciorba realismului. Mulți văd niște treburi hitchcockiene în filmul asta, ce-i drept, figura lui Iulian Postelnicu (Vali Dima) are ceva din Psycho, există vreo două momente în care he freaks me out, iar tăcerea și plăcerea (poate) lui Păstrașcu (Teodor Corban, genial în Aferim) de a păstra un secret atât de odios pot fi încadrate tot la categoria hitchcockian. Am înțeles, Păstrașcu este românul care își vede de ale lui într-atât de tare încât nu spune nimic poliției chiar dacă a fost martorul unei crime, oricum nu știm atât de sigur ce s-a întâmplat și e foarte puțin probabil ca niște vecini cu urechi așa de ascuțite și cu imaginație bogată să nu fi auzit certurile dintre Vali și vecina cu pricina, anyway, când te ancorezi prea mult în realitate s-ar putea să-ți pierzi busola. Blocul e o construcție dantescă în care fiecare își vede de treburile sale mai mult sau mai puțin murdare, de animalele de companie, de jocurile video interminabile. Și deodată ceva perturbă această ordine și disciplină, dar lucrurile par să rămână la fel, doar un mic cutremur interior și pur individual pe care nu-l simte nimeni se petrece înlăuntrul unui om care nu vrea decât să își apere statutul, respectiv statura. Și astfel se naște un soi de martir atipic, pe de-a-ndoaselea, care poartă cu el o povară neștiută de nimeni. Și cum oricărui sfânt îi șade bine cu un nimb deasupra capului, faianța aia e nemaipomenită, îi vine lui Păstrașcu ca o aură, ca o auroră. 

Autoportretul unei fete cuminți 

Un film pe care îl găsesc foarte personal (nu degeaba se numește autoportret), extrem de sarcastic și de adorabil. Cadre lungi, reci, viscerale, mult fum de țigară. Dialogurile laconice a la nouvelle vague, parcă ceva din simplitatea și domesticul lui Hong Sang-soo, plus ceva realism românesc deloc abordat până acum, acela al studentului...boem. Cristina (Elena Popa) e o tânără de 30 de ani care vrea un câine, are un iubit căsătorit, chipeș și extrem de sordid (Emilian Oprea) și o viață destul de relaxată, în aparență. Nimic mai mult, filmul debordează de naturalețe, de je m'en fiche, de zen și relaxare în fața unor situații tangibile, unor dileme ușor puerile, dar normale și naturale pe care le au mulți tineri la 30 de ani într-o țărișoară ca a noastră. Pe cât de greoaie sunt intențiile lui Un etaj mai jos pe atât de volatil este acest Autopotret întocmai ca norul din Arta lui Sitaru, ceva ce plutește în siguranță în jurul tău, scuzați sentimentalismul și distorsionarea sensurilor.

Black Mass 

Am avut simpatica ocazie să văd Black Mass la Roma, săptămâna trecută, filmul se va lansa la noi pe 2 octombrie. În cinematograful Barberini (și probabil mai peste tot în Roma) niște omuleți desprinși parcă din Matrix îți monitorizează activitatea în timpul filmului, iar dacă îndrăznești să deschizi telefonul ești pus frumușel la punct, civilizație zic. Anyway, după cum bine spunea cineva, Johnny Depp e atât de tare pomădat și artificializat în filmul asta încât pare mai degrabă un efect special și din cauza asta am avut senzația că-l văd pe ecran până și pe Matt Damon cu o tonă de make up, dar nu, era vorba de necunoscutul mie, Jesse Plemons.

Blugii strâmți, accesele de furie specifice unui omuleț nu prea înzestrat din niciun punct de vedere și look-ul de Ray Liotta nu m-au convins că Johnny s-ar îndrepta pe calea cea bună după o lungă perioadă de timp în care pare să se fi jucat numai pe sine. Dar nu-i vina lui, e vina filmului, scenariului care nu excelează la niciun capitol deși ar fi putut să o facă cu câteva indicații regizorale mai bine împământenite, cu ceva mai multe profunzimi și laturi ale personajelor. În schimb filmul pare să tragă o linie subtilă, dar revelatoare peste gangsta-plictiseala asta: James Bulger (Johnny Depp) e fratele rău, corupt, temut de societate și semi-impotent, iar Billy Bulger (Benedict Cumberbatch) este fratele reușit, tatăl a nouă copii, om politic respectat în societate. La mijloc nu pare să fie decât un tumult de refulări care generează un fir narativ plicticos. N-am amintit partea cu cocalarul de la FBI căci am și uitat-o imediat.


Everest

Tragedia din 1996 de pe Everest în urma căreia au murit 8 oameni și care pare să se repete ritualic de la an la an a inspirat acest film în parte comercial, în parte fidel realității pe care o reprezintă. Impresia generală pe care ți-o dă filmul este aceea pe care o bănuiți, unele locuri de pe planetă ar trebui lăsate în pace. Everestul este prezentat destul de veridic, fără foarte multe artificii, doar unghiuri grăitoare și cadre apăsător de silențioase. Singurul artificiu deloc necesar din punctul meu de vedere este 3D-ul, dar asta-i moda, chiar și pe culmi, 3D-ul rezistă. Filmul a fost o surpriză pentru mine și din punct de vedere informativ. Habar n-aveam că există o întreagă industrie a pelerinajului pe munte, o serie de neavizați care plătesc o căruță de bani să urce acolo, ghizi, tabere strategic amplasate și un du-te vino continuu într-o luptă interminabilă cu furia muntelui.

The man from U.N.C.L.E 

E de ceva vreme în cinematografe, însă dacă vă e dor de un Guy Ritchie puteți da o fugă până la cinema, probabil veți fi dezamăgiți căci U.N.C.L.E de departe cel mai comercial, cel mai cheap, mai frigid și mai pițiponc film al său, însă distribuția e chiar faină și salvează oleacă scenariul de staniol de la înec: sexy Man of Steel Henry Cavill, sexy cibernetica Alicia Vikander & sexy voice Armie Hammer.

American Ultra 

Jesse Eseinberg e făcut pentru filmul asta, iar filmul pentru...preadolescenți. Scenariul este cât se poate de tâmpițel, scris în juma de oră, but who cares, nerdy Jesse kicking ass and fucking twilight Kristen is just awesome. Muzica e minunată, iar restul nu mai contează, se vede treaba că filmu-i făcut la șto, ca urmare a unui nemărginit plictis și dezgust pentru hollywood...sper, unde mai pui că-i spune American Ultra, un nume cât se poate de potrivit unui meniu la McDonalds. Nota bene, filmu-i făcut de iranianul care a semnat și Project X, deci omu-i pus pe petrecăreală, iarbă și tâmpenii, așa că îi iertăm ultra-tâmpenia-asta-de-film. 

Tweet

Irrational Man (2015)

Temele preferate ale lui Woody Allen se regăsesc și în acest ultim film, mediocritatea, dragostea, demonii dostoievskieni, plictisul, peisajele răpitoare, conversațiile semi-filosofice, plimbările peripatetice, Emma Stone, umorul ce se clatină incert deasupra hăului unui lift. Tonul jucăuș al filmului și acest umor sinucigaș blurează și ascund mizeria umană într-un glob de cristal desprins parcă din recuzita precedentului Magic in the Moonlight în care o vedem pe aceeași simpatică și diafană Emma Stone și a ei garderobă minunată, inspirată parcă de ia românească. Tonul filmului îmi pare similar cu mersul pe sârmă. Greutatea angoaselor personajelor este purtată cu grijă de-a lungul acestui fir subțire de către saltimbancul Woody care ne face să credem că avem de-a face cu niște ființe mediocre, plictisite, aflate în permanență în căutarea unui sens plin de substanță lucru ce le face, subit și indubitabil, teribil de interesante. În realitate saltimbancul cară cu sine o oglindă în care ne putem vedea cu toții și care ne orbește din când în când.

Personajele găsesc acest sens graalic în acțiuni ale căror porniri sunt cel puțin îndoielnice și a căror rațiune sau morală lipsește, de aici și numele filmului. Povestea începe în lipsa cântului ce marchează începutul dramediei, specific filmelor lui Woody, mesaj ce pare să ne spună atențiune, trebuie să fiți oleacă mai serioși, și care se continuă cu monoloagele interioare ale Emmei, o tânără studentă care suspină nerăbdătoare la aflarea veștii că în cadrul campusului universitar va veni un prof de filosofie ultra erudit și mega interesant. Cavalerul mult așteptat la porțile cetății se dovedește a fi un Joaquin Phoenix plictisit, angoasat, puțin burtos și veșnic același poet anost și fermecător caracter pe care îl regăsim și în Her sau The Master.

Deși realitatea în comparație cu proiecția tinerei e mai degrabă răsturnată și ceva mai deformată (așa cum ne apare într-una dintre scene într-un parc de distracții), idila apare ca un imperativ necesar, sentimentele nu par să ne convingă și nici nu-și propun să o facă, însă ceea ce îi unește pe cei doi este căutarea disperată a sensului care se va intersecta până la urmă cu dușmanul său de moarte, destinul și cu o...lanternă magică. La final inocența este cea care sfârșește ocrotită de forțe oculte pe care rațiunea nu le cunoaște, dar pe care Woody le mânuiește cu desăvârșire și umor sordid ca un bătrân demiurg-circar. Nu-i nici pe departe printre cele mai bune filme ale lui Woody însă are acel farmec molipsitor care face din privitor un snob desăvârșit, probabil fără ca acesta să o știe, și îl determină să se uite la film ca într-o oglindă deformată dintr-un parc de distracții.

