Lumea e a mea - drama adolescenței și poezia mării

Omuleții de pe la noi care se încumetă să facă filme pentru marele public, dar mai ales pentru publicul puber, cad de multe ori într-o capcană, aceea de a folosi semi-vedete pe post de actori, așa cum a fost cazul lui #selfie spre exemplu (pe care chiar nu am de ce să-l văd). În cazul de față, Ruby se aude numai pe fundal, iar melodiile ei semi-manelizate-semi-împrumutate-de-prin-afară se potrivesc foarte bine cu momentele asupra cărora planează. Larisa este o puștoaică de la malul mării care face tot felul de tâmpenii, ca majoritatea adolescenților. Viitorul ei nu pare prea roz, deși continuă să își spună că totul va fi bine și lume e a mea și alte bla-bla-uri și hashtag-uri demne de împărtășit și friendzilor.

Filmul arată foarte bine, are o imagine faină, câteva momente să le zic poetice ce îl fac să semene cu alte filme indie din afară. Mai în glumă, mai în serios, actrița Iulia Ciochină (antagonista) spunea la un post de radio că filmul ar semăna un pic cu Spring Breakers, asemănare care punctul meu de vedere nu e neapărat la nivel de conținut cât ca apariție a acestui film în peisajul românesc. Revelația filmului este această tânără Ana Maria Guran care te acaparează cu figura ei versatilă și teribil de potrivită cu osatura personajului. În aparență Larisa este piți-pubera de provincie cu tupeu. În esență ea este o adolescentă sensibilă, are grijă de bunica ei bolnavă, se îndrăgostește facil de primul cocalar care îi dă atenție și are două prietene pe care le prețuiește. Filmul reflectă destul de bine o realitate cu care poate nu luăm atât de des contact. Dar dacă te urci într-un autobuz care merge în Rahova, spre exemplu, ai să regăsești fix același soi de comportamente și de ținute pe care ți le prezintă filmul. În autobuz n-ai să vezi poezia și simțirea pe care o ascund unii dintre adolescenți sub carapacea lor dură de coolness și theworldismineness.

Filmul strecoară insulițe de poezie și simțire în marea de probleme și răutăți tipic adolescentine, poezie care se manifestă prin prezența mediului acvatic. Acest, hai să-i zic, laitmotiv al acvaticului pare să indice captivitatea personajului într-o lume de la care are multe de învățat și pentru care are o grămadă de întrebări, întrebări la care nimeni nu se încumetă să răspundă. Odată ce se confruntă cu probleme reale, Larisa simte că se mișcă cu greutatea cu care te-ai deplasa în apă. Lumea reală, dură, e sufocantă și are alt ritm decât ritmul interior al Larisei. Vedem o scenă, undeva spre final, în care Larisa-Venus-din-Provincie se scufundă în apele mării, un gest purificator pentru recăpătarea încrederii în sine. Gest care duce la deja obsesivul dicton Lumea e a mea.

Aș avea câteva amendamente în privința dialogului care sună nenatural pe alocuri și excelent în câteva dintre scene. În rest, poster bun, campanie de promovare bună, foarte bine targetată, un regizor smart care a reușit să atragă atenția și care are în plan un scurtmetraj în care poate va apărea și...Florin Salam, nu râdeți, s-ar putea să iasă o treabă inspirată și ar mai fi efectul special de la finalul filmului. Cum ar zice doamnele care ies de la filmele din mall la brațul domnilor care le-au făcut hatârul și le-au scos la cinema: e altceva filmul asta, e altceva! (rostit emfatic). Scuze, nu m-am putut abține, aud des replica asta, mai ales după vizionările de presă, o replică la fel de ucigătoare ca sensul cât de poate de găunos al cuvântului interesant. Filmul e chiar altceva, nu e altceva-ul pe care îl aștept eu, dar potențial există în acest Nicolae Constantin Tănase (regizorul) și în această tânără speranță, Ana Maria Guran. 

Tweet

Crimson Peak

This is not a horror movie but a movie with some horror in it asta ca să parafrazez replica icon a filmului This is not a ghost story but a story with a ghost in it. Se vorbește adesea de Guillermo del Toro ca fiind un spărgător de cutume și un deschizător de drumuri, o titulatură cât se poate de valabilă în cazul lui Pan și fantomatic validă în cazul lui Crimson Peak, opinie pe care s-ar putea să mi-o schimb până la finalul acestei cronici. 

Mia Wasikowska (Edith) nu e tocmai actrița mea preferată, dar aici mi s-a părut de-a dreptul adorabilă, iar frizura de visătoare-boemă-scriitoare și garderoba extravagantă din catifele și broderii au făcut din ea o cosânzeană de o inocență implacabilă, chiar și în timpul unei scene de sex ea nu inspiră neapărat erotism ci mai degrabă candoare. Balanța este înclinată însă de erotismul fraților incestuoși Sharpe, Lucille (Jessica Chastain) și Thomas (Tom Hiddleston), o alăturare cât de poate de bolnăvicioasă și sexy. Aparent, scopul lor este să stoarcă de bani fete bogate și singure, însă fiecare are, se pare, câte un scop individual, Thomas vrea să construiască o mașinărie pentru extracția cleiului or something, iar Lucille să facă viața soțiilor lui Thomas un calvar. Nimic interesant până aici, doar că la mijloc sunt și ceva fantome pe care le vede doar Edith, fantome ce nu par a fi decât o metaforă pentru intuiția latentă a fetei. Oricât de bizar ar suna, fantomele odioase pe care le vede prelingându-se pe coridoare sunt o exemplificare a rațiunii pierdute, rațiune ce pălește în fața dragostei, evident. 

