Hanna

Un om ce duce în spate cochilia mistuitor-unduitore a unor realizări cinematografice destul de reușite ca o adaptare după Jane Austen (Pride and Prejudice) și una după Ian McEwan (Atonement) se trezește într-o bună zi în fața unui obstacol fatidic în ochii săi apoși, antenați, bulbucați, însă el e un obstacol perfect neglijabil dacă e să îl privești din cu totul alt referențial, dintr-un unghi rațional, pietros, umbros-lichenos. Obstacolul cu pricina e o rocă tare, trecută prin multe stihii, șlefuită când șleampăt când migălos de brațe când neanderthaliene când homo sapiene.

Deci Homo Romanticus (aka domn regizor Joe Wright și echipa din spate, același spate-cochilie) se avântă plin de ambiț întru trecerea ăstei pietre. Nu numai că o trece, dar reușește să lase în urmă-i o dâră, o amprentă specifică încrengăturii (că tot vorbeam despre melci). Mă opresc oleacă asupra personajelor căci narativul e cam prea parcimonios, neterminat, vădit seducător în unele momente,

iar în altele cam prea în pripă montat, măsluit și uns cu uleiul inițierii de consistența și mâzgoșenia căruia mi s-a cam făcut lehamite. De filme cu spioance pubere antrenate să devină supe-mega-femei-căsăpitor-vindicative slavă domnului e plin frontu', dar această tânără și talentată Saoirse are ceva aparte și reușește să-și imprime aura/aurora androgin impenetrabil-rostogolitoare de la polul nord și asupra peliculei.

Ușorul iz de detașare, ocuparea unui teritoriu ferit în sânul frontului e rezultatul și al unui montaj seductiv muzical atipic (The chemical Brothers), dar surpinzător de potrivit. Pe de altă parte personajul lui Cate suferă o mutație tipologizantă era să zic și redundantă, dar ea e perfect scuzabilă în termenii unui raport dihotomic, moralist, circular cu restul personajelor.

Oricum, Cate a atins deja zenithul tipologizării în (probabil) inutilul Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull. Personajul interpretat de Eric Bana pare a fi cel mai umanizat,

poate și datorită posturii sale de mentor, prins între două femei-mașinărie, având statutul de vaselină ontologică menită să ungă rotițele cognitive, spațio-temporale astfel încât cele două femei angrenaj să se întâlnească întru anihilare. În concluzie: nu-i rău, dar nici necesar nu-i.

Tweet

Despre îngeri de Andrei Pleșu

Am întâmpinat desigur cu scepticism un astfel de titlu, însă el a fost îngenuncheat de un raționament simplu, pantocrator: orice ființă nevăzută nu e numai rodul unei emanații pur fantasmagorice ci ea se întrupează sub presiunea unor pârghii pan-trans-culturale, psiho-socio-comportamentale complexe. Îngerul ca entitate, ca particulă elementară a corpusculului religios, ca idee plutindă luminos la intrarea în peștera mundanului, ca întruchipare bucălat renascentistă e un conglomerat, o reflecție, o reflexie, o ieșire ideologică din somatic, dar atașată în permanență lui. Tratatul domnului Pleșu plutește ca un nimb echidistant față de imagologia religioasă și reușește să trateze o serie de aspecte angeologice fără a-i ștribi din autoritate, fără a o pune sub semnul întrebării, ba mai mult ea e punctul de pornire a priori, ea e avântul ce catalizează zborul. Îngerul în toate fomele sale e o necesitate, un dat, un epicentru, un subtitut, o rocă preistorică umbrită de licheni lingvistici ca de exemplu bă ce noroc am avut azi la examen stă pentru un înger  a vegheat (orice ar însemna asta: monadă, înaripat, suflare). Las mai departe să curgă balsamuri și ambrozii:

Intelect celest și corporalitate terestră, omul e simultan în armonie și în contradicție cu lumea îngerilor. Îngerul și omul sunt imaginile alternative ale aceleași realități, niciodată captabile deodată, în aceeași lumină: dacă pui în lumină îngerul, omul cade în întuneric, intră în suspensie, dacă pui în lumină omul, îngerul e cel care se întunecă. Unul e fața nevăzută a celuilalt: revers, contrapunct, geamăn. 

