De weekend: Hope Springs, The Sweeney, Premium Rush, Resident Evil, The cabin in the woods

Hope Springs (2012)

Meryl Streep si Tommy Lee Jones fac un cuplu actoricesc perfect însă unul cat se poate de disfuncțional în planul poveștii de față. După 30 de ani de căsnicie rutina se clatină erodată și bulimică pe buza prăpastiei și numai o consiliere costisitoare de specialitate mai poate face față acestui fenomen. Hope Springs reușește să fie o comedie bună cu un plot decent în mare parte datorită celor doi actori. Problematica cuplului  nu este tratată la un nivel atât de profund încât să ridice sprâncene și interogații ontologice, însă ea rămâne pe o linie de plutire verosimilă și digerabilă purtând împrejur un colac de salvare aerat cu umor de calitate. 

The Sweeney (2012)

Filmul m-a dus într-o primă fază cu gândul (adică atunci când i-am văzut afișul) la In Bruges, însă nu are de-a face cu prospețimea, umorul și impactul acestuia. In The Sweeney asistam la reușitele și eșecurile (melodramatice pe alocuri) unui squad elitist și violent. Eroul este un fel de anti-erou simpatic, cu burtă, geacă de fâș, un inexplicabil sex appeal și mult tupeu ce parcă seamănă cu personajele din The guard sau Tyrannosaur. Filmul are parte de o coloană sonoră foarte bună, de locații suficiente folosite inteligent, de câteva secvențe de chase antrenante și de o seriozitate dificil de manageriat în general, însă reușește să o mânuiască în limitele decenței  scenaristice. 

Premium Rush (2012)

Cred ca e deja a treia oară când folosesc cuvântul decent în acest articol omnibus deoarece Premium Rush este un action-flick uns la rotițe cu decență din abundență și pedalat bine de tot pe strazile ultra aglomerate ale New York-ului. Joseph Gordon Levitt este cât se poate de convingător în rolul de biker hiperactiv, plotul este și el foarte likable, greu și inutil de comentat pe marginea lui, iar filmarile handy cam, unghiurile îndrăznețe și montajul inteligent avantajeaza filmul asta ingrozitor de bine ceea ce e un lucru foarte bun. Abundentă spre supăratoare e prezența grafică frecventă a unui ceas și a unor hărți care să ne țină la curent cu toată derularea de forțe și roți, în rest viteză fără frâne, amuzament și obstacole. 

Resident Evil: Retribution (2012)

Aici cuvântul decent va lipsi cu desăvărșire. Deși nu am văzut decât acestă ultimă parte a seriei (nici nu a fost nevoie, începutul filmului reia blitzkrieg toate episoadele anterioare) nu-mi rămâne să spun decât ca filmul are un singur si mare atu: Milla Jovovich. În rest o singura secvență pare încadrabilă la categoria decență: scena de fight suprarealist de pe un culoare ușor sci fi. În rest penibilul se împrăștie ca o bală de zombie de la un capăt la altul pe zâmbetul retard al acestui film care se încăpățănează să tot reapară, filmul a devenit se pare aproape ca virusul despre care tot vorbește, se extinde necontenit. Replicile sunt niște rebuturi demne de plâns, pe alocuri de râs...isteric, nerușinat cu ochii închiși, scenariul vrea să manipuleze cu orice preț.

The Cabin in the woods (2012)

Se vrea a fi un meta-horror, un horror despre horror, unul didactic ...didactic în stilul Battle Royale sau (dacă vreți) The Hunger Games. Însă deși până la un punct ne păcălește că ar deține acest statut triumfal și criticos filmul cade în derizoriu și în propriile...ingrediente. Se ajunge pănă la o mistificare și-o mitologizare antropomorfă, desigur: lumea guvernată de niște zei gigant înfometați, paradoxali și criptici, de fapt se ajunge inevitabil la apocalipsă. The Cabin in the woods mi se pare un proiect prea ambițios, mult prea aglomerat și imprecis cu propria rețetă. Aglomerat este spre exemplu și fatidic-de-bășcăliosul 2012, însă măcar acolo umorul (extrem) detrona orice altă intenție a filmului. Aici însă ce primează e o amărăciune venită din toate colțurile și apropo de colțuri filmul aduce pe alocuri aminte de Cubul și de același absurd simțământ horific claustrofob. 

