Les Films de Cannes a Bucarest: Foxcatcher, Welcome to New York, Deux jours, une nuit

Am să încep cu filmele care nu mi-au căzut cu tronc la Les films de Cannes a Bucarest.

Welcome to New York 

Gérard Depardieu joacă rolul unui magnat care își face de cap după buget și după bunul plac. Asta înseamnă desigur o suită de scene cu caracter sexual, castrate însă de orice formă de erotism. Orice femeuișcă ai pune lângă un Gérard dizgrațios de burtos, imaginea rezultată nu poate fi decât mai mică, răsturnată, tristă și extrem de seacă. La fel este și filmul pe de-a-ntregul, un film flasc, al cărui ritm rezonează cu pașii greoi ai lui Devereaux (Gérard Depardieu). Inspirat din realitate, Welcome to New York are mari probleme și la capitolul joc actoricesc. Dialogurile ba în engleză, ba în franceză rup ritmul poveștii, au un aer de artificialitate și de prost gust. Chiar dacă după vizionarea filmului, la Q&A, simpatica Jacqueline Bisset (care o interpretează pe soția lui Devereaux) ne-a tot subliniat implicațiile și complexitatea relației dintre Devereaux și soția sa, eu una nu am văzut să se manifeste ceva profunzimi între cei doi. Filmul este piperat cu vreo două glumițe (dintre care una cu trimitere la Obélix) care luate separat funcționează, dar în contextul filmului nu fac decât să coloreze neinspirat atmosfera. Povestea este deloc interesantă, nu explodează, nu se nuanțează, se rezumă doar la a sublinia cu o mână tremurândă diferența dintre hiper-justiția americană și plăcerile ultra-mediocre ale unui magnat infantil, fără a pune accent pe vreun aspect în particular. 

Foxcatcher 

Nu știu pe cine mai duce de nas un film ca Foxcatcher. M-am cam săturat de pseudo-drame cu sportivi schzoizi și magnați plictisiți. În încercarea de a patologiza personajele, filmul nu face decât să îi pună într-o lumină foarte penibilă. Steve Carell pare mai atent la nasul său fals, preocupat fiind să nu-i cadă din clipă în clipă, iar Channing Tatum este la fel de procupat de mersul să crăcănat-retardat și de expresia de mandibulă umflată a la The Godfather. Regizorul Bennet Miller a făcut o treabă bună cu Capote și Moneyball, dar se pare că nu poți fi și antrenor și ornitolog și filatelist și filantropist (you'll get the joke once you see the movie). Nu înțeleg de ce au trebuit să îi pună un nas fake lui Steve Carell când puteau să îl distribuie pe Tom Cruise, spre exemplu, care cred că s-ar fi disimulat numa' bine într-un magnat schizoid și snob dacă e să ne uităm la rolul din Tropic Thunder. Povestea seamănă mult cu cea din The Fighter. Doi frați fac wrestling, iar unul dintre ei are probleme de personalitate. Un ornitolog (filantropist, filatelist și așa-zis antrenor de lupte) îi ia sub aripa sa și îi tratează ca pe niște păsări în colivie. Finalul este deloc suprinzător, plicticos, cu pretenții dramatice mult peste puterile filmului. Filmul seamănă foarte mult cu personajul lui Steve Carell, ultra-snob, pretinzând că are o tonă de aptitudini și calități pe care nu le posedă. 

Deux jours, une nuit

Noul film al fraților Dardenne are un singur și mare atu: Marion Cotillard. Talentata Marion joacă cu convingere rolul unei mămici fragile care luptă să își păstreze locul de muncă, iar pentru asta ea trebuie să facă vizite fiecărui coleg în parte pentru a-i convinge să voteze în favoarea ei și nu în favoarea unei prime. A pune în balanță omul și banul e o temă cam prăfuită, cam ofensatoare la adresa democrației, moralității și a activiștilor din domeniu, nereușind să creeze vreun efect dramatic realmente puternic. Personajele puteau fi cu mult mai nuanțate, poate dacă nu erau filmate atât de mult din profil ca și când ne-am uita la o animație 2D. Nu știu care a fost miza filmului, să surprindă oare o realitate socialist-anacronică dintr-o comunitate relativ restrânsă, să ne înmoaie inimile cu cvasi-tragedia personajului depresiv-simpatic al lui Marion? Luptele lui Marion și predarea armelor la un moment dat sunt ușor temperate, dacă nu chiar ridiculizate (vezi scena suicidului eșuat) ceea ce scade din potențialul dramatic al filmului. Pe scurt nu m-a convins niciuna dintre direcțiile filmului, tot ce am câștigat după acest film a fost vizionarea unei prestații actoricești foarte bune pe care oricum o bănuiam de la bun început.  

