Păroasa Nicole Kidman

Nu ştiu cum se face dar pare să existe o legătură simbiotică între rolurile bune ale lui kidman si culoarea părului...şatenul aduce cu sine personaje mai aparte (exagerez bineînţeles...dogville e cel mai bun exemplu că n-am dreptate); aşa e şi personajul de faţă: o soţie de fotograf, cam limitată de societate şi incisivii coercitivi ai gurii lumii principala activitate fiindu-i încununarea muncii soţului fotograf, dar, inevitabil, apare elementul perturbator (îl găsiţi în poza de mai jos şi da e Robert Downey Jr.) menit să scoată la lumină fiara creativă şi dornică de excentricism din rochia şi alura de Alice in Wonderland. Multe indicii carolliene: pardoseala hipnotică, motivul cheii, iepurele plus evidenta asemănare cu frumoasa şi bestia sau barbă albastră. Foarte plăcut la vedere (filmul, nu Robert), cateva scene cam nelalocul lor, salvate însă de de o filosofie naivă, puritană care parcă îţi merge drept la inimă. Să nu uit, filmul se numeşte Fur: An Imaginary Portrait of Diane Arbus :P

Tweet

Short moment: Right Place

Pentru cei care nu îşi găsesc locul şi pentru obsedata de mama :))

Tweet

Barking dogs never bite

Wow, parcă n-am mai scris din cretacic (între timp a venit dezgheţul, canicula, încălzirea globală s-a înteţit bla bla), dar gata ma pun pe treabă cum licenţa e gata, facultatea la fel, deci timp berechet pentru filme. În ultima vreme m-am răcorit cu brize coreene (sunt redundantă deja :P)... şi apropo de încălzirea globală bifaţi undeva într-un colţ Save the green planet (pentru iubitorii de...funny games), dar să nu mă abat prea mult din drum şi să trec direct la treburi mai...canine. Cât de tare te poate enerva un câine? Pe omuleţii ăştia din film îi enervează până la stadiul de...fagie sau atrocitate. Un îngrijitor de bloc, priceput într-ale gătitului, un homeless care vrea să îi fure meseria cu tot cu "instrumentele şi ingredientele de bază" şi un chiriaş cu o viaţă patetică, sărăcăcioasă, dominată de o soţie cicălitoare...omuleţii menţionaţi împart pe lângă acelaşi areal locuibil o anumită obsesie pentru patrupede, distinctă de la un personaj la altul în funcţie de "necesităţi" (şi nu văd gândiţi că vreunul dintre ei ar fi zoofil-filmul se bălăceşte între niste maluri bine definite). Nu avem de-a face cu felia de existenţialism al lui Amores peros, dar nici dumicatul corean (poate greu de înghiţit pentru unii) nu e de lepădat.

Tweet

JSA

Continui epopeea cinefilo-coreană si ajung inevitabil, aşa cum îi stă bine pelegrinului în drumul său iniţiatic, undeva la răscruce de drumuri, mai precis la graniţa a două culturi, două viziuni politice, două sisteme existenţiale distincte, de nord şi de sud, dar ale căror piese de joc (mai precis oamenii) sunt aceleaşi, preminent în cadrul acestui joc fiind umanismul şi dorinţa de fraternizare până la un punct însă, acolo unde linia de demarcaţie geografică coincide cu cea a conştiinţei prinsă în menghina orgoliului propriu. În JSA-Joint Security Area 4 soldaţi coreeni (2 sudişti şi 2 nordişti), graniceri, din plictiseală, curiozitate sau întâmplare ajung să schimbe de la mancare la muzică până la idei şi credinţe, însă tocmai la acest nivel apare falia, necondordanţa, semn că rădăcinile nu vor să-şi părăseacă ţarina, iar pe uşa din spate iese la lumină subconsţientul victimizant şi nu aşa oricum ci încărcat cu gloanţe. Uşor partizan şi cam fatalist, JSA nu e un film de război e mai mult un fel de ciuleandră coreană, unde obsesia e un patriotică.

