Buticul de weekend: Godzilla 3D, Fading Gigolo & Transcendence

M-am gândit să deschid o rubrică de weekend, o rubrică ceva mai light, în care veți putea citi cronici-pastilă despre ce e nou în cinema, despre ce-i putred și despre ce trebuie musai văzut. Mă voi strădui să încropesc această postare omnibus la fiecare sfârșit de săptămână sau început de weekend că deh, sunt două lumi complet separate și distincte :)

Am că încep cu simpaticul Godzilla 3D și când zic simpatic mă refer preponderent la personaj și mai puțin la film. Mulți vor spune că nu se întâmplă mare brânză în cele 123 de minute de film și asta pentru că povestea se concentrează pe elementul uman chiar și atunci când vorbim de creaturile urieșești ce calcă în picioare zgârie norii (pe care, nota bene, de multe ori nu-i distrug definitiv ceea ce înseamnă că arhitectura modernă are și ea pilonii ei de susținere și nu e atât de perisabilă). Astfel că Godzilla devine un monstruleț simpatic, căruia nu-i lipsește simțul datoriei, onoarea și inevitabil, dramatismul. Ceilalți competitori ai săi, cu mult mai urâcioși și dizgrațioși, trăiesc în lumea lor (pardon, a noastră, pardon, a americanilor și a japonezilor), într-un univers fetid și plin de pulsiuni de împerechere. Ca orice unici supraviețuitori ai unei specii ei vor să se perpetueze (că doar nu s-or cupla cu muritorii de rând ca în legendele olimpului) și poate că nici nu își doresc prea tare să calce lumea în picioare, să o stăpânească and shit like that. Iată că tocmai de aceea acești trei coloși par cu mult mai umani decât liliputanele ființe ce li se perindă disperate printre picioare, preocupate de la rândul lor de supraviețuire, dar cu o convingere deplorabilă. 

Geek-ul japonez și asistenta lui au nenorocul unor replici extrem de seci, cuplul primordial sau cuplul pe care îl vedem deseori în filme despre conflagrații nu impresionează (un Aaron Johnson spătos cu dor de ducă, neobișnuit de bun la toate și consoarta sa, Elizabeth Olsen, tipica soră medicală și sora ceva mai talentată a gemenelor blonde), iar tatăl bântuit de trecut (ca și cum Godzilla ar fi o personificare a trecutului săi greoi) sunt mult sub jocul actoricesc al Godzillei, care se dovedește a fi până la urmă eroina filmului. Regizorul, Gareth Edwards, a mai făcut prin 2010, Monsters, un film cu mult diferit ca abordare, pe cât de eliptic este Monsters, pe atât de show, don't tell este Godzilla, deși ambele ne vorbesc despre creaturi la fel de greu controlabile. Regizorul pare un tip deștept și cred că a vrut să clocească mai multe idei decât îi permite placenta tipică de blockbuster, dar nu cred că a apucat să le eclozeze. 

(Dacă Godzilla ar fi fost o comedie ușoară de vară :D)

Fading Gigolo este genul de film pe care trebuie musai să-l vezi pentru că joacă Woody Allen în el. Și nu așa o frântură de secvență ci un rol întreg, simpatic, parodic, Woody îl joacă pe Woody cel de altă dată pus pe șotii și antrenat în discuții cvasi-existențialiste despre experiențe sexuale inedite. Însă de această dată Woody își conștientizează vârsta și vigoarea așa că își alege un reprezentant, pe John Turturro (care semnează și regia filmului), un florist aproape timid, masculin și cu priză la dame. Astfel că povestea devine un fel de My fair lady de un comic aparte. Nu lipsesc nici glumele despre evrei, nici poveștile insolite ale lui Woody, de la care pare să pornească întreaga ideea a filmului, nici dragostea neîmplinită, nici gustul amar și nici fanteziile, ceva mai tangibile decât în filmele lui Woody. 

Am să mă opresc la Transcendence  pentru că după așa un film chiar ai nevoie de o pauză (și nu în sensul de reculegere transcedentală). Ideea filmului e una riscantă și s-a mai făcut, însă nu cu o așa distribuție: Johnny Depp, Rebecca Hall, Paul Bettany, Morgan Freeman, Cillian Murphy (cel mai simpatic din film, pare să fi studiat atent conduita, postura și gesticulația detectivilor din filme, nu din viața reală și joacă un personaj aproape retro). Regizorul lucrează adesea cu Christopher Nolan așa că probabil a avut susținerea necesară și usile potrivite deschise pentru a demara un proiect îndrăzneț, însă deplorabil executat. Cred că unele subiecte ar trebui să rămână doar literatură. Vă recomand în acest sens romanul Marele Portret scris de Dino Buzzati, imaginația oricărui cititor poate crea o lume mai veridică decât cea din Transcendence.

Johnny Depp arată ca și cum s-ar fi trezit mai devreme decât ar fi trebuit, într-o dimineață mohorâtă, s-a așezat pe terasa căsuței sale de nicăriei într-un halat ponosit dăruit de Vanessa în tinerețe (care face pe mironosița în Fading Gigolo) și a zis plictisit, ok, hai să filmăm. Înțeleg că natura rolului îi cere o oarecare inexpresivitate, dar lucrurile par să fi mers prea departe, la modul neglijent. Am auzit că în ciuda prezenței lui Johnny, care e un nume uber-vandabil, încasările din U.S.A au fost destul de mici, nu mă mir, oare ce o fi fost în mintea americanului de rând când o fi văzut scris pe afiș: Transcendence. 

Tweet