Tweet

Începe Les Films de Cannes a Bucarest

Începând de vineri, 24 octombrie, filmele premiate la Cannes vin din nou la București. A 5-a ediție a festivalului Les Films de Cannes a Bucarest se va desfășura anul acesta în cinematografele Studio, Patria și Elvira Popescu, peste 3000 de bilete fiind vândute deja. Spectatorii sunt invitați să-și rezerve locurile din timp, în așa fel încât, dacă cererea depășește numărul locurilor disponibile, să poată fi organizate proiecții suplimentare. 

Studenții și elevii au intrare liberă, pe baza carnetului, la toate cele opt filme din Retrospectiva Bertrand Tavernier și la comedia lui Michel Hazanavicius, OSS 117: Cairo, Nest of Spies. Copiii până în 12 ani au intrare gratuită sâmbătă, 25 octombrie, de la 11.00, la Cinema Patria, la celebra animație japoneză Călătoria lui Chihiro/ Spirited Away, în regia lui Hayao Miyazaki. 

Programul complet al festivalului se poate vizualiza aici. Eu una abia aștept noul film al lui Jean-Luc Godard, Adieu au language, Maps to the stars, Deux jours, une nuit și Winter Sleep. Ca de fiecare dată festivalul ne-a pregătit și o serie de surprize și întâlniri cu actori și regizori. Actrița Jaqueline Bisset va povesti la București vineri, 24 octombrie, după proiecția de la 22.00, la Cinema Elvira Popescu, despre experiența de a juca alături de Gérard Depardieu în filmul care a făcut vâlvă anul acesta la Cannes și în lumea politicii, Welcome to New York, în regia lui Abel Ferrara.  

La toate filmele din retrospectiva Bertrand Tavernier la Les Films de Cannes à Bucarest intrarea este gratuită pentru elevi și studenți. Cele 8 filme din program sunt: „Le Juge et l’assasin”, „La Princesse de Montpensier”, „L’Appât”, „Dans la brume électrique”, „Quai d’Orsay”, „La vie et rien d’autre”, „Capitaine Conan” și „Ça commence aujourd’hui”. Bertrand Tavernier este invitatul special al Les Films de Cannes à Bucarest, la cea de-a cincea ediție. Regizorul, scenaristul, producătorul și scriitorul francez, președinte al Institutului Lumiere, va fi prezent la București și va sta de vorbă cu spectatorii despre filmele sale. Autor a peste 30 de lungmetraje, acesta va susține și un masterclass (la care intrarea este gratuită pentru toate tipurile de public) dedicat cineaștilor și cinefililor, pe 30 octombrie, la Cinema Elvira Popescu.

In the electric mist

Intrarea este liberă pentru toate categoriile de public la:

- „The Artist”, de Michel Hazanavicius, sâmbătă, 25 octombrie, de la ora 10.00, la Cinema Elvira Popescu. Proiecția are loc în prezența regizorului și a actriței Bérénice Bejo;

- proiecțiile de scurtmetraje;

- masterclass-uri;

- workshop-uri.

În închidere, pe 30 octombrie, de la 20.00, la Cinema Patria, Les Films de Cannes à Bucarest propune un eveniment neobișnuit pentru spectatori: o seară la film deschisă deopotrivă oamenilor și câinilor lor, la mult-așteptatul White God / Orașul câinilor, câștigătorul secțiunii Un certain Regard și candidatul Ungariei la Oscar. Încasările din bilete vor fi donate proiectelor de adopție la distanță a câinilor fără stăpân. 

Tweet

Serena (2014) - în spatele oricărui bărbat stă o pădure nebună

De la bun început trebuie să știți că acesta nu-i un film pentru ONG-iști sau pentru iubitorii de animale, se taie mulți copaci, se trage cu arma în animale pe cale de dispariție, scuzabile gesturi, dat fiind faptul că totul se petrece în anul 1929 în creierii munților, în Carolina de Nord, în plină recesiune, când oamenilor puțin le păsa de natură. Filmul începe cu un warm opening frumos, cu munți falnici, cu apus feeric, cu nori groși parcă premonitorii, cu o căbănuță lângă o cale ferată în pragul căreia stă un Bradley Cooper ușor neconvingător, cam prea șlefuit, ușor nenatural, greu de scos din carcasa sa de personaj modern. Pe cât de natural este ambientul, pe cât de frumoase sunt locațiile pe atât de artifcial pare Bradley, poate că nu este vină lui ci comparația cu natura are un câștigător detașat. 

