Leapsa de la Anne

M-a tot frecat Anne la muzicutza cu o leapsa muzicala dupa cum urmeaza:

Go to Wikipedia. Hit “random” or click here. The first random Wikipedia article you get is the name of your band.

Go to “Random quotations” or click here. The last four or five words of the very last quote of the page is the title of your first album.

Go to Flickr and click on “explore the last seven days” or click here. The third picture, no matter what it is, will be your album cover.

Use Photoshop or similar to put it all together.

Sa mearga mai departe catre oricine ma citeste si are blog :P

Tweet

The sick imaginarium of Haneke

Slavită fie civilizaţia si internetul de la rds (intrai în randul lumii, adio modem) mais paradoxal observ ca mi-e cam lene să scriu şi prefer să mă uit la filme, mi-e greu să aleg, dar purced şi încep cu Funny Games U.S, un fel de portocală mecanică răscoaptă sau mai bine zis un fel de studiu de caz, o abordare microscopică a panportocalei. Doi băieţi dubioşi şi carismatici, în cârca cărora ghicim încă de la început zvorcoliri psihotice, se strecoară în casa unei familii despre care nu avem prea multe informaţii cu excepţia bunăstării şi a pasiunii pentru muzica clasică. Membrii familiei, 3 la număr sunt torturaţi şi ucişi pe rând, la întrebarea de ce, raspunsul este unul care nu lasă loc coatelor deontologice: de ce nu? Uluitor este faptul că atunci când nu te aştepţi personajele ţi se adreseză, punându-te în postura de jurat. Un alt film vazut de curând, ieşit tot din tolba lui Haneke este Das weisse band, nominalizat anul asta la Oscar(surprinzator, nu l-a luat), ceva mai puţin tăios, care mi-a adus aminte de Moromeţii, Mara sau Ion, la aura dramatico-sătească adăugându-se o dâră de abordare sociologică a la Golding (Imparatul musştelor) si ceva mister, exagerez comparaţia şi merg până la The village. Haneke ştie foarte bine să contureze individualităţi, sa dea exemple memorabile, chiar dacă pentru asta e nevoie sa taie în carne vie ;))

Tweet

Alice in Wonderland

Nu o să vorbesc despre oscaruri căci nu prea am ce şi de ce, pentru asta s-a inventat, se pare, o nouă ştiinţă, paradoxologia, aşa că aleg să mă refugiez pe cât de emo posibil :P în gaura din capul lui Burton unde, dezamagitor, nu găsesc inventivitatea cea de toate zilele, senzorii cineolfactivi detectând în atmosferă particule 3d de glumitze comerciale şi stereotipuri care ne ocrotesc călduros în palma zeului Confort combinat cu semizeiţa Lenea Imaginativa. Dacă nu ar fi defilat prin wonderland muzul Deep şi a soaţa talentată probabil nu mi-aş fi dat seama că păpuşarul e însuşi Burton, ci poate un Adamson (nenea care a facut Cronicile din Narnia). Costume frumoase, o Alice cam insipidă şi neconvingătoare, la fel de bine filmul ar fi putut sa nu fie 3d, nu m-ar fi deranjat, povestea întinsă ca o gumă de mestecat, la final evident nu iţi mai rămâne cine ştie ce gust, eşti doar fericit că ai mai masticat o poveste reciclată, înflorită, uşor ofilită, dar 3d nene:).
P.S: Alexikule, îi dau câştig de cauză mosneagului Parnassus:P

Tweet

Monty Phyton's The meaning of life

De la Taxidermia incoace nu am mai vazut aşa o curgere fluentă de demenţă, bineînteles în cel mai pozitiv sens posibil. Doi de Terry, Gilliam şi Jones, îşi pun în cap să ne năucească cu viziunea lor tăioasă despre sensul vieţii. Povestea e structurată pe capitole (cam ca la Trier) şi cere mai mult decât o răsfoire, mai ai nevoie şi de un stomac rezistent. Deschidem poarta si lăsăm să defileze: 3 magi anexaţi unor carucioare de supermarket pline, un profesor ce predică sexologia în stare pură, un cor de copii catolici elogiind nerisipirea spermei, un dumnezeu humanoid pictural jucându-se cu planetele pe terenul spaţiului ondulatoriu, un nesătul obez gurmandofrancofil care într-un final plezneşte la propriu, căderea capitalismului metaforizată splendid. Ce să mai, îndrăzneală şi imaginaţie cum numai Gilliam e în stare să clocească.