Așa îmi închipui unul dintre modurile de operare ale îngerului: un plonjon acut în miezul conștiinței tale, având ca efect un spor de atenție și o intensificare a intelecției. Îngerul te extrage, în asemena situații, din exercițiul gimnastic al gândirii, pentru a te cufunda în real, pentru a te obliga să iei notă de fastul, adesea inobservabil, al unui moment privilegiat. Îngerul scoate secunda din anonimat, exaltă clipa cea repede, te mântuie de previzibila ta discursivitate. E marele maestru al instantaneului, al lui nunc stans. Ori de câte ori  devii, brusc atent la ceva din afara ta, din afara interesului tău, ești sub puterea blândă a îngerului, care te constrânge să devii obiectiv. 

Fiecărui gest creator îi corespunde, ca un ecou, jubilația simfonică a spectatorilor cerești. Îngerii cunt cutia de rezonanță a Creației, nimbul ei acustic. Cântarea lor nu este însă doar expresia bucuriei, comentariul grațios al reușitei divine. Ea este totodată o formă de cunoaștere. Cunoașterea angelică e definită de teologii medievali drept cunoaștere aurorală, cognitio matutina. Ea rezultă din tocmai faptul că îngerii au apucat să vadă lumea ca pe un ansamblu în curs de constituire, în vreme ce oamenii nu o pot vedea decât ca pe un ansamblu încheiat. 

Îngerii se obiectivează în extazul pe care îl provoacă, substanța lor e chiar extazul. E un moment de ieșire din sine către o realitate extatică a propriului eu (...) speranțele se corporeifică, se coagulează. Ele devin ființe autonome, deși au început prin a nu fi decât emanația ta. 

Tweet

X-men: First Class

Există două metamotive (deci cumva exterioare filmului) care mă determină să nu-i regret întrutotul vizionarea, unu: am avut ocazia să-l văd pe șarmantul James McAvoy într-un lung șir de prim planuri, doi: am dat mâna oficial cu Andrei Gorzo și am stat oleacă de vorbă despre Inarritu. Ăsta fuse nucleul zilei, restul, citoplasma filmică modificată genetic, mutantă, cică superevoluată, în orice caz supraevaluată (uitându-mă la mirabila notă de pe imdb: 8.2), e complet neglijabilă și deloc necesară vieții.

Oare cum poate supraviețui a nu știu câta parte din franciza asta într-un organism leprozat cu ciorchini de celule cu mult mai dezghețate vizual și mai buchisit montate. Efectele vizuale poartă o pecete vetustă, superfluă, iar filmul pe de-antregul e stigmatizat de răgnetul unui demiurg-infantil: eu vă dau tot ce vă e necesar, bețe, pietre, toate cele văzute și nevăzute, voi face-ți-mi eroi dramatici din ele, hai hai repede repede, că acuș vine apocalipsa. Pripa nu face crossing over cu astfel de supereroisme hibride, suprasaturate coloristic.

Curgerea lentă a acțiunii e potențată negativ de drojdia lingvistică, de replicile escatologic-mântuitoare, fataliste, altruist-egocentrice

hai să salvăm lumea, să o facem a better place,
hai
și să ne unim our superpowers,
hai hai
stai că mai am puțină cafea.
Pretenția de istoricism alternativ e stupidă, evidentă, tratată superficial, voalată inutil, dialogic în germană, franceză, rusă, un bun exemplu de fantasmagorie alternativ istorică fiind Watchmen. Însumate fuseră vreo trei, patru momente de bun augur: o monedă trecând printr-un craniu, câteva outfit-uri retro,

un hippie hippie shake pe fundal și apariția de două secunde a lui Hugh Jackman, mare păcat de prestația și potențialul lui McAvoy și de background-ul lui Matthew Vaughn.