Conacul fraților Sharpe este o epavă, timpul a mușcat cu poftă din tavanul casei prin care se strecoară nestingherite ploaia și zăpada, țevile scot zgomote drăcești, frigul și mâncarea sărăcăcioasă ar fi dat pe oricine înapoi, însă Edith este absorbită de casă, de mansarda plină de molii ca într-un vis cărtărescian și de invențiile inutile ale soțului chipeș. Dragostea a legat-o fedeleș la ochi, însă rațiunea își face loc prin intunericul gros și trimite soli sub forma unor apariții scheletice care, pe alocuri, m-au dus cu gândul la scena aceea din Shining cu dama odioasă ieșind din cadă. 

Și apropo de similarități, undeva pe la început camera face un close-up în lumea ființelor din iarbă și vedem cum furnicile devorează un biet fluture, imagine premonitorie și în același timp parcă o ușoară trimitere către Blue Velvet-ul lui Lynch. Prea multe catifele în filmul asta, așa-i? Ce mi-a mai plăcut a fost jocul actoricesc subtil și cizelat al Jessicăi și a lui Tom care au nuanţat foarte bine cele două personaje care în esența lor sunt cât se poate de convenționale. Mimica galantă a lui Tom și chipul glacial al Jessicăi dau o notă aparte  filmului, ei par mai degrabă două personaje din romanele lui Jane Austen, par două personaje pe care ar fi putut cu ușurință să le creioneze chiar și Edith, despre care probabil că am uitat să menționez că lucra la un roman despre fantome, pardon la un roman cu o fantomă în el. 

Filmul poate fi ușor acuzat de ultra-romanticizare, există în film chiar o remarcă autoironică în acest sens în momentul în care Thomas este pus de tatăl lui Edith să critice romanul fetei, reproşându-i supradoza de romantism. Însă n-aș băga povestea neapărat în borcanul cu sirop ci mai degrabă în cazanele morbide cu clei roșiatic din beciul conacului. Legătura bolnăviciasă dintre cei doi frați, finalul hilar și îndrăzneț, scena surprinzătoare a unui handjob mă îndeamnă să cred că filmul nu-i chiar atât de însiropat pe cât ar părea la o primă părere. Personajele feminine sunt cât se poate de clare și ușor de descifrat, însă n-am înțeles întocmai moralitatea lui Thomas, un personaj oarecum infantilizat care nu a cunoscut decât dragostea de soră, dar care e cât se poate de socio-friendly, el acceptă ororile surorii lui, joacă acest joc morbid, dar deodată cunoaşte dragostea adevărată, se purifică şi nu vrea neapărat să îndrepte lucrurile ci doar să schimbe peisajul, mai că ar vrea un soi de threesome. Îl las drept material celor mai pricepuţi înte-ale psihanalizei decât mine. 

Tweet

Legend - sforăitoarea dramă a unui gangster la pătrat

Mai bine de două ore cu Tom Hardy în aproape fiecare scenă sună ca vis erotic, dar în cazul de față nu-i decât un experiment coșmăresc. Doi gemeni gangsteri interpretați de același Tom Hardy, unul mai psihopat ca celălalt, vor să dovedească că-s cei mai buni, în comparație cu cine, naiba știe, căci rivalii sunt desenați cu creionul fără vârf al unui copil cu ADHD. Asta ar fi una dintre lacune. Impresionant este faptul că la cât de lung și de sforăitor este filmul, teoretic, n-ar mai rămâne loc de lacune și cu toate acestea se ivesc câteva nelămuriri care țin strict de buna funcționare a scenariului. Există o singură scenă realmente violentă și memorabilă, restul filmului fiind un amestec ciclic de evenimente care te sufocă și care nu duce niciunde. Chiar dacă nu vedem nici măcar vreo scenă de sex, nici vreun moment în care cineva să-și facă nevoiele, avem totuși impresia că am văzut toate aspectele vieții celor doi frați Kray ca atunci când o bunică senilă îți spune aceeași poveste pe care o știi deja pe dinafară. Legend se întâmplă să se lanseze cam în aceeași perioadă cu Black Mass, un alt film inspid despre gangsteri și viețile lor neinteresante de cocalari psihopați. Și apropo de gangsteri mai bine aș revedea câteva filme sud-coreene ca Dirty Carnival, A bittersweet life sau Rough Cut.

Apoi, prea mult romantism într-un film care ar trebui să exceleze la capitolul masculinitate și nu neapărat un romantism de bun augur ci unul care o implică pe miniona Emily Browning interpretând un personaj unidimensional și...găunos. Chiar dacă s-a străduit creionarea unui personaj disfuncțional, schizoid, cu probleme de vorbire în persoana fratelui Ron Kray, n-a ieșit decât un personaj la fel de fad. Unidimensional mi se pare și spațiul în care se desfășoară acțiunea, lanțul casă-bar-stradă-bar-casă nu se mai termină așa că filmul îmi pare mai degrabă un acvariu în care trei pești amețiți încearcă să-și găsească un rost cu mintea lor...unidimensională. Nu lipsesc glumele de natură homosexuală folosite dintr-o abundență supărătoare. Noroc cu muzica lui Duffy și a ei perucă horrifică. Senzația pe care ți-o dă filmul este una de disconfort, nu știu dacă într-un sens catartic, dar, ce-i drept, simți că dacă ai avea un frate ca Ron ai lua-o fucking razna no matter cât de gangster ai fi.