PS: Un pic despre The Book of Eli.
Mă aşteptam să opresc filmul ăsta cam după primele 5 minute, spre surprinderea mea nu s-a întâmplat aşa pentru că reuşeste să fie amuzant pe alocuri, neavând nimic din autoironia lu' 'doişpe sau din dramatismul lui The Road. Memorabilă scena igienei personale elaborat efectuată de către domnul Danzel cu ajutorul unui şerveţel umed de la KFC (brandu' moare greu nene), in rest cât se poate de stereotip, spoială fotoşopuită sincity-ică, însă îndulcită de o leacă de muzică bună.

Tweet

L'imaginaire de Jeunet

Jeunet, tatăl candidei Amelie se pare că îşi menţine în continuare sufletul jeune si ne întinde sub privirile impovărate de maturitate aparentă o paletă largă de jucărioare ingenioase ca un Moş Crăciun de celuloid; proaspăt scoase din cutie: Micmacs a tire-larigot (2009) si Delicatessen (1991), una mai minuţioasă decât cealaltă. Micmacs este o adunătură de antieroi (kick ass-ări cu flori pe ţeava puştii) simpatici, extrem de creativi, foarte bine creionaţi ce reuşesc să pună la zid doi mahări ai industriei armamentului prin metode proprii, comice şi mai presus de toate eco. Vezi cum mai jos. Ceva mai profund, Delicatessen exploatează tarele unei lumi distopice, postbelice şi înfometate, unde canibalismul este un ritual cotidian bine regizat, deloc imoral, dar mai presus de toate comic. Şi aici avem parte de personajele basorelief şi de ingeniozitatea miniaturală-obsesiv incântătoare a lui Jeunet, acest Parnassus al gramezilor de gunoaie.

Tweet

Kick Ass

Printre grămezi de proiecte, interminabila lucrare de licenţă, sindromul presesiune, job, pictat...cercei, abia de mai are curaj pandora (aia mitologică, nu aia camerono-voroneţiană) să-şi mai deschidă cutiuţa cinefilă în prezenţa mea, dar când o face îmi dă câte un pumn, de data asta la propriu. Kick ass mă aşteptam să fie comic şi atât, însă are o latură sadică, tarantinică, uimitoare, mă mir cum de nu are ataşată o bulină mare inchizitorială pentru că sângele ţăşneşte în draci în prezenţa şi din cauza minorilor cvasieroi care încasează pumni maturi (avis ONG-urilor inchinătoare la altarul protecţiei puberilor). Motorul existenţial şi retoric al acţiunii este unul ce cu siguranţă ne-a scurtcircuitat măcar ocazional şi nouă încregătura neuronală: într-o lume ce fantazează la eroi pansalvatori, de ce pare atât de imposibilă veridicitatea metamorfozei unuia dintre muritori în cevaman? În pelicula de faţă acest imposibil se materializează dând naştere unei comedii sarcastice pe mai multe planuri până la parodierea altor roluri de către proprii interpreţi, astfel că personajul jucat de Cage seamănă izbitor de mult cu cel din Matchstick Man, iar Mark Strong este parcă acelaşi din Rocknrolla. Încă un plus îl bifez în dreptul coloanei sonore.

Tweet

500 days of summer

Sincer, m-au cam luat prin surprindere cele 500 de zile cu Summer. Mă aşteptam să văd o comedioară romantică stereotipă până la lacrimi însă am dat peste un film inteligent construit, supurând de fluide realiste, vitaliste, nonconformiste, aş îndrăzni să spun, pe alocuri, beauvoriste. Suntem anunţaţi dintr-un început de către vocea narativă cum că nu am avea de a face cu un love story, însă el există cel puţin unilateral. Personaje descartiene ce răstoarnă aşteptările societale, raţiunea făcându-şi cuib în sânul feminităţii cocoloşită fiind sub aripa sentimentalist-conservatoare de această dată a masculinuilui. Scene de o frumuseţe tangibilă (spre exmplul ecranul split-uit în expectation-reality), elemente simbolice precum redarea materială a unui tablou de Magritte (vezi pălăria şi mărul verde din camera lui Summer, o tranfigurare a picturii The Son of Man), mesaje dicton (bon chat, bon rat), sketch-uri vii şi muzică excelentă, omogenizată (Regina Spektor, The Smiths sau Feist). Pentru cei care cred în dragostea veşnică şi infailibilul jumătăţii...în cinstea îngenuncherii acestei credinţe pe altarul randomizării!

