The Impossible (2012) - un film inconfortabil

În primul rând aș vrea să vă urez un an cât mai bun și cât mai plin de filme bune :). Primul film văzut la cinema anul acesta este The Impossible, filmul spaniolului Juan Antonio Bayona, regizorul lui El Orfanato. Încă din primele minute The impossible ne transmite o senzație vividă de disconfort. Simțurile sunt puse mereu în alertă de imagini anticipative și de stimuli sonori așijderea până într-acolo încât simțirea amorțește, iar bunul simț se trezește indignat la viață. Problema acestui film este tocmai această insistență de a ne închide în peisajul luxuariant thailandez, acest paradis spulberat de un tsunami devastator, pentru a ne  prinde mai apoi de palmieri căzuți, de cartilaje, de răni deschise și de țipete disperate. Membrii unei familii împărțite de tsunami în două tabere se caută reciproc, numai că acestă căutare are o traiectorie mult mai brainwash decât mă așteptam, cu o destinație precisă și câteva hopuri melodramatice.

Un alt minus al filmului îl reprezintă replicile pe care nu le-aș numi chiar stereotipe, dar care sunt ușor lamentabile pe alocuri, e greu de aproximat emoția verbală și disperarea unor oameni prinși în asemenea nefericite evenimente precum tsunami-ul din 2004, dar mai ușor ar fi să nu se exagereze cu emfaza supraviețuirii. Deși jocul actoricesc e unul bun (Naomi Watts, Ewan McGregor) acesta nu compensează superficialitatea replicilor care ajung să fie tragi-comice. Pe lângă jocul actoricesc destul de bun, filmul mai are și alte plusuri precum efectele speciale (sau special făcute astfel încât să pară speciale), apa năvălește cât se poate de realist, o apă ce lasă multă murdărie și dezastru în urma ei, nu cum se întâmplă în Hereafter spre exemplu unde ea are claritatea ilogică a unei piscine. Apoi rănile și durerea personajelor sunt și ele destul de realist redate și induse, iar gradul de disconfort al spectatorului e direct proporțional cu acestea. Spun disconfort și nu catharis deoarece acest film provoacă anumite stări apelând la simțuri mai mult decât la spirit. 

Nu trăim neapărat drama familiei, ci rănile ei fizice efective. Poate că drama per total, deși e inspirată dintr-un caz real, nu convinge pentru că pare cusută cu ață albă, însă la un moment dat tatăl (interpretat de Ewan McGregor) povestește unor supraviețuitori drama sa în mai puțin de un minut chiar. Aceea pare să fie vocea supraviețuitorului real, aceea pare a fi drama reală în acele câteva cuvinte, așa povestește un supraviețuitor: scurt și emoționant. Titlul filmului în original, The Impossible, imi pare a fi chiar unul inspirat pentru că adevărata sa semnificație este relevată într-o scurtă scenă în care Geraldine Chaplin vorbește despre...stele.

Tweet