Tweet

Atelier gratuit de confecționat povești cu scriitorul Dan Rădoiu

Ce ar putea avea în comun un pelican, un microscop și o proteză dentară? Dar un pictor, o prăpastie și un telefon cu manivelă? Nimic, am spune la prima vedere! Și totuși, cum ar fi ca toate acestea să fie personajele unor povești fantastice, ușor absurde, comice și, de ce nu, un pic romantice? 

Scriitorul Dan Rădoiu confecționează povești fantasy inspirându-se din cele mai banale obiecte și situații cotidiene. Le transformă în universuri paralele și ne ademenește să facem un pas și mai aproape de marginea realității. 

Editura Crux Publishing vă invită să confecționați povești fantastice alături de Dan Rădoiu cu ajutorul celor mai năstrușnice idei care vă vin, sâmbătă, 18 iulie, la ceainăria La un Ceai, începând cu ora 16:00. 

Intrarea este liberă!
Înscrieri la 0734 195 395 
Voi veniți cu ideile șugubețe, iar editura Crux vă pune la dispoziție câteva volume numai bune de răsfoit, de adulmecat și de luat acasă.

JOIN

Tweet

Școala de vară de Scenaristică – Cum se scrie un film

Fundația Calea Victoriei vă invită în perioada 13-17 iulie la Școala de vară de Scenaristică – Cum se scrie un film, susținută de Vlad Trandafir.  Atelierul este deschis începătorilor, amatorilor de cinema, persoanelor care doresc să experimenteze cum se scrie un scenariu.

Elementele de teorie vor fi ilustrate prin analiza unor secvențe din filme de referință din cinematografia universală, cursanții fiind încurajați să-și formeze propriile puncte de vedere asupra lor și să le pună în aplicare, având ca scop ultim dezvoltarea unui scenariu de scurtmetraj. Veți fi îndrumați și veți primi feedback-ul adecvat pentru a îndeplini toți pașii necesari scrierii scenariului – de la idee la redactarea finală.

Structura:

SEDINȚA 1 - Noțiuni introductive

SEDINȚA 2 - Elemente constitutive. Structuri. Cadru. Genuri. Personaje. Semnificaţii

SEDINȚA 3 - Principiile de structurare ale unui scenariu

SEDINȚA 4 - Principiul antagonsimului

SEDINȚA 5 - Expoziție

Mai multe detalii găsiți pe http://www.fundatiacaleavictoriei.ro/ 

Mai puteți alege și cursul: O incursiune în Filmul American, din anii 70 până azi, curs ce se va desfășura în perioada 27-31 iulie. 

Tweet

Ce mai e nou în cinematografe: Jurassic World, Inside Out & Ex Machina

Jurassic World

Parcul din Jurassic World e fix întruchiparea visului oricărui om de marketing din SUA, un fel de mega-ultra-mall cu dinozauri în care toată lumea mănâncă vată pe băț și rahat cu ambele mâini, sunt sigură că sunt câțiva oameni din tagma asta care, uitându-se la film, se întreabă dacă ar putea transforma woderlandul lui Michael Jackson în așa ceva și cât ar costa să creezi un dinozaur. Dezacordurile, racordurile nefericite și tocurile cui prin nămoale nu lipsesc din poveste, însă până la urmă filmul nu clonează atât de multe clișee pe cât m-aș fi așteptat, dinozaurii sunt chiar scary, plot-ul e ok, violența și morțile gratuite sunt și ele...ok, pe alocuri parcă te trece un fior hitchcockian cu pterodactili, actorii sunt simpatici, îl regăsim pe Chris Patt cam în același rol din Guardiens of the Galaxy, iar roșcata Bryce Dallas Howard, the women in charge of the park, maniacală și nesatisfăcută e și ea ... digerabilă. Spre desosebire de Jurassic Park, în care personajele au meserii geeky, aici avem un îngrijitor și matroana sistemului, care ajung inevitabil să...conlucreze, iar singurul geek din film e un employat insipid purtator de tricou cu Jurassic Park și colecționar de dinozauri din cauciuc. Anyway, filmul e ok, a cam rupt box-office-ul, așa că dacă nu vă interesează TIFF la București sau Timbuktu mergeți în parc, în parcul cu dinozauri, of course.

Inside Out

Inside Out sau Întors pe dos este o animație Pixar tare simpatică, amuzantă și educativă care răspunde într-o manieră frumoasă, creativă și pe înțelesul tuturor la întrebarea cum funcționează oamenii? Furia, bucuria, tristețea și frica iau forma unor personaje hazoase care își duc veacul în interiorul unei fetițe, Riley. Cei patru trec prin tot felul de peripeții pentru a restabili ordinea în mintea și sufletul fetiței. Filmul este alcătuit dintr-o sumedenie de metafore și explicații interesante cu privire la comportamentul, sentimentele și reacțiile noastre. Mergeți să-l vedeți, vă veți simți oleacă mai buni.