Concluzia generală ar fi că filmele recente cu gangsteri inspirate din realitate n-au pic de zvâc, cu toate că realitatea sigur a fost ceva mai piperată, însă viața trăită are rațiuni pe care scenaristica nu le cunoaște încă, se pare.

Din 16 octombrie în cinematografe. 

Tweet

Odă lui Macbeth - Cuvintele sunt de prisos

Cuvintele sunt de prisos aici
Căci topica cea mult răstălmăcită,
Cum numai Shakespeare poate tălmăci,
Acestui film nu-i face bine
De fapt nu filmului,
Ci privitorului îndelung îndobitocit, 
Hrănit cu dumicați răsmescați, tociți
Lipsiți de-a graiului savoare.

Slova putea la fel de bine să lipsească,
Iar filmul mut de ar fi fost
Nu m-ar fi deranjat defel.
Figurile actorilor sunt cum nu se poate mai bogate
Suficiente scopului și poeziei și simțirii,
Dar care poezie palidă pălește
În fața astei năluci supărător de-aceeași: 
Textul și iarăși textul înainte de toate.

Pe vremea când alde Shakespeare
Sau ale sale slobode sosii
Penița și-o-nmuiau în sânge de nobilă viță,
În slujba actorului
Slova era ticluită,
Așa încât de pe îndepărtata scenă
Să-și poată face auzită
Drama și bucuria și dorința.

Însă mai azi aceste reguli cad secerate
Sub apriga secure a vrednicului cinema,
Care nu are trebuință de-atâta redundantă
Rostire a simțirii. 
Fassbender și domnița Marion
Sunt vrednici până peste poate
De aste roluri însemnate.
Iar ale lor trăiri tulburătoare
Și tumultuos de schimbătoare 
Dau filmului veridică valoare.

Dar parcă-n van sunt toate acestea
Căci un plictis triumfător
Se-așterne peste buimacul spectactor.
În negura cea roșiatică
De-avalma se va pierde
Și în hățișuri mai degrabă dostoievskiene
Decât curat shakespeariene,
Amarul și cola-nectarul își vor îneca.
It will have blood, they say; blood will have blood
Will sound like bla bla bla bla in his thick ears.  

Macbeth, din 16 octombrie în cinematografe. 

Tweet

Ce vedem la Les Films de Cannes à Bucarest 2015

Asia ocupă un loc aparte anul acesta, în programul Les Films de Cannes à Bucarest (23 – 29 octombrie), cu filme semnate de regizori consacrați sau debutanți care și-au început cariera cu un premiu la Cannes. Din China, Japonia, Thailanda, Filipine sau India vin povești de dragoste, drame de familie, filme suprarealiste care fac acum înconjurul lumii în festivaluri.

Jia Zhangke, cel mai important regizor chinez al generației lui, Hirokazu Kore-eda, considerat noul maestru al cinema-ului japonez, Naomi Kawase, regizoarea asiatică cu cele mai multe selecții la Cannes, și imprevizibilul Apichatpong Weerasethakul, premiat cu Palme d’Or, sunt câteva dintre numele momentului în cinema-ul mondial ale căror filme vor fi aduse în premieră la București.

Unul dintre cei mai aclamați cineaști ai momentului, Jacques Audiard, premiat cu Palme d’Or la Cannes 2015 pentru Dheepan, se va întâlni pentru prima dată cu spectatorii din România la festivalul Les Films de Cannes à Bucarest.

Regizorul își va prezenta filmul, va răspunde întrebărilor publicului și va susține un masterclass la UNATC luni, 26 octombrie, de la ora 11.00. Un focus îi va fi dedicat în festival, alte două filme ale sale urmând a fi proiectate: De battre mon cœur s'est arrêté și Un profet.  

Filmele care și-au adjudecat cele mai importante trei trofee ale anului, în marile festivaluri internaționale, pot fi vizionate într-o singură zi, pe 1 noiembrie, în cadrul unui maraton. Taxi, premiat cu Ursul de Aur la Berlinale, From Afar, recompensat cu Leul de Aur la Veneția, și Dheepan, câștigătorul Palme d’Or la Cannes, vor fi proiectate la Cinema Studio în aceeași zi, într-un weekend cu proiecții suplimentare.

Pe lângă filme (lista filmelor o găsiți aici) eu aș mai vrea să particip la dezbaterea Cum, de ce și pentru cine mai scriem despre filme? de pe 25 octombrie de la Cinema Elvira Popescu. Mai multe detalii despre conferință găsiți aici.

Tweet

Retrospectiva Dracula Film Festival 2015

Anul acesta n-am putut fi prezentă încă de la începutul festivalului, din păcate, dar am observat ceva schimbări în bine, mai ales la nivelul calității filmelor. De obicei genul horror e osândit la spânzurătoarea creativității, cel puțin din punct de vedere al poveștii, care de cele mai multe ori te bagă în sperieți doar prin intermediul montajului și al muzicii și mai puțin prin unicitatea story-ului. Apropo de muzică, anul acesta a fost prezent și a concertat pe scena teatrului Sică Alexandrescu, Simon Boswell, compozitor de muzică drăcească pentru multe filme de gen. 

