Lincoln (2012)

Așa cum s-a întâmplat și în alte dăți, Oscarul găzduiește anul acesta în multe dintre categoriile sale, două filme cu subiecte similare și abordări cât se poate de diferite: Django Unchained și Lincoln. Cele două filme par să fie puse într-un raport simpatic de expectations versus reality. Django este sclavul liber care reușește să se răzbune hilar și draconic dând un exemplu, pe când Lincoln este puterea care a făcut posibilă eliberarea sclavilor, ce-i drept prin tertipuri tipic politice salvate însă de bune intenții. Aș începe prin a spune că Lincoln nu arată tocmai ca un film în regia lui Steven Spielberg. De ce? Pentru că dacă ar fi arătat așa atunci filmul ar fi beneficiat de mult CGI chiar și atunci când nu ar fi fost cazul, de multe filtre și prelucrări ale imaginii. Filmul este plin însă de interioare, neglijent luminate pe alocuri, poate pentru a se induce ideea cum că adevăratul război pentru libertate și eliberare se poartă între pereți oficioși și pagini de semnături reținute. 

Rare sunt momentele în care exteriorul și lumina solară își fac loc în acest labirint de interioare și atunci parcă ieșirea la aer are un iz de falsitate în redare (momente în care pot spune sus și tare: da! asta e un film de Spielberg). Dar să las deoparte interioarele la fel de sufocante ca rochiile lui Sally Field (care o interpretează pe Mary Todd Lincoln, o soție la fel de melodramatică și de sâcâitoare ca operetele pe care le savurează nesățios) pentru a-l aborda timid pe Daniel Day-Lewis. El joacă un rol ce îi va aduce Oscarul mai mult ca sigur, dar care pe mine nu m-a convins pe de-a-ntregul și asta nu din cauza prestației actoricești care evident e una foarte bună, ci din cauza replicilor seci abundente, discursurilor lăbărțate și anecdotice încât se întâmplă de câteva ori să fie întrerupt, la modul hilar, de câte un personaj din vorbăria sa neadecvată contextului.  Apoi pe alocuri Daniel are alura unui vampir clasic, singuratic, foarte înalt, un pic cocoșat, îmbrăcat în frac și cu o frizură ușor haotică (teribil de amuzante imaginile din punctul meu de vedere).

Daniel e deja un actor manierist, își joacă rolurile cu mult talent și cu o profunzime de care nici măcar scenaristul nu e conștient. Intr-unul dintre discursurile sale anecdotic-semi-docte Lincoln trage concluzia că este fit pentru vremurile sale așa cum și Daniel este un actor al naibii de fit for this movie. Însă din trio-ul de trinomuri: Daniel Day-Lewis, Tommy Lee Jones și Joseph Gordon-Levitt, personajul lui Tommy este cel mai fresh, cel mai suprinzător și beneficiază de un set de replici simpatice și inteligente. La nivel de structură filmul imi pare destul de neomogen și inegal, avem lungi discuții entre les murs ce presupun seriozitate politică, seriozitate discursivă, aglomerări nominale, multe referințe la personalitățile, locurile și sintaxa vremurilor respective, iar pe de altă parte observăm cum unele secvențe sunt croite fix după schema de entertaining a Hollywood-ului.

De-a lungul filmului vedem cum Lincoln umblă nestingherit și popular oriunde se duce, nu este insoțit de gărzi mătăhăloase, oricine poate da buzna în biroul său, este un om extraodinar de abordabil, iar odată ce oferă liberatatea multora se întâmplă să fie și asasinat. Moartea lui vine ca un anunț sec, la fel de sec ca și anecdotele sale. Spre final, într-o trăsură, Lincoln discută cu soția despre cum va rămâne fiecare dintre ei în mintea americanilor, acesta este un moment ce pare să iasă din scenariu și să semene mai mult cu notițele de pe marginea acestuia. Acesta este un semn evident al respectului pe care americanii îl au față de propria istorie, o atitudine demnă de urmat.

Tweet