Tweet

Bedevilled

a bedevilliza, timp vindicativ- a se răzbuna legitim, a ucide domestic, sistematic o mircoaşezare sătească malignă, atemporală şi amorală

Nu ştiu dacă există studii de sondare pshiho-socio-filmică pe tema răzbunării în cinemaul coreean, cert e că în mai toate formele, formulările sale vindicativul e mai mult decât laitmotiv, e un fundament a priori, o poezie cu formă fixă, un haiku-tăiş în pulpa epicului. Morala clasică nu s-a înecat mut în valuri postmoderne, ea se mai zbate încă plină de ambiţ, apucă pluta alternativului cu braţele-i vânjoase carbohidrate istoric,

se târăşte până la timonă şi fără de astrolabi, busole şi crustă dermică sensibilă la roza vânturilor ea ştie precis înspre ce orizont s-o apuce. Morala, fată pioasă, se ridică de pe pluta putrezită, îşi duce o mână sărată la frunte ferindu-se de-un soare chitros, zefiri îi joacă printre falduri făcând din rochia-i albă stindard împăciuitor, la orizont zărit-a o itacă odioasă unde prinde-va rădăcini. Timpul insular e autofagocitar, suspendat, logica insulară sfidează bunul simţ, iar masochismul ontologic, condiţia, condiţionarea femeii crescute la sânul otrăvit al ăstui microunivers meschin înjunghie mişeleşte deontul.

 

Acestea toate ar fi rămas neperturbate, perpetuue şi complezente dacă nu ar fi apărut la orizont morala urbană, mai bine zis morala pur şi simplu, căci în raport cu ea tot ce se întâmplă pe insula asta e abatare de la regulă. Morala ia formă personificat-umană,

se integrează în peisajul primordial-rudimentar şi îi plac atât de mult cociobele şi pădurile sale încât se afundă tot mai în adâncul lor

până ce dă de altarul, de fântâna fetidului păzită de-un cerber căruia numa un cântec de flaut îi trebuie şi simţurile i se trezesc,

ba nu, ci bunul simţ se deşteaptă adânc îngropat sub straturi groase de resemnări şi supraindulgenţe. Trezirea fiarei, a copilei, a mamei, a nevestei oprimate, maltratate, absurd-abrutizate, entităţi convergente în sipetul unei singure femei legitim răzbunătoare, e apoteotică, longitudinală, nebulatorie, e un exemplu de trezie liric-patologică materializată într-un epic exacerbat de sadic, exemplar şi repet, legitim.

Tweet

Room in Rome

Pornart-ul nu e aşa un fruct ce dă în pârg la cea mai mică atingere solară, el trebuie cules cu grijă din pomul cunoaşterii ca nu cumva să i se hâţâne crengile şi să se facă risipă, apoi trecut cu binişorul pe la nasul cuplurilor adamice recurente ca ciorchinii în grădina mundanului.

 
Fructul ăsta crescut artificial la penumbra unei camere din Roma are o pulpă, o consistenţă şi-o miasmă dubioase, însă coloristica îi e îmbătătoare, ea păcăleşte ochiului care păcăleşte la rându-i gura şi nah muşti ca fraierul, după care ţi se sclipeţesc simţurile, ţi se zburleşte spiritul şi ceri ca un lepros în pustie o gură de apă şi-o umbră de dumnezeire.

Atunci când pui laolaltă două fătuci de etnii, înălţimi, gusturi, tabieturi, fetişuri diferite, dar care împart aceleaşi cearşafuri, aceeaşi şchiopătare lingvistică şi acelaşi anonimat atunci fundamentul comun se cam disipă, inferior numeric, calitativ, în faţa colosseumului de antinomii. Jocul artitectural, somatic şi pictural nu îşi poate expanda pulpa prea departe de fătucile-sămânţă, nu poate să le ţină loc prea mult timp, nu poate grăi în numele lor (deşi ar cam fi putut) şi atunci iese la iveală, după o muşcătură zdravănă din astă pulpă, stricăciunea scociorâtă de peristaltismul unui vierme preponderent lingvistic.