Apoi, apariția Serenei (nume frumos și candid, interpretată de Jennifer Lawrence) este tot una lirică, o vedem călărind pe un cal alb îmbrăcată într-o bluză roșie, fluidă, se vede treaba că avem de-a face cu un personaj liber și hotărât. Etapele relației celor doi sunt arse rapid printr-un montaj cu substrat, ele par niște amintiri neclare, indiciu că nu pe asta se va axa povestea. Odată ajunși pe moșia forestieră lucrurile par să decurgă cantr-un vis...american, însă presimțim panta filmului mai ales că unele evenimente nefaste ne spun că tăiatul pădurii nu-i o treabă chiar atât de facilă, iar tăietorii de copaci par să plătească cu sânge pentru răul făcut naturii. Karma își face loc precum un râu învolburat (în care nu te scalzi de două ori, vorba aia) din vârful muntelui până la baza lui, astfel că de la personajele secundare până la cuplul temelie al acestei afaceri forestiere, destinul se abate asupra lor ca un prădător și își ia tributul de fiecare dată. 

Deși pare o femeie puternică, întreprinzătoare și sigură pe sine, Serena își dezvăluie partea întunecată odată ce află că nu mai poate fi mamă, un aspect ușor stereotip în atmosfera filmului. Slujnica, interpretată de Ana Ularu, are întâmplător un copil cu George (Bradley Cooper), lucru ce nu-i pică bine Serenei. Serena este întruchipată asemenea unei făpturi magice și malefice, a unei vrăjitoare care domesticește un vultur pentru a scăpa comunitatea de șerpi veninoși și mai presus decât atât are la dispoziția sa un corb ascultător, un câine de pază în persoana unui bărbat superstițios al comunității căruia i-a salvat viața și care, profund îndatorat Serenei, îi vine serviabil în ajutor pentru a o scăpa de orice stă în calea împlinirii identității sale.

Aceeași oscilație identitară o experimentează și personajul lui Bradley Cooper care, pentru a-și contura personalitatea sau masculinitatea, merge la vânătoare, caută neîncetat ultima pumă din zonă (simbol al primejdiei iminente), o găsesște într-o prima ipostază în persoana Serenei, are deci nevoie de un spirit hotărât de-a dreapta sa, apoi are nevoie de un copil pentru a-și reafirma masculinitatea și după repetate eșuări se întoarce la vânătoare unde karma își arată din nou colții. Deși filmul poartă numele doar unuia dintre personaje, ambii protagoniști sunt la fel de reprezentativi (vezi simetria scenei donării de sânge, ușor patetică, dar grăitoare, cei doi împart același sânge, aceeași patologie). 

Jennifer Lawrence nu mă convinge întru-totul de nebunia sa, declicul care o transformă e un pic cam forțat, însă dacă luam în considerare referințele din trecutul său începem să-i înțelegem slăbiciunile. Ana Ularu are un rol simpluț, nu impresionează, nici n-ar avea cum, dar își face bine treaba, important e că a jucat alături de acești america's sweethearts. Regia semnată de Sussanne Bier este destul de interesantă, modalitatea de filmare are un ritm la fel de interesant, ușor imprevizibil pe alocuri, apar zoom-uri bruște cam cum vedem la Trier, blonda sosită în vârf de munte sună a ceva cunoscut. Scenografia însă are pe alocuri un aer ușor artificial. All in all este un film care te ține în priză, care îți livrează o poveste tragică, dură, rigidă ca o scoarță de copac și asta-i bine. Serena se lansează în cinematografele de la noi pe 24 octombrie și este distribuit de Ro Image.

Tweet

Omul Pasăre, un nou documentar produs de HBO Europe

Producția originală HBO Europe, Omul pasăre, regizată de Alexandru Mavrodineanu și coregizată de Mihai Grecea, va fi difuzată în premieră pe 23 octombrie, de la ora 20:00, la HBO.

Omul pasăre este “Mami” Mihăiță Nicolae care dorește să câștige pentru a zecea oară campionatul național de planorism. Indiferent dacă va câștiga sau nu, participarea lui va marca încă un record pentru aviație și va însemna un armistițiu în lupta sa cu timpul.

“Îi admir și îmi place să îi susțin pe cei care în lupta zilnică reușesc să încline balanța înspre pasiune și bunăvoie. Mami, după părerea mea, este un exemplu aproape didactic de un asemenea om, aproape un arhetip, și dorința mea este ca aceste modele să fie împărtășite cu un public cât mai larg. Poate că un procent dintre spectatori, fie el cât de mic, se va simți inspirat sau va prinde curaj să facă ce îi sugerează sufletul, îmbogățind astfel societatea cu un spirit mai liber.”, a declarat Alexandru Mavrodineanu, regizorul filmului.