Ex Machina

Debutul regizoral al lui Alex Garland (scenarist al filmelor 28 days later, Sunshine și autor al best seller-ului The Beach) este cel puțin incert și dubios. Ritmul filmului e relantios, deloc omogen și bizar. Începutul filmului sfidează logica narativă și are mai degrabă ceva din sentimentul pe care ți l-ar da un vis, un fel de reprezentare a unei stări euforice și un hint pentru ce va urma. Un tânăr IT-ist (Domhnall Gleeson) câștigă o săptămână alături de șeful său la vila sa dintre stânci într-o zonă izolată unde nu calcă nici urșii. De ce ai vrea să câștigi așa ceva in the first place. Deus Oscar Isaac (șeful) e un hipster cu musculatură lucrată, ușor minion în comparație cu vizitatorul său și nu pare neapărat un creator de roboți și nici vreun geniu-schizoid ci un semi-alcoolic semi-doct. Rolul tânărului angajat este acela de a testa în secret o roboțică umanoidă jucată chiar neașteptat de bine de Alicia Vikander pe care o știți probabil din A Royal Affair. Twist slăbuț, dialoguri reținute cu pretenții filosofice, atmosferă nesigură, un film care îți creează un ușor disconfort și nu neapărat în sensul catartic. 

Tweet

Cuvintele sunt de prisos la TIFF

Cele mai bune filme recente în care tăcerea e uneori asurzitoare, iar emoțiile explodează în gesturi și imagini percutante vor fi reunite la Festivalul Internațional de Film Transilvania (29 mai – 7 iunie) în secțiunea tematică Cuvintele sunt de prisos/ Words are Very Unnecessary. Cu un titlu inspirat de versurile piesei Depeche Mode, Enjoy the Silence, secțiunea aduce 11 titluri care vor concura pentru premiul FIPRESCI, oferit de juriul Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film. Alte cinci filme vor fi proiectate în secțiunea Suspecți de serviciu/ The Usual Suspects, dedicată regizorilor care și-au adus primele filme la Cluj și care fac acum parte din familia TIFF.

Ideea acestei secţiuni mi-a fost dată de două filme de anul trecut, din care cuvintele lipsesc cu desăvârşire: Moebius, drama psiho-sexuală a lui Kim Ki-duk, proiectată la TIFF 2014, şi The Tribe, provocatorul debut ucrainean din selecţia TIFF 2015, a cărui acţiune e plasată în lumea surdo-muţilor. Titlul, inspirat de versurile piesei Depeche Mode, Enjoy the Silence, s-a impus de la sine, dar asta nu înseamnă că cele 11 filme sunt mute. M-au interesat - şi a fost o provocare să le găsesc - acele filme în care vorbele sunt de prisos şi care mizează totul pe forţa şi fluxul narativ al imaginilor, declară Mihai Chirilov, directorul artistic TIFF. Teaser: http://youtu.be/CO3YUX6S0sg

Lista filmelor:

Days of Gray, SF post-apocaliptic în decor islandez, desprins parcă din catalogul videoclipurilor celor de la Sigur Rós; 

Test, povestea primului experiment nuclear din stepa sovietică; 

Nude Area, explorare de-o senzorialitate incendiară a etapelor parcurse de un cuplu îndrăgostit din Amsterdam; 

Brazilian Dream, un visceral documentar dadaist cu imagini de-un suprarealism amuțitor.

Labour of Love, film de debut premiat pentru regie la Veneția, 24 de ore din viața unui cuplu indian care lucrează în schimburi și nu ajunge să se încrucișeze; 

Ruined Love, deliranta operă punk filipineză în care se cântă foarte mult, dar în care protagoniștii poveștii de dragoste – un criminal și o prostituată – nu recurg la dialoguri. 

Corn Island, povestea unei insule plutitoare și a destinelor care reproduc ciclul vieții în natură;

Forever, un soi de Scurtă întâlnire între două suflete însingurate care merg zi de zi cu același tren, Dog Lady, în care o femeie a ales să trăiască la marginea societății, înconjurată de câini; 

Short Plays, omnibus – regizat, printre alții, de Gaspar Noé, Apichatpong Weerasethakul, Carlos Reygadas și Vincent Gallo – dedicat campionatului mondial de fotbal din Brazilia; 

Parabellum, o fabulă postmodernă despre sfârșitul lumii, în care un grup de argentinieni învață tehnici de supraviețuire într-un cantonament și-n care eroul nu scoate o vorbă.