   

Am ratat din nou nenorocirea de Be my cat: A film for Anne, dar sigur se vor mai ivi ocazii. În schimb am văzut trei lungmetraje destul de faine, foarte diferite între ele, fiecare din ele a mușcat o bucățică din genul horror pe care a digerat-o prin trei organisme distincte, unul mai bolnăvicios decât celălalt. 

O să încep cu cel mai cuminte, mai girlish și mai fantastic dintre ele, Liza, the fox-fairy, un film unguresc despre o serie nefericită de evenimente la care ia parte o tânără ce nu vrea decât un strop de dragoste și se alege în schimb cu găleți de...sânge. La mijloc e vorba și despre fantoma răutăcioasă a unui cântăreț japonez de prin anii '50, despre obsesia tinerei pentru un roman cheesy japonez, despre un detectiv ciudat și teribil de răbdător, mare amator de muzică finlandeză country, despre supă de pepene și crab cu sirop de arțar. Un melange simpăticuț, dulcoid, eye-candy din care nu lipsesc morțile neașteptat de evidente, muzica bună, glumițele, satira la adresa societății de consum. Un soi de Jean-Pierre Jeunet într-o Ungarie retro.

Bunny The Killer Thing este un film dement despre un iepure-om-modificat-în-laborator posesor de mătărângă astronomică, ce nu vrea, evident, decât un singur lucru; fresh pussy, un motto care te va bântui involuntar după vizionarea filmului. Fie că e vorba de un simbol eufemist desenat pe un tricou sau de o tipesă goală în toiul unei nopți de iarnă prin pădurile finlandeze, Bunny the Killer vrea să reguleze și să omoare tot ce-i iese în cale, fără convenții sau norme. Îl veți găsi amuzant dacă gustați genul gore. Nemilos cu personajele, violent, tâmpit și sărit de pe radar. 

 The Witch este filmul pe care îl așteptam cel mai mult la Dracula Film Festival, un horror cât se poate de atipic și de artistic realizat. Trailer aici. O lumina rembrantiană cade pe figurile personajelor, costumele sunt și ele alese cu grijă, la fel și actorii. Dar cel mai important aspect la acest film este unghiul abordării. Într-o familie de habotnici se nasc tot soiul de suspiciuni și superstiții la adresa fiicei celei mari. Comportamentul tipic adolescentin și schimbările aferente vârstei sunt confundate cu vrăjitoria. În pădure se ascunde o iluzie. În sufletul fiecărui personaj se ascunde frica, însă din punctul meu de vedere este mai degrabă frica de nou, de schimbare, un fel de agorafobie care ține familia într-un loc izolat departe de lume. Și tocmai această teamă duce la evenimente nefaste pe care mintea lor îngustă nu le poate explica decât prin fantasmagorii, povești și superstiții. Astfel că întreg filmul este o frumoasă metaforă despre ispitele diavolești ale lumii necunoscute. Evident, filmul poate fi privit și ca fiind un semi-horror lent, dar frumos realizat cu figuri desprinse parcă din picturile lui Peter Bruegel cel Bătrân. 

Trofeul Dracula a fost câștigat de producția israeliană JeruZalem, regizată de frații Doron și Yoav Paz - “Pentru ineditul mod de a prezenta o poveste cu ajutorul tehnologiei "viitorului" și de a-l face părtaș pe spectator la evenimentele de pe ecran. Proaspăt, inovator și visceral”.

Trofeul Little Dracula pentru cel mai bun scurtmetraj internațional merge în Spania, la Roberto San Sebastian, regizorul filmului Yayos, iar În ataș, scurtmetrajul regizat de Mircea Bobînă, este câștigătorul Trofeului Vlădutz acordat celui mai bun scurtmetraj românesc.

Tweet

The Martian, The Walk, Pan

The Martian

După extrem de glacialul Prometheus (ca să iau un exemplu recent din filmografia sa), Ridley Scott pășește încă o dată în cosmos și ne arată fața nevăzută și într-o oarecare măsură, neverosimil de hilară, a solitudinii pe planeta-uber-mainstream, Marte. Matt Damon este nefericitul botanist care rămâne singur pe planetă într-o scenă de început, dubios de clișeică și de dezlânată, care m-ar fi făcut să-l întrerup dacă aș fi fost acasă, în fața unui ecran mai mic. Un botanist pe Marte, how convenient, right? Matt Marțianul are un moral impecabil și reușește să și-l conserve prin intermediul unui jurnal video sau mai bine zis al unui selfie video, dovada terapeutică irevocabilă a ingratului selfie. Marțianul botanist reușește printr-o minune să cultive cartofi și să își prelungească astfel șederea, pardon, viața pe Marte. Habar n-am ce fel de oameni sunt astronauții, dar Marțianul nostru este omul bun la toate, pare să nu fi lipsit la nicio oră de lucru manual și face din căcat bici și...îngrășământ pentru legume. Omuleții harnici de la NASA încearcă să găsească soluții și să mențină o solidă relație cu pubicul și media în detrimentul bietului Marțian.

