Django Unchained (2012) - "tarantina" coaptă sub soarele deșertului

Prima observație pe care o am cu privire la  Django Unchained, noua găselniță marca Tarantino, este atenția acordată spațiului deschis. Django trage o gură de aer generoasă în pieptul ușor claustrofobic și cam etanș al filmelor sale precedente. Poate cu excepția lui Death Proof, restul filmelor sale iau prea puțin aer, chiar și în Death Proof întâlnirea cu spațiul aerat, cu câmpul deschis, cu autostrada parcă fără sfârșit este o întâlnire cât se poate de rapidă, mașinile gonesc pe autostradă, fug parcă impasibile din calea necunoscutului acestui spațiu. În Reservoir Dogs spre exemplu contactul cu exteriorul e la fel de fugitiv, acțiunea filmului având loc preponderent într-un depozit sau în spații închise (restaurant, birou), în Kill Bill claustrofobia e redusă până la dimensiunea unui coșciug ca să nu mai vorbesc de leitmotivul trunk shot-ului și a scenelor lungi, mundane, filme în mașină (Pulp Fiction). Pot spune că e ceva eminamente claustrofil în opera lui Tarantino. Inglourious Basterds începe cu frumoasa imagine a unui câmp deschis pentru a se cuibări mai apoi pentru un timp îndelungat în incinta unei căsuțe sărăcăcioase prin fereastra căreia exteriorul nu pare decat un peisaj static, un tablou. Ceea ce vreau să spun e că la Tarantino de obicei exteriorul, lumina zilei sunt asociate cu mișcări și acțiuni rapide, pe când în clarobscur sau în spații închise se petrec lucrurile cu adevarat importante.

Django Unchained pare să se dezlege de această clautrofilie (sau claustrofobie, depinde din ce unghi privim lucrurile) și să dea spațiului deschis o șansă. Acest lucru era oarecum de așteptat deoarece scenariul filmului are rădăcini fertile în deșertul genului western.  De fapt elementul care apropie filmul de genul western este tocmai scenariul, unul simplu care presupune răzbunare, recompense, prietenie, virtute, gloanțe și dragoste. Pe lângă această osatură statornică a genului western se adaugă un strat sensibil, istoric-social: sclavia negrilor. Însă filmul face apel la o serie de formulări sarcastice astfel încât să nu poată fi considerat (atât de) sfidător din punct de vedere social (chiar și anacronic) punând cu un gest dandy în aceeași cușcă orice formă de prostie aparținând ambelor categorii sociale vizate (sclavi și moșieri).

Un alt element aparținând genului western este aura personajului Dr. King Schultz (Christoph Waltz) care pare a întruchipa un fel de triadă simpatică: the good, the bad and...the dentist. Schultz este un personaj cult, simpatic, cu o morală strașnică și o ironie pe măsură. Tind să cred ca Waltz începe să devină ușor manierist deoarece personajele sale din ultima vreme sunt culte si ironice (Inglourious Basterds, Carnage si acum Django), de aceea ar cam trebui revizuite rolurile sale mai puțin cunoscute de dinainte de Inglourious Basterds. Django, personaj interpretat foarte bine de Jamie Foxx, este un sclav cu atitudine și abilități native de țintaș, dar care nu scapă de ironii aparent intrinseci cum ar fi alegerea costumului său ridicol de erou, dar care se dovedește a fi un soi de marcă personală și semn extrem al libertărții proaspăt dezlegate. Până la urmă mai toate costumațiile eroilor cunoscuți au această tentă de ridicol dacă e să ne gândim la imaginea icon a unei perechi de chiloți trasă peste o pereche de ștrampi.

Tarantino pare să pună într-un raport de directă proporționalitate libertatea și limbajul. Odată ce își obține libertatea lui Django i se dezleagă și limba. Odată ce devine propriul său stăpân, Django își îmbogățește vocabularul și recurge la glume și ironii cu partenerii săi de conversație sau de conflict, mai ales în ceea ce privește pronunția propriului nume. Dr. King Schultz este deținătorul celui mai elevat și mai pus la punct vocabular din întregul film, semn că este cel mai liber dintre toți, iar prenumele său roial este grăitor în acest sens. Sau poate că apelativul de King și particula de Valet atașată lui Django sunt indicii ironice cum că they are playing the game impotriva păcăliciului Candie (Leonardo DiCaprio). Ironiile lui Schultz sunt subtile, apropourile sale poliglote sunt ferchezuite și manierate, iar ultimul său act de curaj și viclenie este un gest dandy, aproape romantic (adică aparținând romantismului). Pe de altă parte în slujba snobului avut Calvin Candie (Leonardo DiCaprio) există un personaj aparent nesemnificativ căruia nu îi deslușim vorbele deși vorbește limba engleză. Apoi un alt personaj vorbește despre cea mai cruntă pedeapsă a vremii: tăiatul limbii adică privarea de orice formă de libertate.

Fanii Tarantino vor regăsi elemente recurente și de bun augur în Django: cantitatea considerabilă de sânge vinovat și nevinovat vărsat și tâșnit din trupuri sfredelite, umorul involuntar al scenelor violente, poezia acestora (florile de bumbac stropite cu sânge), replici memorabile (I like the way you die, boy! sau d'Artagnan, motherfuckers!), o imagine impecabilă, prezența cameo a lui Tarantino, coloana sonoră incredibilă și incredibil de narativă, ea preia practic vocea unui eventual narator, detaliile mai ales cele sonore, realismul loviturilor și apologia loviturii de grație. Pe lângă toate acestea există și alte subtilități inteligente. Snobul gay-dandy-Candie pretinde că este francofon, dar habar nu are cine este A. Dumas, iar moșia sa este o copie pustiită, simetrică și cam stângace a Versailles-ului. Trebuie menționat și jocul excelent al actorului Samuel L Jackson și prezența proaspătă a actriței Kerry Washington, interpretând-o pe Broomhilda, broom-mătură-hilda, soția lui Django. Dintre puținele amendamente pe care le pot trece în revistă fac parte secvențele pe alocuri cam lungi și prezența cam frecventă a slo mo-ului, însă nu sunt atât de deranjante.

Tarantino se dovedește a fi încă o dată demiurgul suprem al propriei sale creații, jonglează permanent cu limitele propriei sale opere, în Django apar tot timpul personaje noi ca și cum Tarantino ar arunca câte o păpușă stând deasupra unei case miniaturale fără acoperiș, chiar există spre sfârșit o așa imagine filmată abrupt sin tavan, din unghiul păpușarului, ridicând capacul trunk-ului. El jonglează de asemenea cu genurile, cu propoțiile, cu durata, cu spațiul, reușind să arunce peste acestea ca peste o pictura florală ingenuuă o bidinea imbibată bine cu sânge vâscos. Django este ca și restul filmelor sale un film riscant și complet, riscant pentru eventuala audiență pudibondă, dar niciodată riscant în raport cu propriile concepte ale autorului.

Din 18 ianuarie Django se dezlănțuie și în cinematografele de la noi. 

Tweet