Tweet

Moonrise Kingdom (2012) - despre rațiune și "perpetuum fantastic"

Regizorul Wes Anderson e pentru americani ceea ce e Jean-Pierre Jeunet pentru francezi adică un fel de puber paradox, un păpușar, un copil mare cu o viziune ultra cromatică și ludică asupra lucrurilor, sentimentelor și oamenilor. Ca și în precedentele The Royal Tenenbaums, The darjeeling Limited sau Fantastic Mr. Fox, Wes creează o lume impropriu spus fantastică, dar ușor regăsibilă undeva la granița dintre real și un perpetuu fantastic mental. Mintea umană este însoțită de un joc secund, imaginativ, un soi de a doua gândire care completează, îmbunătățește, iluzionează sau care  în funcție de ghemul masochist din burduful fiecăruia, înrăutățește fictiv o situație, un eveniment real la care luam parte zilnic.

Wes pare că ilustrează tocmai acest soi de (impropriu spus) gândire sau percepție sau joc imaginativ. Tocmai pentru că filmele sale ilustrează lumi ușor imaginare și/sau ușor de imaginat, dar verosimile, Wes se folosește de tertipuri precum mișcarea camerei la 360 de grade și alte găselnițe de montaj, de o coloristica impecabilă cu nuanțe tari, de o lumină la fel de pregnant delimitată, de strictețea unor încadraturi ultra-simetrice. În Moonrise Kingdom fiecare cadru pare este măsurat, cântărit și mai apoi pus pe calapodul unei simetrii nebunești, peisajele sunt selecționate la fel de maniacal si în tot tumultul acestui decor fantastic de bine redat povestea aproape că devine difuză așa cum și trebuie de fapt să fie.

Dragostea fragedă este ilustrată ca fiind drept o nebuloasă, pe alocuri greu de perceput în conformitate cu o schemă logică unanim acceptată, însă acest tip de redare este cât se poate de legitim, un sentiment e totuși un sentiment eliberat și independent de rațiunile minții. Descoperirea feminității este redată prin fuga de acasă, masculinitatea prin fuga dintr-o tabără de cercetași, iar iubirea printr-un dans pe nisip acompaniat de muzica lui Francoise Hardy. Moonrise Kindgdom este o bijuterie vizuală ce strălucește un pic cam tare (la acest halo contribuind și distribuția: Bruce Willis, Edward Norton, Bill Murray, Tilda Swinton, Frances McDormand) lăsând materialul brut narativ un pic cam în umbra unei explicații...obscure, însă subînțeleasă într-o oarecare măsură. 

O să imping limita observației poate ușor cam în afara filmului și am să trec în revistă câteva referințe care mi se par ușor voite, există undeva și o autoreferință la Fantastic Mr. Fox

Evadarea mi-a adus aminte de The Shawshank Redemption și de absuditatea afișului lipit după ce s-a trecut dincolo de gaura.

Moonrise Kingdom 

The Shawshank Redemption

Și mai apoi am vazut și ceva din The Shining al lui Kubrick. 

Moonrise Kingdom 

The Shining 

Tweet

Castiga cartea "Istoria snobismului" oferita de editura Nemira

Post Edit:

Castigatorul concursului este Delia Marc care s-a gândit la Istoria ritualurilor de curtare la romani! Felicitari! Așa că Delia trimite te rog un email cu adresa ta completa la adrianachi07 [@] yahoo [.] com pentru a intra in posesia cartii "Istoria snobismului" oferita de editura Nemira.

Buticul mulțumește tuturor participanților și răspunsurilor creative, au fost luate în considerare și cele de pe pagina Buticului.

Buticul va reveni cat de curand cu un nou concurs :)

Buticul impreuna cu editura Nemira ofera o carte deosebita si efervescenta, "Istoria snobismului" de Frederic Rouvillois, o istorie scrisa ca un roman. 

Fiecare epoca isi are uscaturile ei, momentele sale de glorie, de declin, geniile sale reprezentative si in egala masura fiecare epoca isi are snobii sai. Daca vreti sa aflati ce anume il caracteriza pe un snob acum 200 de ani si ce il diferentiaza de snobul cotidian atunci intrati in joc. 

Puteti castiga aceasta carte oferita de editura Nemira foarte simplu: lasati un comentariu cu titlul unei istorii fictive, o istorie inca nescrisa ca de exemplu "istoria pantalonilor scurti" (sunt sigura ca voi veti avea idei mai bune) si Buticul va premiaza oferindu-va cartea "Istoria snobismului". Cea mai interesanta si mai inventiva istorie sa castige.