Filmul mi s-a părut în parte o lecție hilară de PR, dar nu foarte îndepărtată de ce se întâmplă astăzi între emițător și receptor, între publicul avid după senzațional, sensibilitatea Americii pentru cetățenii ei perfect individualizați și adunările de mase consumatoare de ecrane mari cu mulți pixeli. Filmul arată destul de ok la capitolul vizual, distribuția este una cât se poate de covențională (Jessica Chastain, Jeff Daniels, românașul nostru carismatic Sebastian Stan face și el un rol nesemnificativ calitativ, poate doar cantitativ, pe nava mamă). Omuleții de pe pământ nu pot face mare lucru de la distanță așa că ei se bazează pe talentele Marțianului și pe inimile moi ale echipajului care, printr-o minune, reușesc să se întoarcă după colegul lor și să-l salveze într-un mod la fel de neverosimil, presărat cu glumițe și trimiteri la personajele Marvel. Nu lipsește nici poezia cu trimiteri la Odiseea lui Kubrick, vezi scena în care Jessica și Matt sunt legați ombilical în spațiu cu o cordeluță roz similară cu panglicile utilizate în spectacolele de circ sau autoreferințe la fel de amuzante cum e scena în care Matt își vindecă singur o rană, spre deosebire de mașinăria sofisticată și monstruoasă din Prometheus. Încă un film în care 3D-ul nu aduce niciun plus estetic, mi-a plăcut însă să văd un Matt Damon umanizat interpretând un personaj extrem de optimist date fiind condițiile. 

The Walk

Spre deosebire de The Martian aici 3D-ul este cât se poate de potrivit, vertijul te acaparează  în momentul în care vezi hăul dintre răposatele turnuri gemene și nebunul care a întins o sârmă între ele. Am avut emoții când am auzit că Joseph Gordon-Levitt joacă rolul francezului Phillipe Petit, imitând accentul francez, dar dacă stau să mă gândesc Gordon s-a descurcat destul de bine interpretându-l pe Bruce Willis așa că what can go wrong. Aparent nimic, filmul respectă aproape cu strictețe și religiozitate realitatea, iar ca să puteți simți asta trebuie să vedeți fie înainte, fie după, documentarul Man on Wire, documentar în urma căruia mi-am dat seama că un actor mult mai portivit din punct de vedere fizic pentru acest rol ar fi fost Paul Bettany. Ce m-a deranjat a fost naivitatea felului în care este povestită nebunia lui Petit, figura ușor artificializat-pomădată a lui J.G Levitt cocoțat simbolic pe statuia Libertății, înconjurat de un și mai artificial green screen, la o aruncătură de băț de turnurile gemene.

Documentarul Man o wire a făcut un mare serviciu acestui film și i-a pus pe tavă o serie de indicii, apar și elemente care par să țină de fantezia realizatorilor, însă fără să se fi întins prea tare…coarda. Filmul pare dat un pic pe repede înainte, am simțit parcă acea nerăbdare de a ajunge la momentul culminant și anume mersul pe sârmă. Avem de-a face cu un Petit teribil de entuziast, aproape isteric, chaplinian și plin de resurse financiare neelucidate, se plimbă de la New York la Sidney, pentru a-și intinde coarda, bănuiesc că pe vremea aceea biletele de avion erau la fel de scumpe, iar oamenii se adună în jurul lui ca fluturii la bec. Atât în documentar cât și in The walk, Petit este înfațișat ca un tip carismatic, înconjurat de o aură pozitivă, deși pare aproape imposibil să se infiltreze în turnuri, karma e de partea sa și în ciuda câtorva încercări când hilare, când de-a dreptul periculoase, el reușește să își ducă ambițul la bun sfârșit. Senzația pe care ți-o dă filmul e aceea de ușoară artificialitate cu excepția momentului mult așteptat care este realizat foarte bine. Petit e ușor infantilizat și patologiat , tocmai de aceea vă recomand să vedeți și documentarul. Mi-ar fi plăcut să se pună accent mai mult pe innerul lui Petit.

Pan - Aventuri în Țara de Nicăieri 

Când am auzit că mai apare încă un film cu și despre Peter Pan m-am gândit instantaneu la un musical, n-am greșit foarte tare căci există o scenă de musical destul de faină cu trimitere cât se poate de directă la datoria deja fatigantă a hollywoodului, mesajul cântecului fiind entertain us (Nirvana -Smells like Teen Spirit). Mesaj pe care filmul îl poartă cu grijă și atenția cu care ai încerca să o atingi e Tinkerbell fără să-i iei polenul, pixumul, pixelii, w/e.  Hugh Jackman, undeva la limita dintre vampir de film mut și samurai, tânărul Levi Miller cu un chip extrem de expresiv, Rooney Mara de-a dreptul angelică, iar Garrettt Hedlund (tipul din Tron) îți dă impresia că joacă pentru surzi, atât de tare și de răspicat își rostește replicile. 3D-ul are și el câteva momente de glorie. În rest un film pe care îl poți vedea cu ușurință lângă odrasle, plus că nu-i atât de penibil sau de convențional, câteva glumițe cu dirty nuns și sirene sexy. strecurate prin praful de zâne. 