Tweet

Let the right one in

Urmând blood line-ul rămas de la Thirst am ajuns până în Suedia unde se pare că poveştile cu vampiri au acelşi halo realist. De această dată avem de-a face cu o puberă vampiră al cărei tată, evident un părinte responsabil, îi procură hrana de care are atâta nevoie într-un mic orăşel liniştit, însă neavând talente înnăscute de serial killer urmele rămân, iar într-un loc în care toată lumea cunoaşte pe toată lumea suspiciunea faţă de noii veniţi se naşte... prematur. Punctul rezistenţă este reprezentat de relaţia dintre fătucă şi puştiul vecin, batjocura permanenta a colegilor de şcoală, dar care le dă o lecţie odată ce deprinde cate ceva din skill-urile puberei fără să devină şi el deopotrivă cu natura ei, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori în filmele de gen. Scena de final senzaţională.

Tweet

The holy mountain-"You are excrement. You can change yourself into gold."

Cred că tocmai am vizionat cel mai ciudat film de până acum. Sunt încă năucă aşa că micul elogiu ce urmează să i-l aduc s-ar putea să fie cam şleampăt. Alejandro Jodorowsky (un fel de Terry Gilliam optzecist, ceva mai înverşunat şi mai puţin umoristico-cartoonist) regizează prin 73 The Holy mountain (de existenţa căruia am aflat, recunosc, practicând un soi de filistinism educat, dând un search pe imdb pe principiul similitudinii cu Taxidermia) o peliculă care pare a portretiza pe deandoaselea şi dindărat periplul christic, cadrul poveştii fiind unul foarte fluid făcându-se uşor trecerea de la alchimie, la cabală, templierisme, atavisme, hiroshinisme, avantgardisme, postmodernisme. Iată câteva exemple sper eu edificatoare: un fel de Iisus alocal este reprodus în multe exemplare plastifiate, poartă drept cruce un pitic negru mutilat, ia parte la procesiuni ciudate precum: desfăşurarea unui război miniatural între broaşte şi şopârle echipate cu armură, răni din care ies păsări, culori, flori sau moluşte, metofore în mare parte specifice perioadei hippie. Iisus (echipat cu o pereche de chiloţi tanga) este ancorat la propriu de un alchimist(gen tipul ăla sur din Mortal Combat dacă mai ţineţi minte) într-un turn unde cunoaşte minţi luminate (puternic stereotipizate...pe dos conform principiului femeile sunt de pe marte, bărbaţii de pe venus) antrenate să devină nemuritori şi să excaladeze un munte căci acolo îi stă bine unui ascet să vieţuiască. De admirat cum s-a reuşit concatenarea atât de multor imagini menite poate să ne scoată ochii maniei înnăscute pe care o avem când vine vorba de interpretarea creştinismului. Spre final filmul se îndepărtează de acest scop aşa cum se îndepărtează şi camera la îndemnul unuia dintre personaje ce rosteşte zoom back şi ne îndeamnă să coborâm cu picioarele pe pământ, unde viaţa parcă e mai autentică. Cateva dovezi vizuale:

Tweet

Korean cinema

În ultimul timp mi-a propus să văd cât mai multe producţii coreene. De ce? Pentru că oamenii ăia mănâncă rolă de film pe post de noodles, nu sunt atât de agnostici şi suprarealişti precum vecinii lor niponi, însă emană un suflu de viaţă adevărată, incisivă, situandu-se totodată în rama artistică, la loc de cinste. O sa încep cu o comedioară romantică savuroasă, My sassy girl-2001, deloc diabetică aşa cum ne virusează de obicei holiudu, un serendipity realist, unde coincidenţa este cît se poate de veridică, personaje trăznite, dar uşor de identificat printre muritori, dacă ştii unde să-ţi îndrepţi monoclul. Cică există şi o variantă americană a filmului, mă feresc să dau nas în nas cu ea, cel mai probabil povestea a fost anchilozată de sfinţenia lor stereotipurile aducătoare de mană cerească şi popcorn diluvian. Următoarea pe listă Memories of murder-2003, povestea unui serial killer greu de depistat, din nou abordarea n-are nimic de-a face cu fantasme şi diabolisme de genul Seven sau Zodiac, ci ne este prezentată latura deloc justiţiară a poliţiei coreene provinciale care fabrică dovezi, care recurge la tortură în sprijinul fabricării acestora, justificabile teoretic atunci când nici ştiinţa, nici intuţia nu mai dau roade. Cam din aceeaşi oală a neputinţei face parte şi The Chaser-2008, un film alert, violent şi în egală măsură amuzant.O sa mă opresc la povestea dementă a doi vampiri,Thirst-2009, aşa cum alde Twilight n-ar avea şanse să fie vreodată, nu mi-aş fi imaginat că un asemenea subiect poate dispune de un aşa grad ridicat de seriozitate, chiar si de poezie în stare pură pe alocuri, ceva atmosferă dostoievskiană, dramatism şi sadism dozate atent, tocmai acest dozaj cred că le lipseşte americanilor care amestecă lucrurile doar doar o ieşi vreun pui scremut de blockbuster. Bravo măi dragă coreenilor!

