Interstellar - a beautiful journey into mankind

Christopher Nolan ne-a obișnuit deja cu un anumit tip de entertainment, unul atipic în peisajul hollywoodian, un entertainment de bun simț, cu un anumit tip de eleganță  care se regăsește și în modul în care Nolan își face apariția pe platourile de filmare, adică dichisit, la costum, manierat și eminamente perfecționist. Ne-a mai obișnuit și cu atmosfera urbană, fie ea închipuită sau viitoare, dar mereu ancorată în ceea ce știm deja.  E clar că Nolan este un om al timpului său (iar timpul este un subiect predilect în filmele sale, inclusiv în cazul de față), pasionat de noile teorii din fizică, de tehnologie, dar în egală măsură el este și un artizan, un craftsman. El își creează jucăriile așa cum probabil o făcea George Lucas, adică pe cât posibil din lucruri știute de noi și mai puțin generate pe calculator. 

Interstellar ne duce inevitabil cu gândul la Gravity, de altfel s-ar putea să existe o glumiță involuntară (sau nu) in interiorul filmului pe seama inspirației produse de Gravity. Însă spre deosebire de Gravity în particular și de alte SF-uri în general, Interstellar este un film teribil de uman. Nu că Gravity nu s-ar concentra pe umanitate, însă e cu mult mai orientat pe partea vizuală, pe eclipsarea spectatorului, pe tragicul și spectaculosul situațiilor scăpate de sub control, pe când Interstellar își păstrează o anumită doză de decență concentrându-se mai mult pe dimensiunea umană. Cooper, personajul lui Matthew McConaughey (care face unul dintre cele mai bune roluri de până acum, nu mai bun însă decît cel din True Detective) este un fermier, fost inginer, care se angrenează aproape mesianic într-o misiune de salvare a omenirii (dar în special a propriei familii), aflată în pragul foametei și măturată constant de furtuni de nisip, însă acest sfârșit de lume amenințător are parte de o exprimare vizuală tangibilă, credibilă, umanizată, lipsită de artificii menite să hiperbolizeze o situație aparent fără de soluție. Această imagine se sprijină pe un subcontext al filmului, pe o ideologie care trece ca un fir roșu prin esența personajelor: supraviețuirea bazată pe speranță și rațiune deopotrivă, pe faptul că omul (ca specie) s-a nascut pe pământ, dar nu îi este destinat să sfârșească tot aici.  El va renaște din țărâna pe care tot el a creat-o.

 

 

 

Spuneam mai devreme că subiectele lui Nolan sunt cu predilecție ancorate în urban, de această dată personajele sale se pierd prin lanuri de porumb în căutarea și salvarea ultimelor surse de hrană. Lucrurile se petrec rapid, Cooper descoperă în mod miraculous ultimul buncăr al speranței, o bază NASA, se alătură unei misiuni vitale, își lasă cei doi copii în urmă și pornește într-o călătorie-prospecție alături de Amelia (Anne Hathaway), alți doi companioni și doi roboți simpatici cu o infățișare pur utilitară, paradoxal de vintage și de handmade, cu mult mai prietenoși decât precursorul Hal (2001: A space Odyssey). Restul filmului este o adevărată pildă. O frumoasă exemplificare a ceea ce înseamnă să fii părinte, dincolo de timp și spațiu. Emoția, dragostea, speranța rămân intacte chiar și dincolo de găurile negre ale universului. Personajul lui Anne și cel al Jessicai Chastain (interpretând-o pe fiica matură a lui Cooper) sunt adevărate Marii biblice, ele nu încetează să creadă și să spere. Tot acest tumult de sentimente își face loc ca o rază de lumină în materia necunoscută a unui univers mut. Chiar și departe, dincolo de galaxia noastră, omul (prin exemplul personajului lui Matt Damon) este meschin, rău intenționat, pe când nature is not evil, you cannot blame the lion from tearing apart the gazelle, așa cum ne spune la un moment dat personajul lui Anne Hathaway. 

Complexitatea unui univers cu cinci dimensiuni pare o poezie despre cub în mâinile lui Nolan, el are talentul de a explica cu ușurință teorii complexe, relația timp-spațiu-gravitație sau implicațiile relativității. Îmi aduc aminte cum, în liceu, la ora de fizică ni se explica cum ar fi posibilă vizualizarea unui contact cu un univers cu mai multe dimensiuni decât al nostru (una dintre puținele exemplificări care mi-a rămas pe retină), ar fi ca și cum cineva și-a băga literalmente mâna în lumea noastră, m-am bucurat să văd aceeași exemplificare și în Interstellar. La asta aș mai adăuga și veșnicele discuții pasionante pe care le-am avut mai ales cu ai mei părinți despre trecerea timpului în spațiul cosmic și despre cum un an petrecut undeva departe ar echivala cu mulți ani aici pe pământ. Deși par idei fabulatorii, Interstellar le folosește cu grijă și cu argumente solide, reușind să mențină un echilibru incredibil între povestea SF și permanenta umanizare a personajelor.  

Interstellar se lansează pe 7 noiembrie în cinematografe și este distribuit de Freeman Entertainment.

Tweet