Tweet

The young Victoria

Al n-lea film încununat capetelor încornorat încoronate fluidizate de sângele albastru al monarhiei englezeşti. Ce aduce nou, extravagant, exorbitant, inedit, luxuriant, rascolitor, revelator? Nimic. Un film sec a cărei facere si reproducere nu prea o înteleg. Recunosc, sufăr de sindromul soteriologico-teleologic :P. The Young Victoria (Emily Blunt) ar putea face o plecăciune în faţa Ducesei "Keira", a surorilor Boleyn sau încoafatei Antoaneta. Aşa zisa evoluţie a personajului este inconsitentă, ilogică, nu aflăm nimic nou, picant, păşim uşor pe marmoreanul poveştii alături de personaje tipice, mama posesivă, intrigantă, sceptica doică aka mama de schimb, pretendentul neinţiat, dar cult, pretendentul numărul doi, experimentat, lipsit de scrupule, dar tacticos, regele mereu pus pe toane, veşnicul bal unde se valsează pe ritmul bârfelor, deci cam nimic de barfit despre acest film, decoruri frumoase, actori frumoşi, pomi conici, Ian Holm...

Tweet

The road-It's all about food

Un film de băgat în cazanul industrial al tristeţii sau al cinecanibalocriticilor :P, apocaliptic, dar nu douămiidoişpic (accentul cade preponderent pe sfera umană si adoarme acolo visând happy-end-uri) ci mai degrabă înotător în aceeaşi oală/cazan cu Blindness, spre exemplu. Un sfârşit de lume lipsit de culoare şi de mâncare, scârţâind la propriu din toate încheieturile şi membranele. O pivniţă dosită de conserve drept răsplată (si o doză de cola ca de brandu' supravieţuieşte în cele mai vitrege condiţii) pentru băieţii buni subliniază un deontologic care în condiţii reale ar fi fost eludat cu brio de hoardele canibale undeva în prima juma' de oră a filmului. Replicile sunt mult prea fatalist-optimiste pentru ceea ce se distinge dincolo de glodul depus pe fereastră care cel mai probabil întunecă şi mintea. Viziunea nu pare a fi tocmai globală şi pe alocuri ai senzaţia că totul se petrece într-un glob de sticlă. Ce mă enervează cel mai tare în astfel de filme sunt craniile, scheleţii şi alte formaţiuni osoase (care imi stau în costă :P), în perfecta lor conservare, ce răsar pe ici pe colo cu miros puternic de recuzită ieftină. Viggo- impecabil.

Tweet

Agora

Recunosc că am pornit cu o prejudecată înainte de vizionarea acestui film gandindu-mă că este a nu ştiu câta ecranizare a luptei dintre păgâni şi creştini care îşi scot ochii cu săbii şi pietre, scripturi şi pergamente. Însă lucrurile sunt ceva mai extensibile de atât, iar viziunea lui Amenabar este atipică în seria poveştilor quo vadisiene, astfel că adepţii creştinismului sunt portretizaţi ca fiind o gloată conformistă, atotdistrugătoare, închinători ai unui Dumnezeu misogin şi crud. La începuturile sale creştinismul pare să fi fost interpretat de adepţii săi în manieră empirică, la nivelul simţului comun şi al necesităţilor imediate, undeva în subsolul piramidei lui Maslow, poate din cauza ranilor încă vii, iar odată cu trecerea timpului şi a cicatrizărilor s-a trecut probabil hopul spre nivelul simbolic, fiecare religie în parte fiind o unelată folosită diferit în funcţie de context. La final rămâi cu un gust amar reflectând la intrebarea: unde am fi fost acum pe scara evolutivă (tehnologică, spirituală) dacă Hypathia nu ar fi fost ucisă de aşa zişii creştini orbiţi de furie şi obsedaţi de eradicarea ocultismului aka ştiinţă. De remarcat prezenţa lui Max Minghella (Davus).

Tweet

I'm a cyborg, but that's ok

Dând un search pe goagăl în cătarea unor filme mai deosebite, de sorginte asiatică cât mai spre soare răsare (că de filistinismul educat are şi el avantajele şi motoarele lui de căutare) am dat peste o peliculă coreană de prin 2006 regizată de nenea care a facut Oldboy şi Lady Vengance (un fel de Terri Gilliam cu ochi oblici). I'm a cyborg, but that's ok, aşa cum parcă întrezăriţi din titlu, e aparte, nebun laolaltă cu personajele, fabulatoriu şi fabulos. Într-un spital de nebuni fiecare trăieşte aparent în propriul univers, iar comunicarea pare irealizabilă, însă aici ne este demonstrat contrariul, nebunia este comună, transferabilă, aşa cum prin filmele cu eroi se fac exchange-uri de superputeri şi mai adevarată ca viaţa insăşi. În liota de smintiţi care mai de care îşi face apariţia o tânără care se crede cyborg (aluzie la mecanicizarea spiritului în condiţiile unei societăţi parazitare si a unui loc de muncă congruent cu sclavagismul) şi care pentru a se "incărca" linge baterii şi comunică cu dozatorul de cafea. Refuzând orice fel de mâncare cyborga devine obiect de studiu pentru un tânăr cleptoman, obsedat de măşti şi mare maestru al artei scosului panatalonilor din fund, dar care se pliază foarte bine lumii în care trăieşte cyborga, reuşind să inventeze soluţii alternative pentru a impiedica moartea acesteia prin infometare. Un film care te învaţă să spui poveşti, să priveşti nebunia ca pe un stadiu narativ pe o scară evolutivă, un film expresiv, alert ca o maşinărie, de neratat.

