Les Misérables (2012) - exagerare cu cântec

Dacă Anna Karenina de anul trecut era o adaptare alternativă digerabilă, ferchezuită și postmodernizată cu măsură, nu pot spune însă același lucru despre mizerabilii lui Tom Hooper (regizorul lui The king's speech). Avem de-a face cu un musical lătăreț încărcat cu multe momente moarte, altele de-a dreptul mortuare, cu monologuri interminabile, cu jocuri actoricești expandate, exagerate, cu excepția prestației lui Hugh Jackman (Jean Valjean) care se dovedește a fi una profund implicată și veridică, spre deosebire de cea a lui Russell Crowe (Javert), manieristă și (paradoxal de) absentă. Anne Hathaway (Fantine) are un singur moment cu adevarat bun (acela din croitorie) restul fiind o expandare nefericită a unui sentiment și mai nefericit. La fel de exagerat mi se pare și numărul de nominalizări la Oscar, opt, precum și imensa notă de pe imdb. Filmul mai are și câteva lacune temporale care nu m-au determinat să mă atașez de personaje, lacune nefericit compensate de lamentări monologale repetitive. 

Există o serie de momente și dialoguri pe care nu mi le-aș fi dorit să le aud cântate, prezența acestora dau o notă involuntară de penibil scenelor cu pricina. Un element interesant mi se pare linia melodică individualizată ce revine fiecărui personaj, adică fiecare are partitura sa și vorba aceea, fiecare pasăre pe limba ei piere. Glasul personajului colectiv, al mulțimii, sună într-un anumit fel, vendetta lui Russell Crowe în alt fel și tot așa. Filmul beneficiază însă de câteva elemente de tehnică foarte bune: imaginea este foarte bună, experimentală pe alocuri, vedem multe filmări în diagonală și multe încadraturi aerate, mult spațiu liber în jurul personajelor (luft), așa cum am văzut și în precedentul The King's Speech, un spațiu ca o aureolă, un locșor unde personajele pot exploda...emoțional.

Montajul e de asemenea foarte bun, la fel și coloristica, la fel și versificația în engleză, ea e dozată bine, însă nu s-a ajuns la performanța de a crea melodii memorabile așa cum mi s-au părut cele din Sweeney Todd sau Chicago. Singurul moment antrenant este intrarea în scenă a Helenei Bonham Carter și a lui Sacha Baron Cohen care se pare că nu pot ieși din pielea propriilor personalități, Helena e la fel de burtoniană ca întotdeauna, iar lui Sacha îi revin bineînțeles cele mai bășcălioase replici (rețeta din Hugo merge și la...Victor Hugo). Momentul minimalist și teatral al revoluției franceze in nuce stă sub semnul interogativ: a fost sau n-a fost? e vorba mai degrabă de o coregrafie cromatică decât de un spirit revoluționar. Mi se pare un film nedozat, plin de emfază nu tocmai potrivită, dar ale cărui intenții stilistice sunt in principiu bune. 

Tweet