Tweet

Eu când vreau sa fluier, fluier

Bine zicea Andreea când am iesit azi din frumosul Studio: ce-or fi având domne regizorii ăştia români de se ancoarează atât de tare în realitatea românescă pură, aia de la colţ de stradă şi înţepenesc acolo, li se întăreşte mîlul comunismului, al neajunsului, al discriminării pe bocanci ciuntind, ologind imaginaţia. Nu ştiu de ce, dar cert e că n-ar fi rău să o mai apucăm şi pe căi neumblate, mă gândesc la un science de reves românesc (visez). Însă revenind la filmul în cauză, personaje superautentice, replici cam puţine, dar alea care sunt te fac să sari de pe scaun gen Ivanov in 432, delimitate de scene cam lăbărţate care se lăfăie la umbra unor personalităţi puternice (dar parca ele singure nu-s de ajuns cateodată), amuzant, final moralizator-melanj martirico-ludic. Comparativ, în Un prophete (dostoievskian, însă optimistico-mistic),cam pe aceeaşi undă ca subiect, lucrurile sunt privite însă de undeva dintr-un colţ mai suprarealist, noi stăm încă chitiţi în colţişorul nostru, la căldurica certitudinii, în unghi drept, îngenunţiaţi pe covorul realităţii (bă de-ar zbura o leacă covoraşul ăsta).

Tweet

Luni de miere, luni de fiere

Mai tii minte Alexicule cum mi-l recomandai prin liceu pe nea' Bruckner si ale sale luni de fiere? Nu se compară ce-i drept cu nebunia şi îndrăzneala (nu că romanul de faţă n-ar fi îndrăzneţ) copilului divin însă nu poate fi băgat cu uşurinţă în oala zecilor de romane eroscopice pentru că are pretenţia de a reflecta un întreg tumult existenţial al cuplului să-i zic postmodern aşa cum este şi scriitura. Însă acestă aură postmodernă pare a fi mai mult consecinţa unui pariu cu stilul epocii deoarece pe alocuri comparaţiile se învârt la lumina aceleiaşi idei si devin redundant supărătoare, însă povestea este destul de enigmatică, la început puţin credibilă, însă uşor acceptabilă dacă o digerăm în termeni ideologici, exemplificatori. Pe scurt: un vapor, două cupluri antitetice, unul dintre ele dorind să lase mărturie celuilalt un trecut tumultos, experimental, erotic până la masochist. Multe scene te iau prin surprindere şi de multe ori le poţi foarte uşor categorisi ca fiind fantezii, întrebându-te pănă unde merge înjosirea, nu le poţi decât lăsa plutind undeva într-un limb al incertitudinii. Cât depre ecranizare Bitter Moon (1992) destul de insipidă, multe modificări (Polanski probabil nu a gustat catarsisul finalului cărţii şi a fosţat nota şi de asemenea nu a gustat nici scena pedofilă, mă mir). Însă ce mi-a plăcut la film au fost mişcarea şi scârţăiala continua a vasului, personajele masculine foarte bine alese, Hugh Grant şi Peter Coyote, replici adaptate foarte frumos, păcat că nu au fost reprezentate vizual pe măsură. Propun o reecranizare, în regia lui Trier;)).

Tweet