Cinci dintre foștii concurenți la Trofeul Transilvania revin la Cluj într-o secțiune doar a lor, Suspecți de serviciu/ The Usual Suspects, aflată la a doua ediție. Cum competiția este dedicată regizorilor aflați la primul sau al doilea lungmetraj, TIFF își propune să urmărească traiectoria celor pe care i-a descoperit.

Unul dintre ei este islandezul Dagur Kári, care a obținut Trofeul Transilvania 2003 pentru Nói albinói și Premiul Cinemagia 2005 pentru Dark Horse. Virgin Mountain, recent premiat la Tribeca Film Festival pentru Cel mai bun film, scenariu și actor, spune povestea unui bărbat care descoperă ce înseamnă să fii adult, la 43 de ani, atunci când se îndrăgostește pentru prima dată.

Chilianul Sebastián Silva, aflat la cel de-al șaselea lungmetraj, revine la TIFF cu Nasty Baby, câștigătorul Premiului Teddy la Berlinale, un film care provoacă granițele a ceea ce înseamnă să fii părinte. De la Cannes, din secțiunea Un Certain Regard, vine Amour fou, regizat de Jessica Hausner, în competiție la TIFF 2002 cu Lovely Rita, iar în 2005 cu Hotel. Acțiunea este plasată în 1810, în Berlin, și e inspirată de povestea adevărată a unui scriitor care decide să se sinucidă, dar nu singur. Miguel Cohan, câștigătorul Trofeului Transilvania și al premiului pentru scenariu în 2011, cu Sin Retorno, aduce Betibú, un thriller din Argentina în care o scriitoare de romane polițiste noir este rugată de un ziar să scrie despre „cazul anului”, pentru a acoperi de fapt dedesubturile întunecate ale crimei. Michael Noer - Cea mai bună interpretare la TIFF 2013, cu Nordvest; Cea mai bună imagine în 2010, pentru R - revine cu Key House Mirror, o dramă de familie în care o căsnicie de peste 50 de ani este pusă la încercare.

Tweet

Mad Max: Fury Road (2015) - postapocalipsa în pași de balet mecanic

La venerabila vârstă de 70 de ani, regizorul George Miller emană prin noul său film mai multă energie decât Michael Bay și Christopher Nolan la un loc (scuzați alăturarea ușor infamă). Iar dacă e să luam în considerare seria de piedici și vicisitudini care au stat în calea realizării acestui film ca o furtună de nisip (despre care puteți citi aici), filmul e un fel de miracol, o oază în mijlocul aridității de la Hollywood. Ce este realmente uimitor la acest film în comparație cu blockbuster-ul clasic e cursivitatea acțiunii și sentimentul că nu ești prostit din punct de vedere vizual sau cronologic (așa cum se întâmplă în primul Mad Max, spre exemplu). De multe ori unde e multă acțiune e și lipsă de racord, un pumn dat într-un cadru nu-și mai întâlnește adversarul în următorul cadru, iar mișcarea este de multe ori rezultatul montajului. 

În cazul lui Mad Max există o cursivitate aproape maniacală, iar chase-urile prin deșert au ceva dintr-o coregrafie minuțios gândită, dintr-un spectacol grandios care îți dă pe alocuri senzația de teatru-musical (paradoxal, dar deloc penibil). În prima jumătate de oră Tom Hardy (Max) e neașteptat de static, legat fiind, pe post de combustibil, la unul dintre vehiculele nebunești care populează deșertul realmente postapocaliptic, iar Charlize Theron și un grup de vestale desprinse parcă din reclamele la Pull & Bear sunt de fapt protagonistele. Începutul filmului este de-a dreptul frenetic, ca un shot de adrenalină, potențat fiind de ritmul succesiunii cadrelor, special modificat pentru a sugera tocmai ritmul diferit al unei lumi distopice care nu are cum să nu-ți pericliteze instinctele și capacitățile mentale. 

Dar ca în orice univers postapocaliptic există și un conducător cu alură de mântuitor, nu de alta, dar el controlează rezerva de apă, nu atât de malefic reprezentat (poate doar ca look) cu slăbiciuni pentru zeițe, lapte de mamă și salate, un venerabil conducător schizofrenic cu reminiscențe vikinge, dar care are identitate datorită armatei sale de tineri devotați, pregătiți oricând să se sacrifice în luptă numai de dragul de a ajunge în Valhalla. Un alt element foarte bine pus în valoare este muzica, coloana sonoră e încorporată de-a dreptul în lupte și chase-uri, o mașină special tunată găzduiește un chitarist absolut memorabil, toboșari și boxe ca în orice război care se respectă, de la cruciade încoace, iar ceea ce se aude e fenomenal. Lipsesc pulsiunile erotice, poate doar apropouri timide de...cereri de prietenie, nici nu se putea altfel mai ales că avem de-a face cu un Tom Hardy extrem de laconic și tulburat de memorii nefaste și o Charlize masculinizată și dedicată misiunii sale. Mi-a plăcut o imagine ce m-a dus cu gândul la opera lui Dali unde deșertul este laitmotiv chiar și atunci când se vrea a fi plajă. 