Până în acest moment, HBO a produs în România zece documentare originale: Nunți, muzici și casete video (r. Tudor Giurgiu), Apocalipsa după șoferi (r. Alexandru Solomon), Australia (r. Claudiu Mitcu), Lumea văzută de Ion B. (r. Alexander Nanau), Circul Vesel (r. Claudiu Mitcu), The Shukar Collective Project (r. Matei-Alexandru Mocanu), Victoria (r. Adi Voicu, Ana Vlad), Doina Groparilor (r. Pavel Cuzuioc), Vorbitor (r. Radu Muntean și Alexandru Baciu), Anul dragonului (r. Iulian Ghervas și Adina Popescu) și continuă seria acestora cu producția Omul pasăre, regizată de Alexandru Mavrodineanu și coregizată de Mihai Grecea.

“Momentul în care Alexandru Mavrodineanu, prieten cu Mami și fost elev de-al său, a venit în decembrie 2012 să mă întrebe cum mi s-ar părea un film despre Mami, mi-a răsturnat perspectiva. Prin perdeaua de fum care îl înconjura pe erou, am început să-l descopăr pe omul Nicolae Mihăiță. Cu Alex făcusem echipă bună pe teritoriul aeronautic, așa ca am primit cu optimism propunerea de a face împreună un film despre cel mai în vârstă pilot activ din România.”, a declarat Mihai Grecea. 

Omul pasăre este un documentar produs de HBO Europe în România. Producția va fi disponibilă și pe HBO GO, începând cu 23 octombrie.

 

Tweet

Q.E.D - un spațiu în căutarea unui personaj

Q.E.D este și nu este încă un film despre comunism. Avem de-a face cu o reprezentare ceva mai dulcoidă a sistemului față de alte filme românești ale căror povești sunt ancorate în aceeași epocă. La un moment dat unul dintre personaje spune Nu mai suntem în anii '50, astfel ni se arată o viziune ceva mai complexă și mai multilaterală asupra unui termen pe care de obicei îl luam de-a gata: comunismul și ororile sale. Filmul ne întâmpină cu o atmosferă calmă, calculată, aerisită, sunt abundente încadraturile în care observăm cu lejeritate geometria spațiului, zonele aerisite, astfel că pe cât de încorsetați sunt oamenii în activitățile și exprimările lor limitate pe atât de liber și de diafan pare spațiul care îi înconjoară: cofetăria în care ai putea dansa un tangou, apartamentul Elenei (interpretată cu sensibilitate de Ofelia Popii), camera fiului, un cinema paradiso în miniatură, câteva exterioare cu Dacii aliniate care nu par să plece nicăieri, locații birocratice la fel de aerisite și de ordonate, o atmosferă de reverie aproape, în care timpul pare că își trage răsuflarea pentru ca mai apoi să o ia din loc. Această stare latentă prinde ca într-o plasă de păianjen toate personajele, ele așteaptă ca prădătorul să apară, dar acesta întârzie să o facă. Astfel că filmul nu explodează, nu pare să aibă un punct culminant ci doar câteva momente în care personajele se autosubliniază așa cum ai sublinia pe o tablă rezultatul frumos și rotund al unui calcul. Finalul filmului se potrivește însă mânușă expresiei de la care se trage acronimul titlului: Quod Erat Demonstrandum. 

Personajul principal este o "necunoscută", o ecuație încă nerezolvată sau mai bine spus el este o variabilă care se tot permutează. Astfel că nu știm exact care-i personajul realmente central, lucru care face un deserviciu filmului în raport cu spectactorul obișnuit, dar care s-ar putea să fie în avantajul ideii filmului. Mediul matematic pare să se răsfrângă și asupra relațiilor dintre personaje, fiecare dintre ele este un număr în cadrul unui sistem, cel comunist, în cazul de față. E greu să pui mâna pe un personaj și să spui că totul gravitează în jurul său, povestea Elenei pare că este însă forța motrice a filmului și asta poate pentru că este umană, firească, ea vrea să ajungă cu fiul său în Franța, acolo unde soțul, care a reușit să scape de sistem, o așteaptă. Celelalte personaje vor să reușeașcă, să învingă sistemul în felul lor, matematicianul Sorin Pârvu (interpretat de Sorin Leoveanu, o figură foarte potrivită, însă vag exploatată) vrea să îi fie recunoscută munca, iar Alecu Voican (interpretat cam apăsat de Florin Piersic Jr.) vrea să facă parte din sistem după propriile standarde, divorțat fiind, privit cu un ochi precaut de colegi. Am să mă opresc un pic asupra personajul lui Florin Piersic Jr, polițistul care îl anchetează pe matematicianul dornic să-și scoată manuscrisul din țară cu ajutorul Elenei, se crede un om teribil de pragmatic și de calculat, el crede că poate anticipa mișcările oamenilor pe care îi anchetează, crede că îi poate dirija după bunul plac, însă calculele sale meschine nu vor avea rezultatul pe care și-l imaginează. 