Tweet

Un etaj mai jos, Autoportretul unei fete cuminți, Black Mass, American Ultra & 2 more

Un etaj mai jos 

Îmi place în general realismul lui Radu Muntean, îmi place cum se scaldă în noul val, dar abia aștept ca valul asta să se retragă în larg căci nu mai pot respira cum trebuie. Un etaj mai jos îmi pare că încearcă să amestece realismul pur românesc, respectiv varza din farfurie, ciorba din castron, birocrația odioasă, veșnicele șpăgi, relații și statul la cozi cu un subiect numa' bun de pus într-un film: o crimă cvasi-misterioasă într-un bloc anost plin de oameni defecți și politicos-plicticoși. Problema e că amestecul nu este deloc unul omogen ci realismul stă cumva pe fundul vasului, iar deasupra vedem un strat subțire, cu o consistență incertă: thriller-ul românesc, un fel de fir de păr în ciorba realismului. Mulți văd niște treburi hitchcockiene în filmul asta, ce-i drept, figura lui Iulian Postelnicu (Vali Dima) are ceva din Psycho, există vreo două momente în care he freaks me out, iar tăcerea și plăcerea (poate) lui Păstrașcu (Teodor Corban, genial în Aferim) de a păstra un secret atât de odios pot fi încadrate tot la categoria hitchcockian. Am înțeles, Păstrașcu este românul care își vede de ale lui într-atât de tare încât nu spune nimic poliției chiar dacă a fost martorul unei crime, oricum nu știm atât de sigur ce s-a întâmplat și e foarte puțin probabil ca niște vecini cu urechi așa de ascuțite și cu imaginație bogată să nu fi auzit certurile dintre Vali și vecina cu pricina, anyway, când te ancorezi prea mult în realitate s-ar putea să-ți pierzi busola. Blocul e o construcție dantescă în care fiecare își vede de treburile sale mai mult sau mai puțin murdare, de animalele de companie, de jocurile video interminabile. Și deodată ceva perturbă această ordine și disciplină, dar lucrurile par să rămână la fel, doar un mic cutremur interior și pur individual pe care nu-l simte nimeni se petrece înlăuntrul unui om care nu vrea decât să își apere statutul, respectiv statura. Și astfel se naște un soi de martir atipic, pe de-a-ndoaselea, care poartă cu el o povară neștiută de nimeni. Și cum oricărui sfânt îi șade bine cu un nimb deasupra capului, faianța aia e nemaipomenită, îi vine lui Păstrașcu ca o aură, ca o auroră. 

Autoportretul unei fete cuminți 

Un film pe care îl găsesc foarte personal (nu degeaba se numește autoportret), extrem de sarcastic și de adorabil. Cadre lungi, reci, viscerale, mult fum de țigară. Dialogurile laconice a la nouvelle vague, parcă ceva din simplitatea și domesticul lui Hong Sang-soo, plus ceva realism românesc deloc abordat până acum, acela al studentului...boem. Cristina (Elena Popa) e o tânără de 30 de ani care vrea un câine, are un iubit căsătorit, chipeș și extrem de sordid (Emilian Oprea) și o viață destul de relaxată, în aparență. Nimic mai mult, filmul debordează de naturalețe, de je m'en fiche, de zen și relaxare în fața unor situații tangibile, unor dileme ușor puerile, dar normale și naturale pe care le au mulți tineri la 30 de ani într-o țărișoară ca a noastră. Pe cât de greoaie sunt intențiile lui Un etaj mai jos pe atât de volatil este acest Autopotret întocmai ca norul din Arta lui Sitaru, ceva ce plutește în siguranță în jurul tău, scuzați sentimentalismul și distorsionarea sensurilor.

Black Mass 

Am avut simpatica ocazie să văd Black Mass la Roma, săptămâna trecută, filmul se va lansa la noi pe 2 octombrie. În cinematograful Barberini (și probabil mai peste tot în Roma) niște omuleți desprinși parcă din Matrix îți monitorizează activitatea în timpul filmului, iar dacă îndrăznești să deschizi telefonul ești pus frumușel la punct, civilizație zic. Anyway, după cum bine spunea cineva, Johnny Depp e atât de tare pomădat și artificializat în filmul asta încât pare mai degrabă un efect special și din cauza asta am avut senzația că-l văd pe ecran până și pe Matt Damon cu o tonă de make up, dar nu, era vorba de necunoscutul mie, Jesse Plemons.

Blugii strâmți, accesele de furie specifice unui omuleț nu prea înzestrat din niciun punct de vedere și look-ul de Ray Liotta nu m-au convins că Johnny s-ar îndrepta pe calea cea bună după o lungă perioadă de timp în care pare să se fi jucat numai pe sine. Dar nu-i vina lui, e vina filmului, scenariului care nu excelează la niciun capitol deși ar fi putut să o facă cu câteva indicații regizorale mai bine împământenite, cu ceva mai multe profunzimi și laturi ale personajelor. În schimb filmul pare să tragă o linie subtilă, dar revelatoare peste gangsta-plictiseala asta: James Bulger (Johnny Depp) e fratele rău, corupt, temut de societate și semi-impotent, iar Billy Bulger (Benedict Cumberbatch) este fratele reușit, tatăl a nouă copii, om politic respectat în societate. La mijloc nu pare să fie decât un tumult de refulări care generează un fir narativ plicticos. N-am amintit partea cu cocalarul de la FBI căci am și uitat-o imediat.


Everest

Tragedia din 1996 de pe Everest în urma căreia au murit 8 oameni și care pare să se repete ritualic de la an la an a inspirat acest film în parte comercial, în parte fidel realității pe care o reprezintă. Impresia generală pe care ți-o dă filmul este aceea pe care o bănuiți, unele locuri de pe planetă ar trebui lăsate în pace. Everestul este prezentat destul de veridic, fără foarte multe artificii, doar unghiuri grăitoare și cadre apăsător de silențioase. Singurul artificiu deloc necesar din punctul meu de vedere este 3D-ul, dar asta-i moda, chiar și pe culmi, 3D-ul rezistă. Filmul a fost o surpriză pentru mine și din punct de vedere informativ. Habar n-aveam că există o întreagă industrie a pelerinajului pe munte, o serie de neavizați care plătesc o căruță de bani să urce acolo, ghizi, tabere strategic amplasate și un du-te vino continuu într-o luptă interminabilă cu furia muntelui.