Tweet

Aferim! - despre zgândărirea cu măiestrie a originilor

Aferim! este un film cu totul deosebit în peisajul cinematografic românesc actual. E poate exotic, cum spunea naiv unul dintre jurnaliștii veniți la vizionarea de presă, probabil la fel de exotic ca igiena țăranului român de la începutul secolului 19, probabil e la fel de exotic ca preconcepția noastră zaharisită despre țăranul român și a lui aureolă folcloric-duioasă-și-plină-de-dor. Cert e că filmul este cât se poate de conform cu o realitate care nu prea ne place. Povestea e mai mult despre țăranul anului 1835 decât despre țiganul anului 1835, care țăran nu e nicidecum un rotofei bucălat învârtind bucolic un fuior, îmbrăcat în straie filigranate și garnisite handmade de-ți vine să ghicești muzica sferelor și geometria spiritului neaoș întrânsele. Zapciul (un soi de încasator, administrator, subprefect) Constandin (interpretat minunat de Teodor Corban) împreună cu fiul său Ioniță (interpretat ușor șleampăt de tânărul cu chip de vampir energetic, Mihai Comănoiu, căruia i-am putut vedea mai bine trăsăturile la conferința de presă, căci filmul e cât se poate de parcimonios cu close-up-urile) hoinăresc călare și agale pe pajiști maiestoase precum Don Quijote și Sancho Panza în căutarea unui țigan fugit (Toma Cuzin) de pe moșia unui boier purtător de cușmă ostentativ de ridicolă. So far so western, pardon, eastern. 

În periplul lor se întâlnesc cu o serie de personaje edificatoare pentru structura poveștii cât și pentru realitatea epocii respective. O primă întâlnire este cea cu moartea, o femeie își duce bărbatul muribund într-o căruță către un loc cvasi-sfânt, un moment bergmanian (augmentat de imaginea alb-negru a filmului) însă presărat cu satiră specifică lui Radu Jude și flegme aferente însoțite de sudălmile personajelor. Dacă drumul celor doi ar fi o piramidă unde vârful este moartea, pot spune că următoarea întâlnire este o treaptă mai jos, cei doi intersectându-se cu un preot guraliv, incult, dar simpatic (interpretat efervescent de Alexandru Bindea) din gura căruia aflăm, prin prisma unui monolog savuros, că toate semințiile au câte un beteșug. Savuroase sunt majoritatea replicilor, păcat că nu le-am putut auzi cum se cuvine, poate sonorizarea de la Elvira Popescu e deplorabilă sau poate că filmul are o problemă la acest capitol. De fapt, principala problemă a filmului mi se pare utilizarea frecventă a cadrelor panoramice, a planului întreg și mai puțin a cadrelor restrânse care ne-ar fi permis să vedem îndeaproape personajele și eventualele detalii ale scenografiei chiar reușite. E frustrant faptul că nu poți distinge trăsăturile personajelor, ce-i drept postările de pe pagina de Facebook a filmului m-au cam păcălit și mi-au lăsat impresia că voi vedea portrete, că voi avea parte de un Rașomon neaoș, dar nu. Asta mi se pare cel mai mare minus al filmului, o suită de cadre restrânse ar fi făcut filmul memorabil.

Apoi mai am o problemă cu afișul, djangoiș, prea colorat și nepotrivit, mi s-ar fi părut mai potrivit un afis alb negru cu Toma Cuzin în prima plan cu capul ușor aplecat, legat de mâini și undeva în fundal zapciul și fiul său și ceva motive tradiționale, însă, dacă mă gândesc puțin, afișul se potrivește ca încadratură cu logica filmului, panoramic (știu, chiar am o problemă cu încadraturile filmului). Însă dincolo de aspectele tehnice, Aferim! este un film îndrăzneț, documentat, muncit, serios, un film care se străduiește să ne prezinte o realitate neîntinată de germenii fanteziei, care ne prezintă o Românie cum a fost, așa cum am moștenit-o, o Românie cu oameni supurând de prejudecăți, rasism, misoginism și prostie, dar asta nu înseamnă că Marea Britanie, spre exemplu, nu are sau nu a avut și dânsa răgăliile și uscăciunile ei. Un film de care nea Dimitrie Cantemir ar fi tare fălos. Acest adevăr e totuși prezentat în rama unui road movie presărat cu dialoguri savuroase, ironice (atât cât am putut desluși din ele), studiate, memorabile, așa cum sunt cele dintre țigan și zapciu despre muierea boierului care are bucurii la slugile sale. Râdem noi râdem, ne atașam de zapciu și de prizonierii săi, de țiganul matur, dar și varianta sa în miniatură (interpretat perfect de un puști carismatic) așa cum și personajele se atașează între ele, apare un fel de sindrom ștocolm-molcom, apare empatia, se trezește oleacă de opaiț al moralei pe jarul stins al dogmei timpului (apropo, cred că există un singur close-up în film și acela pe un foc în pădure deasupra căruia zapciul își jelește nenorocul, iar fiul său neînțelegând încă căutătura acestei lumi îl întreabă inocent: ce-ai bre?). Însă zapciul nu se poate opri din drum, nu poate fi un erou așa că își duce sarcina până la capăt și îl înapoiază pe țigan boierului, iar pedeapsa e dureroasă și nu e loc de iertăciune. Finalul îți dă acel sentiment de menghină, de presiune și tensiune, similar cu cele din Cea mai fericită fată din lume, Toată lumea din familia noastră sau Film pentru prieteni.