Restul personajelor sunt chiar foarte bine construite și tipologizate, tatăl casnic, grijului și simpatic al Elenei, fiul răzvrătit, laconic și ghiduș al Elenei, care pare să semene cu tatăl său plecat în Franța, colega de serviciu a Elenei, prietenă la gratuități și deloc la nevoie, fostul coleg al lui Sorin, interpretat de Dorian Boguță, scurpulos, dar frustrat, mama lui Sorin, permanent băgăreață. Dialogurile sunt pe alocuri plate, poate și din cauza unor termeni matematici și a unei teorii căreia nu îi vedem beneficiile concrete sau originalitatea. Poate dacă ar fi fost explicată ceva mai bine această revelație atunci poate că filmul ar fi fost ceva mai viu, însă nici nu cred că filmul și-a propus vreo clipă să ne aducă teoria matematică mai aproape pentru că ea este până la urmă doar un vehicul ceva mai pretențios pentru a transporta o idee, pardon, o realitate istorică, destul de simplă, și anume evadarea din sistem. 

Tweet

Câștigătorii Anim’est 2014

A noua ediție a Festivalului de Film de Animație Anim’est, ce a avut loc între 3 şi 12 octombrie, în capitală, a ajuns la final. În cadrul Galei de Închidere de sâmbătă, 11 octombrie, la capătul a nouă zile de filme de animație de calitate, sosite la București din peste 60 de țări, festivalul și-a anunțat câștigătorii.

Trofeul  Anim’est, oferit de Arcub, s-a întors, anul acesta, în Belgia, după câștigătorul Oh Willy... (r. Emma De Swaef, Marc James Roels), din 2012. Din cele 56 de scurtmetraje înscrise la a noua ediţie a festivalului, juriul format din Amid Amidi, Christian Pfohl și Robert Morgan a decis să acorde premiul cel mare animației  Poils / Păr (r. Delphine Hermans, 2013), pe care a descris-o drept “o viziune nostimă și feminină asupra sexualității și atracției, cu o estetică proaspătă, în stilul benzilor desenate independente.” Într-adevăr un scurtmetraj îndărzneț, amuzant, care nu se ferește să ne spună câte ceva despre fetișurile pentru...păr. 

Poils

Premiul pentru Cel mai bun Film de Scurtmetraj, oferit, de asemenea, de Arcub,  a fost adjudecat de The Obvious Child / Copilul vădit (r. Stephen Irwin, UK, 2013), “un film ce oferă o descriere deopotrivă comică și de coșmar a anxietăților copilăriei, printr-o reinterpretare savuroasă a iconografiei desenelor animate vechi”, după cum a motivat juriul. Mie una mi s-a părut o animație mult prea tripată, un fel de Alice pe LSD in Wonderland-ul lui Tarantino. 

The Obvious Child

Juriul a acordat şi o mențiune specială scurtmetrajului francez Premier automne / Prima toamnă (r. Carlos De Carvalho, Aude Danset, 2013), pe care l-a descris drept “un portret colorat, obsedant și enigmatic al relațiilor dintre bărbați și femei și al câinilor morți”. Paima toamnă îmi pare o reprezentare dulcoidă a unei stări fizice și hormonale, iar câinii aceia ba scheletici ba drăgălași nu-s decât veșnica și plictisitoarea dihotomie dintre masculin și feminin. Scurtmetrajul arată însă destul de bine. 

Prima Toamna

Premiul pentru Cel mai bun Film de Lungmetraj, oferit de Uniunea Cineaștilor din România, a fost acordat animației braziliene O Menino et o Mundo / Băiatul şi lumea, în regia lui Alê Abreu, pentru „grafica simplă și expresivă ce transmite o viziune complexă și autentică asupra lumii moderne.”

Băiatul și lumea

Premiul pentru Cel mai bun Film Studențesc, oferit de Uniunea Cineaștilor din România a mers la scurtmetrajul britanic Small People with Hats / Oameni mici cu pălărie, în regia Sarinei Nihei, “o viziune socio-politică exprimată printr-un limbaj vizual original și amuzant”. Small people with Hats este iarăși o animație tripată cu pretenții orwelliene. 

