miercuri, 20 noiembrie 2013

Still Walking (2008) - vârstele nipone

Hirokazu Koreeda este un regizor versatil și surprinzător pentru mine, cutreieră cu multă abilitate când pe meleaguri fantastice (Air Doll, After Life) de unde culege roadele metaforice și morale ale unor situații închipuite, când pe colinele epidermice și sensibile ale familiei nipone, o familie disfuncțională cum e cazul lui Nobody Knows sau una aparent funcțională cum este cazul lui Still Walking.


Koreeda se strecoară în casa acestei familii numeroase (din Still Walking) și le surprinde activitățiile, demnitatea, disimulările și sentimentele așa cum proceda și regizorul Yasujirô Ozu, adică prin adâncimea cadrelor, prin poziționarea aparatului de filmat în camera alăturată pe post de martor pasiv, prin secvențe lungi și statice. Copiii moderni și semi-maturi de la oraș vin să-și viziteze părinții la țară, așa cum se întâmpla în Tokyo Story, dar un pic pe dos. Acolo părinții veneau la oraș să-și viziteze copiii mult prea ocupați ca să le acorde atenție.

 Still Walking

 Tokyo Story (1953)

Dramele personajelor lui Ozu nu diferă cu mult de cele ale personajelor lui Koreeda. Dacă părinții din Tokyo Story sunt încremeniți într-o crisalidă de respect și demnitate, părinții ceva mai contemporani și mai puțini tradiționali din Still Walking prind aripi, devin acei fluturi galbeni ce mișună ocult-anecdotic la lumina poveștii filmului, sunt ușor răzvrătiți, ursuzi și fiecare nutrește o doză vitală de ilogic în structura ființei sale. 

 
Still Walking este un film simplu și frumos, surprinde ițele mecanismului familial dintr-o cultură pe care pretindem că o pricepem, dar pe care de fapt nu o putem cuprinde în toată profunzimea ei. Imaginea filmului este excelentă, caldă și molcomă așa cum este și această zi de vară în care o familie se reunește și comunică atât cât se poate.

O parte din coloana sonoră:


 Still Walking

Tokyo Story

3 comentarii: