duminică, 2 octombrie 2011

The tree of life vs Melancholia

E cam devreme să afirm (atât eu cât și alții cu mult mai îndoctrinați și mai legiferați decât mine) că prin aste două filme cinematografia întâmpină un curent nou, o briză ce zburlește penajul așezat al cinemaului cofrag și pe Black Swan, însă apariția lor accidentală (sau nu) în cadrul aceleași perioade, participarea lor în cadrul aceleași competiții înnoadă o panglică pe firul istoriei. Fenomenologic vorbind conștientizarea acestei apariții concomitente, a posibilei sale însemnătăți paradigmatice e poate doar o fantasmă seducătoare, o sforțare metafizică, e poate un avânt pueril, spasmodic pe care mi-l asum, dar tind să cred că se creionează, deși cu doar două exemple până acum, un soi de cinema, nu neapărat nou, dar grăitor, resuscitant, revigorant, greu, multi-interpretabil, alter-perspectivist și în egală măsură de un catarsis fin. 

Ambele tind să revigoreze, unul prin viață, altul prin moarte, prin extincția deplină. Mijlocul prin care fiecare ajunge la acest tip de catarsis este similar din punct de vedere structural, stilistic, vizual, cât și lingvistic-axiomatic. Microcosmosul familiei este pus pe același taler cu marea mamă, în The tree of life nașterea marelui tot are loc, evident, în absența omului, însă nașterea omului o imită recurent pe cea a universului, recuperând ritualic momentul zero la care nu a fost invitat, în The tree of life comuniunea omului cu natura e una subînțeleasă, construită treptat, poate darwinist, până când între om și univers intervine terțul, demiurgul, omul se adresează, mijlocit de univers, de natură terțului. În Melancholia omul, care a ratat nașterea universului, dar care o imită perpetuu în Tree of life, are acum ocazia să ia parte în mod direct la finele lui, să comunice direct cu natura însă, nu cu demiurgul, cu terțul, EL lipsește, dialogul cu universul este unul mut desigur, dar fascinant.




Poate că e necesară o analiză sistematică, o trasare a unor puncte din opacitatea cărora să poată fi trasate câte două săgeți către cele două filme: din punct de vedere ontologic, existențial, cosmogonic, escatologic, stilistic, regizoral, scenaristic, structural, personagistic, peisagistic, lingvistic, metafizic etc. N-am să pot să trec prin marele tot, cred că aici stă frumusețea, filmele astea scapă cumva teoretizării definitive, nu încerc acum să le urc pe un piedestal hiperbolat, însă e cât se poate de vizibilă incapacitatea de a putea defini în termeni perfect lizibili, logici, conciși, raționali o atare structură și un atare mesaj concret, eludat de posibile interpretari mediocre. Ele par să lase loc unei multiple vizionări, interpretări, sunt în definitiv alter-moderne. Revenind la încercarea comparativă, omul este și într-o parte și în alta supus unei schisme lăuntrice, omul lui Malick se lovește de absurdul vividului căruia nu îi vede capătul ci doar începutul sau dacă totuși îi vede finalul el este unul eminamente meta, dincolo, creștin, optimist-neutru (vezi scena cu plaja). Omul lui Malick vede finalul în așa fel poate tocmai din cauza terțului, a divinului, macrouniversul e surclasat de creatorul său. 




Omul lui Trier este pus cu mult mai brusc în fața absurdului, fiind deposedat de terț, poate sub forța unui jug ateist, contactul cu macrouniversul este imediat, nemijlocit și revelator totodată. Omul lui Malick se adaptează, omul lui Trier se adaptează și el, la Trier e ceva mai complexă adaptarea, ne sunt prezentate cele două perspective (falsa adaptare prin personajul lui Claire și adevarata conștientizare prin personajul lui Justine). Omul lui Malick se adaptează cronologic, natural la schema vieții, deși pe alocuri elementele ei sunt menite să îi impiedice dezvoltarea sau poate să îi întărească structura (vezi tatăl dictator și mama permisivă), Omul lui Trier suferă o ultimă adaptare, e paradoxal totuși să te adaptezi la finele lumii și cu toate astea omul, împins de o rămășită deontologică, o ultima frunză căzută din pomul vieții, se adaptează din nou, își creează un simbol refugiu, își punele mâinile în cap, își măsoară masochist, ceasornicărește distanța spațială, temporală până la finele iminent. 


Ontologia și deontologia la Trier mi se par cu mult mai palpabile, cu mult mai veridice, surprind o neputință, o greață și-o conștientizare perfect vizibile, tangibile, Kirsten a avut grijă să transmită acest lucru. Ontologia și deontul lui Malick sunt exemple-parabolă, conștientizarea locului în lume capată o latură teoretică, pilduitoare, nu încerc să spun prin asta că e mai puțin convingătoar demersul lui Malick, puterea exemplului, reducerea lui la sânul familial e abordat și într-o parte și în alta, Malick rescrie facerea, Trier o pune apocaliptic în practică. Apropo de suprapunerea dintre facere și apocalipsă, momentele de cosmogonie la Malick sunt asemănătoare cu cele escatologice la Trier, nașterea planetei la Malick și dispariția ei la Trier sunt redate vizual tot printr-o contopire, până ce nu miști butonul de back sau farward ea e aceeași, e un punct în care ele se confundă. Am să stagnez puțin pe vizual și pe structura epică. 

 The tree of life

Melancholia 

Secvenționalismul, baleierea dintre micro și macro e seducător redată, potențată de muzică și într-o parte și în cealaltă, la Malick eterul epic e mai deconcentrat, e mai haotic, e poate mai lipsit de sens însă tocmai pentru a potența sensul vieții. Viața trebuie să aibă astfel de spasmodisme și dicontinuități pentru a fi demnă de nomenclatura sa atotcuprinzătoare. La Trier sensul e priponit slo mo, apasă până într-acolo încât devine tangibil, sensul e chiar planeta aia distrugătoare, la final, când viața a încetat temporal să existe, sensul rămâne în urma ei ca un rest, ca o materie. Malick caută sensul și e fericit cu căutarea lui, Trier l-a găsit deja, dar e atât de materializat încât trebuie distrus, nu știu dacă cu scopul unei eventuale reinvertări, nu știu dacă Trier e un alchimist, nu știu dacă e un agnostic, dacă e un ateu, dacă e un trișor sau dacă e un geniu întâmplător.

Pentru că imi dau seama că gravitez și eu ca un meteor pe elipsa Melancholiei și ca o coleopteră la florile bahice ale pomului vieții am să mă opresc aici, important e că am cam demonstrat ceea ce era de demonstrat la nivel pur personal, orice interpretare comparativă e incompletă, scapa unei sistematizări de bun simț și de aceea tind să cred sau mai bine spus mi-am demonstrat mie cum aste două filme sunt alter-moderne, sunt trucuri ale unor amnezici, sunt creații mai deștepte decât creatorii lor. Nu știu dacă aceste trăsături sunt suficiente pentru a le atașa terminologic unui nou curent cinematografic, însă pentru a deveni curent e nevoie de ceva mai mult de două exemple. 

Găsiți o altă comparație aici.

13 comentarii:

  1. Ai un talent fabulos in a face recenzii.

    RăspundețiȘtergere
  2. Subscriu la ce a spus Ionuţ. "Fabulos" e cuvântul potrivit şi mai e potrivit de adăugat cum devin cronicile tale palpitante, efervescente, uluitoare de parcă ele însele sunt filme. Te ţin cu sufletul la gură.
    Ce-ar fi să te apuci de scris chiar ficţiune? Nu glumesc.