Oameni mici cu pălărie

O mențiune specială pentru film studențesc a fost acordată scurtmetrajului Un bărbat incredibil de elastic, o producție poloneză în regia Karolinei Specht, un scurtmetraj care mi-a plăcut, o reprezentare simplă, frumoasă și grăitoare a unei vieți. 

Un bărbat incredibil de elastic

 Premiul pentru Cel mai bun Film din secțiunea Balkanimation, oferit de Romanian Casting Call, a mers în Serbia, pentru Običan dan / O zi obişnuită (r. Vuk Palibrk), pentru „abordarea amuzantă și simbolistică prin care autorul ridică întrebări despre trecutul, prezentul și viitorul societății în care trăim.” Un scurtmetraj care folosește o suită de tehnici cu îndemânare, e mai mult decât un scurtmetraj, este un colaj animat. 

O zi obișnuită

Pui de somn / Baby Nap, în regia lui Paul Mureşan, a câștigat anul acesta Premiul pentru Cel mai bun Film Românesc, oferit de Institutul Cultural Român. Scurtmetrajul a convins juriul cu “talentul și sensibilitatea prin care autorul dezvăluie aspecte ale realității de-a lungul uneii călătorii fantastice.” Pui de somn este unul dintre scurtmetrajele mele favorite de anul acesta de la Anim'est. Un șir aproape interminabil de vise se succede în fața privitorului ca o adevărată istorie simbolistică a visului. Un scurtmetraj foarte creativ și revigorant. 

Pui de somn

Premiul Publicului, acordat unui scurtmetraj din secţiunea Animash şi oferit de Arcub, a mers, de asemenea, în Belgia. Oh My Dog!, animația în regia lui Chloé Alliez despre o întrecere în forță și talent a celor mai desăvârșite exemplare canine, a mai fost premiată anul acesta la Stuttgart și Short Shorts. Oh my Dog! este o animație incredibil de amuzantă și foarte bine realizată. 

Oh My Dog!

Un juriu format din copii ( Dan Hurduc, Katia Radu, Aleksia Vian Radu) a ales câștigătorul secțiunii Minimest: SuperBot – sub lupă totul e mai mare / SuperBot - Una cuestión de aumento, în regia  argentinienilor Pablo Alberto Díaz și Gervasio Rodriguez Traverso, a cucerit anul acesta prin umor și originalitate. SuperBot este o animație foarte reușită care te lasa cu un zâmbet larg pe buze timp îndelungat. 

SuperBot - sub lupă totul e mai mare

Tweet

Creepy Animation Night dă startul celui de-al doilea weekend Anim’est

Cea mai intensă noapte din agenda Anim’est, Creepy Animation Night, revine anul acesta, în pragul celui de-al doilea weekend al festivalului. Sfârşitul celei de-a noua ediţii Anim’est aduce şi alte highlighturi: întâlnirea cu Robert Morgan şi câteva dintre cele mai cunoscute scurtmetraje ale sale, un masterclass şi două proiecţii speciale prezentate de Royal College of Art, şcoala invitată la festival anul acesta, un lungmetraj de animaţie semnat Michel Gondry şi noi proiecţii pentru copii, în secţiunea Minimest.

A şasea ediţie CreepyAnimation Night– noaptea animaţiilor stranii şi înspăimântătoare – vine cu un concept nou, proiecţia de filme desfăşurându-se simultan în cele trei locaţii ale festivalului, Cinema Studio, Cinema Elvira Popescu şi Re:Animation Hub by Jameson - Carol 53, vineri, 10 octombrie, de la ora 22.00. De la decapitări, extratereştri, fantome şi eviscerări, la întâmplări morbide pline de umor negru, sex bizar şi răsturnarea religiilor, noaptea bizară a festivalului îşi propune, mai mult ca oricând, să exploreze partea întunecată a animaţiei. Scurtmetrajele vor fi urmate de o petrecere după miezul nopţii la Re:Animation Hub by Jameson - Carol 53, unde vor mixa C L N K şi Polochord, doi dintre artiştii de la noi reprezentativi pentru ce e mai proaspăt şi autentic în materie de sound electronic.