The man from U.N.C.L.E 

E de ceva vreme în cinematografe, însă dacă vă e dor de un Guy Ritchie puteți da o fugă până la cinema, probabil veți fi dezamăgiți căci U.N.C.L.E de departe cel mai comercial, cel mai cheap, mai frigid și mai pițiponc film al său, însă distribuția e chiar faină și salvează oleacă scenariul de staniol de la înec: sexy Man of Steel Henry Cavill, sexy cibernetica Alicia Vikander & sexy voice Armie Hammer.

American Ultra 

Jesse Eseinberg e făcut pentru filmul asta, iar filmul pentru...preadolescenți. Scenariul este cât se poate de tâmpițel, scris în juma de oră, but who cares, nerdy Jesse kicking ass and fucking twilight Kristen is just awesome. Muzica e minunată, iar restul nu mai contează, se vede treaba că filmu-i făcut la șto, ca urmare a unui nemărginit plictis și dezgust pentru hollywood...sper, unde mai pui că-i spune American Ultra, un nume cât se poate de potrivit unui meniu la McDonalds. Nota bene, filmu-i făcut de iranianul care a semnat și Project X, deci omu-i pus pe petrecăreală, iarbă și tâmpenii, așa că îi iertăm ultra-tâmpenia-asta-de-film. 

Tweet

Irrational Man (2015)

Temele preferate ale lui Woody Allen se regăsesc și în acest ultim film, mediocritatea, dragostea, demonii dostoievskieni, plictisul, peisajele răpitoare, conversațiile semi-filosofice, plimbările peripatetice, Emma Stone, umorul ce se clatină incert deasupra hăului unui lift. Tonul jucăuș al filmului și acest umor sinucigaș blurează și ascund mizeria umană într-un glob de cristal desprins parcă din recuzita precedentului Magic in the Moonlight în care o vedem pe aceeași simpatică și diafană Emma Stone și a ei garderobă minunată, inspirată parcă de ia românească. Tonul filmului îmi pare similar cu mersul pe sârmă. Greutatea angoaselor personajelor este purtată cu grijă de-a lungul acestui fir subțire de către saltimbancul Woody care ne face să credem că avem de-a face cu niște ființe mediocre, plictisite, aflate în permanență în căutarea unui sens plin de substanță lucru ce le face, subit și indubitabil, teribil de interesante. În realitate saltimbancul cară cu sine o oglindă în care ne putem vedea cu toții și care ne orbește din când în când.

Personajele găsesc acest sens graalic în acțiuni ale căror porniri sunt cel puțin îndoielnice și a căror rațiune sau morală lipsește, de aici și numele filmului. Povestea începe în lipsa cântului ce marchează începutul dramediei, specific filmelor lui Woody, mesaj ce pare să ne spună atențiune, trebuie să fiți oleacă mai serioși, și care se continuă cu monoloagele interioare ale Emmei, o tânără studentă care suspină nerăbdătoare la aflarea veștii că în cadrul campusului universitar va veni un prof de filosofie ultra erudit și mega interesant. Cavalerul mult așteptat la porțile cetății se dovedește a fi un Joaquin Phoenix plictisit, angoasat, puțin burtos și veșnic același poet anost și fermecător caracter pe care îl regăsim și în Her sau The Master.

Deși realitatea în comparație cu proiecția tinerei e mai degrabă răsturnată și ceva mai deformată (așa cum ne apare într-una dintre scene într-un parc de distracții), idila apare ca un imperativ necesar, sentimentele nu par să ne convingă și nici nu-și propun să o facă, însă ceea ce îi unește pe cei doi este căutarea disperată a sensului care se va intersecta până la urmă cu dușmanul său de moarte, destinul și cu o...lanternă magică. La final inocența este cea care sfârșește ocrotită de forțe oculte pe care rațiunea nu le cunoaște, dar pe care Woody le mânuiește cu desăvârșire și umor sordid ca un bătrân demiurg-circar. Nu-i nici pe departe printre cele mai bune filme ale lui Woody însă are acel farmec molipsitor care face din privitor un snob desăvârșit, probabil fără ca acesta să o știe, și îl determină să se uite la film ca într-o oglindă deformată dintr-un parc de distracții.

Tweet

Atelier gratuit de confecționat povești cu scriitorul Dan Rădoiu

Ce ar putea avea în comun un pelican, un microscop și o proteză dentară? Dar un pictor, o prăpastie și un telefon cu manivelă? Nimic, am spune la prima vedere! Și totuși, cum ar fi ca toate acestea să fie personajele unor povești fantastice, ușor absurde, comice și, de ce nu, un pic romantice? 

Scriitorul Dan Rădoiu confecționează povești fantasy inspirându-se din cele mai banale obiecte și situații cotidiene. Le transformă în universuri paralele și ne ademenește să facem un pas și mai aproape de marginea realității. 

Editura Crux Publishing vă invită să confecționați povești fantastice alături de Dan Rădoiu cu ajutorul celor mai năstrușnice idei care vă vin, sâmbătă, 18 iulie, la ceainăria La un Ceai, începând cu ora 16:00. 