Eu înţeleg că e cam aiuristic şi lipsit de bun simţ să faci un film eminamente sexos şi artistic fară a pune pauze vorbite, pauze lubrifiant-lexicale, dar nici să ungi discursul cu toate alifiile, cu uleiuri-epitet, cu cratime fataliste şi cu puncte de suspensie penibile. Lexiconul strică deci sexiconul lăsând să se vadă desuuri...adminsitrative, o actriţă pare mult mai bună decât cealaltă, pe când cealaltă e bună şi atât :D.

Aş fi zis că muzical stă excelent însă se ajunge la suprasaturaţie prin două melodii derulate obsedant, al naibii de potrivite ce-i drept (una din ele e Loving Strangers, cealaltă mai jos). E aproape enervant modul în care sunt puse unul peste altul elemente eterogene forţate mai apoi la simbioză, poate din spasmodism, din neglijenţă, poate de dragul diversităţii sau poate doar ca rod al unui stări de inconştienţă soră cu îndrăgosteala. Ideea, contextul, vizualul fac front comun şi intră în conflict cu un conglomerat haotic de scăpări, de exagerari, de fatalisme, de brobonele baroce urcătoare de barometre glicemice. Călătoria camerei de filmat justifică titlul mai mult decât o face acţiunea în sine, ea refuză egocentric să se apropie de tot ce se află în exteriorul ei:

So, pentru fanii 9 songs ăsta e next level :)).

Tweet

Limitless

Spălător de materie cenuşie la originea-i compoziţională, însă catalizator-multiplicator-suprarealist al acesteia la nivel de conţinut, Limitless face parte din categoria de filme comerciale premium, are un target corect delimitat pe care îl tratează reverenţios, nu-i pălmuişete bunul simţ, îşi cunoaşte precis felia în plăcinta digramă pe piaţa de profil, ştie că vinde un nume augmentat calitativ şi de aceea îşi meţine statutul fictiv-activ de la origini până la declin. 

Analogia terminologic-mercantilă e cât se poate de legitimă având în vedere poleiala şi lustrul urofob dat acestui film-ambalaj, a cărui menire e să te fenteze encefalic încât să-l apuci spasmodic de pe raft mânat de pârghii subliminale şi să fugi la subraţ cu dânsul. Dichiseala vizuală, realismul perceptual, cromatica motorie, saturaţia detaliului toate converg ca magii la ieslea unui concept cam rar întâlnit în ultima vreme, inteligenţa vrac, dobândită dubios, bună şi asta. Ea e desigur uzitată în scopuri pecuniare natural emergătoare, acceptabile atâta timp cât posesorul ei nu începe să facă nomol dintr-însa şi nu-şi prefigurează planuri penibile întru cucerirea planetei şi căii lactee  în mintea-i diabolic cerebelos-bulbucată. 

Slavă stratosferei nu se întâmplă aşa, succesul vine progresiv, încotoşmănat într-o fanelă de entertainment confecţionată dintr-un material uşor, plăcut la atingere. În ciuda subiectului, compoziţiei şi bibiliturii vizuale vădit înălbitoare, jocul actoricesc e chiar reuşit, Bradley Cooper mi-era foarte antipatic până la acest rol, 

iar  tenta spasmodic-cretinoidă, dar foarte amuzantă de la final...cea cu hemoglobina 

au propulsat produsul pe piaţa de profil undeva înaintea multor altora din acelaşi...segment. Multă muzică autohtonă care o ia simbolic înaintea imaginii, câteva sketch-uri de prisos, dar nah câte să ceri şi de la o pragma-peliculă. 

  
 aş putea foarte uşor să-l trec cu vederea pe de Niro

 

 dar nu şi pe această Kidman în devenire, Abbie Cornish

Tweet