Încălzirea pentru Creepy Animation Night se face la Cinema Elvira Popescu, vineri, de la 20.30, când regizorul, scenaristul şi animatorul Robert Morgan, membru al juriului competiţiilor internaţionale de lung şi scurtmetraj, vine să îşi prezinte o serie de scurtmetraje reprezentative din portofoliu. Din programul special Bobby Yeah and His Friends fac parte animaţiile The Man in the Lower Left-Hand Corner of the Photograph / Bărbatul din colţul din stânga jos al fotografiei, The Cat with Hands / Felina cu mâini, The Separation / Despărţirea şi Bobby Yeah (nominalizat la BAFTA în 2012), filme nerecomandate celor slabi de înger, „bântuite” de influenţele lui Francis Bacon, Edgar Allan Poe şi David Lynch, şi premiate la festivaluri de renume.

În agenda zilei de vineri se înscrie şi întâlnirea cu Royal College of Art, una dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţământ superior de arte şi design din lume. Invitaţia la a noua ediţie Anim’est precede aniversarea a 30 de ani de existenţă a departamentului de animaţie al unversităţii, ce a lansat, de-a lungul timpului, o mulţime de specialişti de prim rang în domeniul animaţiei, fie că e vorba despre regizori, scenarişti, producători, artişti plastici, experţi în efecte speciale, colorişti sau dezvoltatori de aplicaţii. Publicul e invitat să vizioneze două programe de scurtmetraje ce curpind filmele de şcoală ale unor animatori cunoscuţi, absolvenţi ai Royal College of Art. Cele două calupuri vor fi proiectate la Cinema Elvira Popescu, de la 16.30 şi de la 18.30. 

Tweet

Avanpremiere la Dracula Film Festival 2014: Annabelle și Northmen - A viking Saga

Pe lângă lungmetrajele și scurtmetrajele aflate în competiția Dracula Film Festival am mai putut viziona două filme în avanpremieră, unul horror, altul cu aspirații la statutul de blockbuster, Annabelle, respectiv Northmen - A viking Saga. 

Annabelle este cam singurul film realmente horror pe care l-am văzut în cadrul festivalului. Respectă scrupulos regulile filmelor de gen, te cam face să sari din scaun pe alocuri, are atmosferă și personaje destul de bine ancorate în ghearele ei. Annabelle este un horror vintage decent, un omagiu adus unor filme cult precum Rosemary's baby. Un cuplu așteaptă un copil, niște hippioți le cam strică socotelile și tihna de suburbie tipică anilor '70, iar blestemul se abate asupra lor litermente în persoana unei păpuși destul de înfricoșătoare. E interesant faptul că răul se manifestă în diverse forme, cam prea multe aș spune, pe lângă păpușa destul de statică și dinamizată doar de încadraturi și de inserațiile sonore specifice genului, răul ia chipul unei fetițe, apoi al unei femei (care nu-i alta decât fetița matură) și a unei entități realmente demonice. Toate aceste prezențe își doresc cu aviditate sufletul unui copil nevinovat care nu poate fi oferit decât de mama lui. 

Ce-i fain la film este că toate momentele cu adevărat înfricoșătoare au ceva teluric în manifestarea lor, sunt tangibile, sunt destul de homemade și parcă rezonează cu atmosfera epocii redate. Opening-ul destul de dezvoltat și de pașnic, dar nu neapărat forțat, precum și scenografia cât de cât studiată, sunt indicii care ne spun că avem de-a face cu un film horror care nu este străin de ceea ce am putea numi estetică și bun simț. Un alt element frumos explorat este relația din cuplu. de obicei, în genul horror, femeia este cea care vede tot felul de bazaconii și nimeni nu-i dă crezare. De această dată soțul este destul de implicat în poveste și ia întâmplările supranaturale ca atare, probabil și datorită faptului că povestea este plasată într-o perioadă în care religia și răul aveau o însemnătate mult mai mistică și mai tangibilă. Povestea poate fi percepută și ca o metaforă a traumatismului postnatal, una destul de dură. Annabelle se vrea a fi un prequel la The Conjuring și este chiar mai reușit decât acesta. Annabelle se lansează în cinematografe de la noi pe 17 octombrie. 

Northmen - A viking Saga. Spre deosebire de Dracula Untold (văzut tot la Dracula Film Festival), Northmen - A viking Saga este un film ceva mai fun și mai sincer față de sine și față de o potențială istorie care să-l fi inspirat. O mână de vikingi (la început cam prea mulți ca să poată fi individualizați, cei de umplutură urmând să fie eliminați pe parcurs) naufragiază pe un teritoriu inamic și trebuie să își găsească drumul spre un loc sigur, unde îi așteaptă semenii lor. Acest lucru nu se dovedește a fi tocmai floare la ureche, mai ales că o fătucă de viță nobilă le cam dă planurile peste cap. Oricât de apetisantă ar fi această Elenă, filmul reușește să practice o abstinență narativ-clișeică rar întâlnită, mai exact nu există nicio scenă de sex prin păduri și nici vreo tentativă serioasă de viol. Apropo de păduri și alte împrejurimi, povestea vikingilor își plimbă pașii și săbiile printre copaci adevărați, iarbă proaspătă și pășuni reale ceea ce-i un lucru tot mai absent în filmele de gen, CGI-ul fiind o metodă mai la îndemână decât o plimbare la aer curat. 