Tweet

The Hurt Locker

Ce-mi place cel mai mult la pelicula de faţă este faptul ca pe scaunul regizoral a şezut un fund de femeie şi iată domne că şi damele pot face filme despre conflicte militare, mizerie, Irak, insă warp-urile cu care debutează filmul dau o notă de graţie acestuia, iar explozia unei bombe pare a fi mai degrabă un spectacol de balet sau o arie simfonică, aşa cum este şi pentru personajul principal, un genist, ar fi pleonastic să adaug particula curajos, care ne este prezentat intr-o manieră bildungs şi ne este ingăduit să îl urmărim cum reuşeste să dezamorseze bombe din ce în ce mai dificile, mai ingenioase şi în acelaşi timp groteşti, la care se adaugă oleacă de frământare sufletească, retoricism existenţial soldăţesc, datorie morală însă motivată aproape sado-hedonic (vezi finalul), conflicte de grup, automatism americănesc tot soldăţesc. Modul de filmare handycam devine la un moment dat cam suprasaturat, însă per total nu-i o realizare rea, repet pentru o damă, dat fiind pirotehnismul subiectului.

Tweet

Sânul lui Roth

O carte taman bună de citit pe metrou în drum spre muncă, însă atenţie Roth e un pic cam rude, iar călătorii din stânga sau dreapta mea, dacă se întâmplă să fi aruncat vreun ochi în cartea mea cel mai probabil au ridicat din sprâncene. Scriitura mi-a adus aminte de Platforma lui Houellebecq, deci o carte cât se poate de kinki, evident la modul artistic. Dacă Grogor Samsa al lui Kafka se metamorfoza în coleopteră, David, personajul lui Roth se transformă într-un sân, pulsând de insticte masculine însă. Ca şi în cazul nuvelei kafkiene râmînem cu o umbră de dubiu, transformarea situându-se undeva la limita dintre boală psihică, tară existenţială şi transcedere mistică.

P.S: Andra, vrei să îţi împrumut...Sânul? :))

Tweet

M-am apucat de handmade

Deoarece am o pasiune aproape obsesivă pentru cercei m-am decis să-i confectionez chiar eu bineînteles cu ajutorul sorămii :P. Este destul de dificil la început (al naibii Fimo Air e tare lipicios), dar probabil, în timp, vom căpăta ceva dexteritate. Aşa că dacă vă interesează colecţia noastră de cercei handmade puteţi să trageţi cu ochiul aici.

Tweet

Minciuna are picioare lungi si fustă scurtă

The invention of lying este o comedie acidulată, frontală pe alocuri, cum numai englezii pot concepe si juca, care pare a fi configurată ca orice demonstraţie matematică: se presupune prin absurd ca minciuna nu ar exista (cam cum incep romanele saramagiene). Cum arată lumea imbibată de adevăr, aşa cum i-ar cădea cu tronc lui Aristotel? Păi cam ca un burete de sârmă, frate cu operaţia pe cord deschis. Excesul de adevăr (bineînteles felia de adevăr explorată de film) este egal cu absurdul, superficialul, modernizarea, cocacolizarea, genetizarea, siliconizarea, botoxpshihoza, areligiozitatea si cate si mai cate capete hidrice ale globalizarii valorilor timpurilor în care ne bălăcim.
În acest tumult îşi face loc Mark (Ricky Gervais-genial) un scenarist aflat in pragul concedierii si depresiei care îndrăzneşte să...mintă la început pentru bani, ca mai apoi să îl "inventeze" pe Dumnezeu, apărând în faţa mediei ca un Moise predicând legile scrise pe cutii de Pizza Hut. Bineînţeles că la început obţine tot ce îşi doreşte şi la modul christic purifică colţisorul de lume în care îţi duce veacul (imi aduce aminte de Dumnezeu pentru o zi), soterioligizându-şi cariera, aşa zisa relaţie, prietenii. Filmul imbină cu multă inteligenţă comicăria englezească cu tragismul fără să cadă cu fundul în oala cu grotesc, spoiala romanţată a finalului aduce povestea cu piciorele pe tărâmul comercialului si ne trezeşte din reverie. Per total e un film amuzant care încearcă să spună ceva, dar nu cu toată gura pentru că îşi pierde vremea cu palmuirea constantă a antieroului.

Cum arată mesajele publicitare în lumea adevărului:
Coke: Drink it because it's famous!
Pepsi: When they don't have Coke!

Tweet