    RăspundețiȘtergere
  3. :) mi-am îndeplinit se pare scopul, mă bucur

    păi m-am gândit, ceva mă țintuiește însă, nu știu dacă structura și stilul pe care le aplic recenziilor sunt perfect aplicabile și într-o eventuală încercare de scriere (adevărată)...plus că trebuie ceva timp și energie și în concluzie ceva mai puțină lamentație din partea mea =))

    RăspundețiȘtergere
  4. Dupa ce am citit ce ai scris și dupa ce am vazut si Melancholia...mi.am dat seama ca atât Melancholia cat si The tree of life sunt aparent asemanatoare ca si efecte speciale insa pe cat de asemanatoare pe atat de diferite sunt.Asta fiindcă Melancholia aduce in prim plan sfarsitul .. apocalipsa..nebunia asteptarii sfarsitului ..pe cand The Tree of Life e intruchiparea inceputurilor..facerii ..creării..doua filme "piele de gaina" deși la The Tree of Life ne.am distrat maxim stii tu :)) pe când la Melancholia am fost lonely and silent.

    RăspundețiȘtergere
  5. :)) la cât de tare ne-am "distratără" la Tree of life mă și mir că am fost în stare să încropesc o paralelă :D

    RăspundețiȘtergere
  6. Ai vazut cumva filmul The Fountain?

    RăspundețiȘtergere
  7. da, demult si de două ori chiar :D

    RăspundețiȘtergere
  8. Toata stima pentru demers :). Ai demonstrat ce era de demonstrat.

    RăspundețiȘtergere
  9. STIMATA ADINA, APRECIEZ MAX ANALIZA TA / TOTUSI,AM SENZATIA CA VALOAREA FILMULUI ESTE GONFLATA CAM EXTRA-REALIST / NARATIUNEA ESTE SACRIFICATA DE CATEVA ORI IN MOD SAMAVOLNIC / PERSONAJUL SEAN PENN ESTE LIMITAT LA O PREZENTZA INSIPIDA, CHIAR GRATUITA IN FILM / PREA MULTA SIMBOLISTICA, MY POINT OF VIEW...UN FILM DISCONTINUU, CARE REFLECTA CARENTZE IMPORTANTE, DAR LA CAPITOLUL PSIHANALITIC STA BINE...CAM ATAT, DEOCAMDATA, CHIAR ACUM O SA VIZIONEZ MELANCHOLIA...MIRCEA

    RăspundețiȘtergere
  10. păi cred ca tree of life, din punct de vedere al distribuției e un fel de act iluzionist menit să promoveze cumva filmul care în lipsa actorilor cunoscuți ar fi rămas într-o nișă mult mai obscură, poate greșesc, nu știu, dar oricine altcineva ar fi putut juca, nu știu daca filmul i-a ajutat în vreun fel pe actori (poate doar pe plan lăntric), poate că întrajutorarea a venit cumva invers, dinspre actori spre film, repet, doar la nivel de promovare :D

    RăspundețiȘtergere
  11. Revin.
    1. Filme precum The Tree of Life, care lasa loc mai mare de interpretare decat filmele asa-catalogate artistice, provoaca reactii diverse(chiar si adverse)...poate e greu spre imposibil, ca regizor, sa impaci doua extreme: naratiunea cursiva, adica povestea PE DE O PARTE si reactivari secventiale ale memoriei unui copil din perspectiva maturului Sean Penn, PE DE ALTA PARTE (actor care, in continuare, consider ca a picat la filmari intr-o pauza dintre doua filme importante, nu inteleg cum a acceptat o partitura de figurant de lux - decat pe temeiul promovarii filmului, cum bine zici)... Sunt nervos la modul pasiv, pentru ca subiectul putea fi mai digerabil / iar actorii mai bine exploatati - sunt nervos ca Brad Pitt a iesit mai "actor" decat Sean Penn - Sean e cel putin cu o clasa peste Brad, frankly / sa nu fiu gresit perceput: e un film mult peste medie, dar nu la inaltima subiectului pe care si la- propus. ATAT. Despre Melancholia - ulterior / nu stau deloc bine cu timpul liber...si exegezele mele sunt biete insiruiri de pareri, nu am pretentii de analize...

    RăspundețiȘtergere