Ce-i drept sunt și multe secvențe generate pe calculator, nu atât de reușite, însă scuzabile dacă știm la ce nivel de toleranță să plasăm filmul. Nu-i lipsesc glumițele simpatice, zbierăturile schimonsit-masculine de dinainte de luptă, racordurile proaste, exprimările americane actuale complet anacronice, dar nu atât de supărătoare, toate dând naștere unui film la care poți ieși în weekend cu prietenii, un film pe care s-ar putea să-l uiți curând, dar pe care sigur ți-l vei aminti atunci când cineva te va ruga să-i recomanzi niște filme cu și despre vikingi. Northmen - A viking Saga se lansează în cinematografele de la noi pe 14 noiembrie. 

În încheiere aș vrea să mulțumesc Ro Image pentru invitația primită la acest festival revigorant și Simonei Rădoi pentru organizarea cu făinoșag, m-am bucurat să pot fi alături de bloggeri oameni faini, ne-am distrat copios la festival căci până la urmă genul horror este un gen numa' bun de văzut între prieteni. Au mai scris despre festival Angela de la CineAmator, Laura și Onuț de la cinemateca.eu, Emil Călinescu, Marin Apostol de la Blog de Cinema, Corina de la Am doar 18 ani, Ștefan de la Times New Roman și Ioana de la Edge and Back. 

Tweet

Dracula Untold (2014) - avanpremieră la Dracula Film Festival

Buticul redactează de la Brașov, acolo unde are loc Dracula Film Festival (1-5 octombrie), un festival destul de bine organizat și pus la punct. Pe 1 octombrie festivalul a debutat cu filmul Dracula Untold, film care se lansează astăzi și în cinematografe. Dracula Untold este un debut regizoral, lucru ușor de remarcat din multe puncte de vedere: peisajele dezolante, prea puțin realiste, prea puțin aranjate sau detaliate din punct de vedere vizual (închipuitul castel "Dracula" și mânăstirea Cozia sunt plasate fatidic și antigravitațional pe buze de prăpăstii), aș fi preferat să văd bucăți de natură veridică în locul acestor construcții fantasmagorice, replicile învechite, mai învechite chiar decât istoria pretins invocată, personajele prea puțin dezvoltate (turcii sunt o adunătură de flăcăi cu bărbi și frizuri hipstărești care nu șade bine și care nu inspiră teama pe care ar trebui să o inspire). 

Luke Evans joacă însă destul de decent rolul de Țepeș chipeș, dedicat poporului și familiei, dispus să-și vândă sufletul întru salvarea acestora. Povestea este una clasică, de la Goethe citire, prințul Țepeș își caută destinul într-o peșteră, unde dă peste un necurat reprezentat destul de teluric (interpretat de Charles Dance, care a mai experimentat un rol similar în Underworld, cât și pe cel de conducător în Game of Thrones, are deci toate calificativele necesare pentru a fi un "vampir" pur sânge). 

Țepeș, precum eroii din basmele românești coboară în văgăună, acolo devine sclavul unei entități mai mult sau mai puțin demonice și în egală măsură trece printr-un proces de transformare pe care o putem numi chiar maturizare, apoi iese din peșteră complet metamorfozat. Este deci inutil să vorbim despre vreun adevăr istoric, avem de-a face cu o poveste romantizată, fabulatorie, tipică unui blockbuster. Cât despre trasul în țeapă, acesta are parte de o reprezentare (cel mult două) panoramică și plină de sine. Scenele de battle sunt și ele insuficient dezvoltate, însă lucrurile se schimbă puțin atunci când Vlad suge sângele poporului și îi transformă într-o armată imbatabilă. 

Costumele personajelor sunt croite destul de bine, nu dau acea senzație de articifial pe care o vedem adesea în filmele de gen. Iar dacă tot a venit vorba de costume, înainte de începerea filmului am fost întâmpinați de domnițe garnisite bine cu falduri și broderii, păianjenii atârnau pretutindeni, iar înaintea proiecției domnii au fost răsfățați cu un dans ușor lasciv, iar doamnele cu un video salutar din partea lui Luke Evans. 

foto: Ștefan Dedal 

Foto: Ciprian Gherghias 

Tweet