Intrarea este liberă!
Înscrieri la 0734 195 395 
Voi veniți cu ideile șugubețe, iar editura Crux vă pune la dispoziție câteva volume numai bune de răsfoit, de adulmecat și de luat acasă.

JOIN

Tweet

Școala de vară de Scenaristică – Cum se scrie un film

Fundația Calea Victoriei vă invită în perioada 13-17 iulie la Școala de vară de Scenaristică – Cum se scrie un film, susținută de Vlad Trandafir.  Atelierul este deschis începătorilor, amatorilor de cinema, persoanelor care doresc să experimenteze cum se scrie un scenariu.

Elementele de teorie vor fi ilustrate prin analiza unor secvențe din filme de referință din cinematografia universală, cursanții fiind încurajați să-și formeze propriile puncte de vedere asupra lor și să le pună în aplicare, având ca scop ultim dezvoltarea unui scenariu de scurtmetraj. Veți fi îndrumați și veți primi feedback-ul adecvat pentru a îndeplini toți pașii necesari scrierii scenariului – de la idee la redactarea finală.

Structura:

SEDINȚA 1 - Noțiuni introductive

SEDINȚA 2 - Elemente constitutive. Structuri. Cadru. Genuri. Personaje. Semnificaţii

SEDINȚA 3 - Principiile de structurare ale unui scenariu

SEDINȚA 4 - Principiul antagonsimului

SEDINȚA 5 - Expoziție

Mai multe detalii găsiți pe http://www.fundatiacaleavictoriei.ro/ 

Mai puteți alege și cursul: O incursiune în Filmul American, din anii 70 până azi, curs ce se va desfășura în perioada 27-31 iulie. 

Tweet

Ce mai e nou în cinematografe: Jurassic World, Inside Out & Ex Machina

Jurassic World

Parcul din Jurassic World e fix întruchiparea visului oricărui om de marketing din SUA, un fel de mega-ultra-mall cu dinozauri în care toată lumea mănâncă vată pe băț și rahat cu ambele mâini, sunt sigură că sunt câțiva oameni din tagma asta care, uitându-se la film, se întreabă dacă ar putea transforma woderlandul lui Michael Jackson în așa ceva și cât ar costa să creezi un dinozaur. Dezacordurile, racordurile nefericite și tocurile cui prin nămoale nu lipsesc din poveste, însă până la urmă filmul nu clonează atât de multe clișee pe cât m-aș fi așteptat, dinozaurii sunt chiar scary, plot-ul e ok, violența și morțile gratuite sunt și ele...ok, pe alocuri parcă te trece un fior hitchcockian cu pterodactili, actorii sunt simpatici, îl regăsim pe Chris Patt cam în același rol din Guardiens of the Galaxy, iar roșcata Bryce Dallas Howard, the women in charge of the park, maniacală și nesatisfăcută e și ea ... digerabilă. Spre desosebire de Jurassic Park, în care personajele au meserii geeky, aici avem un îngrijitor și matroana sistemului, care ajung inevitabil să...conlucreze, iar singurul geek din film e un employat insipid purtator de tricou cu Jurassic Park și colecționar de dinozauri din cauciuc. Anyway, filmul e ok, a cam rupt box-office-ul, așa că dacă nu vă interesează TIFF la București sau Timbuktu mergeți în parc, în parcul cu dinozauri, of course.

Inside Out

Inside Out sau Întors pe dos este o animație Pixar tare simpatică, amuzantă și educativă care răspunde într-o manieră frumoasă, creativă și pe înțelesul tuturor la întrebarea cum funcționează oamenii? Furia, bucuria, tristețea și frica iau forma unor personaje hazoase care își duc veacul în interiorul unei fetițe, Riley. Cei patru trec prin tot felul de peripeții pentru a restabili ordinea în mintea și sufletul fetiței. Filmul este alcătuit dintr-o sumedenie de metafore și explicații interesante cu privire la comportamentul, sentimentele și reacțiile noastre. Mergeți să-l vedeți, vă veți simți oleacă mai buni.

Ex Machina

Debutul regizoral al lui Alex Garland (scenarist al filmelor 28 days later, Sunshine și autor al best seller-ului The Beach) este cel puțin incert și dubios. Ritmul filmului e relantios, deloc omogen și bizar. Începutul filmului sfidează logica narativă și are mai degrabă ceva din sentimentul pe care ți l-ar da un vis, un fel de reprezentare a unei stări euforice și un hint pentru ce va urma. Un tânăr IT-ist (Domhnall Gleeson) câștigă o săptămână alături de șeful său la vila sa dintre stânci într-o zonă izolată unde nu calcă nici urșii. De ce ai vrea să câștigi așa ceva in the first place. Deus Oscar Isaac (șeful) e un hipster cu musculatură lucrată, ușor minion în comparație cu vizitatorul său și nu pare neapărat un creator de roboți și nici vreun geniu-schizoid ci un semi-alcoolic semi-doct. Rolul tânărului angajat este acela de a testa în secret o roboțică umanoidă jucată chiar neașteptat de bine de Alicia Vikander pe care o știți probabil din A Royal Affair. Twist slăbuț, dialoguri reținute cu pretenții filosofice, atmosferă nesigură, un film care îți creează un ușor disconfort și nu neapărat în sensul catartic. 

Tweet