Nelipsitul Șerban Pavlu

Pe cât de guraliv a fost zapciul pe tot parcursul drumului pe atât de tăcut este după ce îl predă pe țigan boierului, iar acesta este aprig pedepsit, în acest moment în sufletul zapciului se deșartă (deloc subtil) parcă toată înțelepciunea hamletian-cehoviană ce naște întrebarea: oare cum se vor vedea lucrurile aistea peste 200 de ani, adică acum, în zilele noastre. La astă întrebare retorică răspunde evident, filmul. Un film chiar inteligent făcut de un om la fel de inteligent, de efervescent, de documentat, de ironic, de incredibil de rațional și de obiectiv cum este Radu Jude, un om care, spre deosebire de majoritatea regizorilor noștri, nu se ferește să râdă cu stil în fața opinărilor evidente și să le-o taie celor care dau din gură doar ca să se afle în treabă (cei care au participat la conferința de presă de după vizionarea de presă pricep remarca). Aferim, Radu Jude!

PS: de consemnat frumoasa muzică a trupei Trei Parale pe care i-ați putut auzi zăngănind și în Kyra Kyralina) cu reminiscențe de la mai sus numitul Dimitrie Cantemir cât și prezența ritualică în același cadru a moromeților (Luminița Gheorghiu și Victor Rebengiuc).

Tweet

The Theory of Everything (2015) - scurtă istorie a întregului

E imposibil să nu ne fi întâlnit cel puțin o dată în viețile noastre păgâne și semidocte cu Stephen Hawking. Fie pe 9gag, fie ne-a picat în mână scurta istorie a timpului sau și mai scurta istorie a sa, pe care mi-o amintesc din liceu ca fiind ilustrată și structurată în așa fel încât parcă îl parcurgeam pe Blaise Pascal, deci o lucrare user friendly în ciuda chestiilor complicate pe care le susține legat de găurile negre, începutul întregului aka universului, fizică cuantică și toate conexiunile complexe dintre acestea, greu de priceput în lipsa unor exemplificări plastice și anecdotice. Filmul nu zăbovește oricum pe făgașul cosmologiei, nici n-ar avea de ce, mai ales când ai un personaj atât de interesant de explorat și atât de plin de potențial din punct de vedere dramatic. Jocul actoricesc nu putea fi decât unul riscant, e dificil să-l joci pe Stephen Hawking de după boală (scleroză laterală amitrofică) și să nu cazi în derizoriu, însă Eddie Redmayne se descurcă aproape impecabil (drept pentru care a luat și Oscarul, atunci când m-am apucat de această cronică eram ferm convinsă că Michael Keaton va pune gheara pe statuetă). Eddie are o fizionomie perfectă pentru rol, un rol problematic ce necesită efort fizic serios. Efortul involuntar al fizicianului în viața reală de a-și folosi mușchii își regăsește corespondent în efortul voluntar al actorului de a nu-i folosi.

Mi-a plăcut faptul că filmul nu se stăduiește să te sensibilizeze cu fiecare cadru, deși ar fi putut să o facă la modul obscen, sunt două momente în care emoția spectatorului poate atinge culmi gaussiene (asta în funcție de sensibilitate fiecăruia, desigur), restul momentelor par să oglindească patinat realitatea. Studentul Hawking e îndrăgostit de univers și de Jane Wilde (față-freș-Felicity-Jones), o tânără cu ochi de căprioară, aparent îndoctrinată religios, dar inteligentă, pasionată de poezie spaniolă medievală corespondentul Keirei Knightley din The Imitation Game. Iubăreții vorbesc despre stele, timp, Tide și găuri negre. Apare boala, apare sacrificiul, apar copii, soluția și speranța. Și mai încolo apare și dumnezeu, că deh, orice minte luminată îl descoperă odată și odată, dar parcă tot nu se compară cu epifania omului de rând.

Filmul este presărat cu analogii frumușele între teoria complexă a găurii negre de la începutul universului și modul în care se învârte laptele în cafea sau felul în care arde văpaia focului din odaie. Paradoxal și ironic, Hawking pare să fie o reprezentare a propriilor teorii, ființa sa se reduce la un punct unitar între vorbire, simțire și gândire, toate acestea fiind canalizate spre un calculator menit să le traducă. În ciuda tuturor vicisitudinilor, Stephen Hawking este o personalitate remarcabilă cu un simț al umorului incredibil, lucru foarte bine subliniat în film. Mă mir însă că membrii academiei au dat un Oscar pentru scenariu adaptat constipatului The Imitation Game și nu lui The theory of everything. Anyway, pe lângă talentatul Eddie Redmayne trebuie musai să-l trecem în condică pe Harry Lloyd, un actor tare simpatic cu foarte mult potențial, probabil că l-ați văzut în Closer to the Moon sau Game of Thrones, iar din registrul regizorului James Marsh trebuie să vedeți neapărat Man on wire, tot o biografie, dar din categoria documentarului.

Tweet

White God (2014) - apocalipsa după Câine

White Dog începe cu o frumoasă secvență filmată în ralanti care ne prezintă o Budapestă cu iz postapocaliptic, nimic nu pare să miște pe străzi cu excepția unei fetițe (Lili) în pantofiori cu toc minuscul și hanorac (nepotrivirile vestimentare ne dau de înțeles că va urma un șir edificator de explicații) alergând pe bicicletă cu o trompetă în spate, fugărită de o haită de câini furioși. O imagine încârcată de poezie subtilă, în ciuda descrierii. Apoi ritmul poveștii devine unul normal, adică veridic, până la un punct. Filmul se poziționează undeva la granița dintre realitate și fabulă. Lili, stăpâna puberă a unui câine metis tare simpatic (un actor desăvârșit, de fapt doi actori desăvârșiți, căci au fost doi câini, Luke și Body premiați cu Palm dog la Cannes) este nevoită să locuiască pentru o perioadă de timp cu tatăl ursuz care nu agreează câinii, mai ales în propria locuință. În schimb se pare că nu-l deranjează să vadă zilnic la locul de muncă vaci secționate și măruntaie în cantități industriale pe care pune ștampila cu ok sau nu.

Însă tatăl nu este singurul care hulește și gonește bietul animal, ci mai toți oamenii cu care patrupedul intră în contact manifestă o atitudine ostilă față de acesta, de la vecina hrăpăreață la dirijorul copilei. La alt nivel putem identifica această repulsie și ca un soi de discriminare față de tot ce nu este pur. Hagen, căci acesta este numele câinelui, este lăsat de izbeliște până la urmă, sub ochii neputincioasei Lili (interpretată ușor masculin și impersonal), iar destinul său nu va fi unul tocmai ușor. După ce este pasat ca o monedă de schimb de colo-colo, ajunge în mâinile unui amator de lupte cu câini care îl supune la niște antrenamente inumane și incanine. Aici intervine partea în care realitatea mușcă din țesutul fabulei care se afla undeva acolo pe tot parcursul filmului. Hagen începe o vendetă proprie și, laolaltă cu patrupedele repudiate ale unui adăpost, invadează străzile orașului răzbunându-se într-un mod destul de brutal pe toți cei care i-au făcut rău.

În paralel, Lili experimentează propria maturizare, merge în club unde parcă nu-și găsește locul, este geloasă pe colega mult mai feminină, se îmbată și ajunge la poliție. Îl caută pe Hagen, dar parcă nu cu atât de multă îndârjire, nici nu are prea multe opțiuni sau sorți de izbândă. Odată ce Hagen și haita sa pornesc pe drumurile orașului pentru a-și face dreptate (oricât de cheesy ar suna, filmul a reușit să arate asta cu farmec și pricepere) nu mai rămâne de bifat decât Lili, care, înspăimântată în fața câinelui profund schimbat, urâțit și maleficizat începe să cânte la trompetă (așa cum proceda de obicei pentru a-l liniști). Trompeta este de obicei atribuită îngerilor, iar Lili(th) îi cântă acestui white (trimitere la inclinațiile discriminatorii și rasiste ale personajelor) god (citit invers, dog) pe care îl readuce, prin cântec, la forma sa originară, la nucleul său de good dog. Scena este puternic impregnată religios, dar și social, depinde cu ce ochi privești filmul. White God are o scenografie foarte ok, atmosferă bună, câinele este genial, nu aveți cum să nu-l îndrăgiți, montajul și imaginea sunt și ele minuțioase, iar soundtrack-u este foarte inspirat. 

Din 20 februarie în cinematografe.

Tweet