Concursul se incheie miercuri, 26 septembrie. Va astept! 

Tweet

Cele mai bune filme vazute de Butic la cinema in 2012

O leapșă venită de la Filme-cărți, bineînțeles vor mai urma cîteva filme pănă la sfârșitul anului așa că voi reveni cu o variantă updatată. Așa că cele mai bune filme de anul acesta pe care am apucat să le văd la cinema sunt:

The Artist

 Cel mai curajos experiment al anului

 

Toată lumea din familia noastră 

Dupa parerea mea cel mai bun film romanaesc de anul acesta

The Intouchables

Cea mai buna comedie nu de anul acesta ci din ultimii ani

Carnage 

O surpriza "entre murs"

L'Apollonide-Souvenirs de la maison close

poema erotica 

 

Undeva la Palilula 

Unul dintre cele mai îndrăznețe filme românești făcute vreodată, un tribut adus suprarealismului

 Get the Gringo

Revenirea simpatică a lui Mel Gisbon

Visul lui Adalbert 

Un coșmar românesc ca un vis de-al lui Lars von Trier

Prometheus 
Cel mai controversat SF din ultima vreme 

A happy event  

Cel mai emoționant film văzut la cinema anul acesta 

The dark knight rises 

Succes de box office și mini-operă de artă a genului

Oslo, 31 August 

Ultra-existențialism  

Să meargă mai departe către Bogdan, Adriana, Marian, AnzhelaMovies, Laura, Poison Whiskey

Tweet

Despre oameni și melci (2012)

Dincolo de a fi un film, Despre oameni și melci este și o amplă acțiune de PR. Promovarea filmului a ieșit puțin din cutie și a intrat într-o...conservă, astfel ca prin preajma câtorva cinematografe au fost amplasate afișe ale filmelor sub formă de conserve (de melci), o formă publicitară neconvențională, mai rară în cinemau-rile de la noi. Ce vreau să spun e că amploarea acestui fenomen publicitar extra-film pare că întrece filmul, dar nu îl lasă în urmă. Dincolo de spuza de comedie ușurică, acrișoară, dar binevenită în beciul de toamnă, scenariul spune incredibila și trista poveste a românului de rând proaspăt eliberat de sub comunism. Românul care vrea să muncească, dar care vrea să rămână în același timp independent.

Personajul lui Andi Vasluianu este acest omuleț hibrid, un don juan de  duzină și uzină care se folosește de charisma sa suburbană pentru a mobiliza (nu la modul imediat, subit și spectaculos ci decent) o întreagă comunitate de muncitori a unei fabrici în speranța de a cumpara fabrica unde lucrau cu toții. Povestea nu excelează deoarece atenția asupra personajelor e cam neomogen distribuita, caracterele feminine sunt cam uzate, imaginea cumparatorului, capitalistului, conquistadorului franțuz e la fel de rețetară, însă ce e de apreciat la acest film este atmosfera suficient de familiară cât să fie confortabilă și îndeajuns de fictivă cât să nu aveam de-a face din nou cu ultra-drama supurândă a bietului suflet românesc.

Pe de altă parte de apreciat este și intenția filmului, așa cum a avut-o și Bună, ce faci? numai că acolo abordarea cel puțin din punct de vedere al imaginii și clișeelor e mai fetișistă, intentia de a distra publicul fără a-l târâ melcește prin sahelul poveștii ci în cazul de față dama narativă îi dă frumușel privitorului un scaun confortabil, îl plasează la o distanță rezonabilă și îi face un striptease acceptabil. Relația lui Andi cu soția este una problematică, tangibilă, expusă amuzant, iar spre final cade în plasa unui martirism melodramatic. Imaginea filmului este reusită, însă încadraturile și posibilitațile spațiale nu atât de experimentate.  

Comedia la români e strâns legată se pare de o pârghie politică sau socială, de la Asfalt tango la Amintiri din epoca de aur se tot întâmplă acest fenomen, iar în momentul în care se încearcă desprinderea de acest mediu de cultură și importarea unor pastile de râs occidentale se nasc indigestii și controverse (așa cum a fost în cazul lui Bună, ce faci!). Despre oameni și melci rămâne inteligent în acest mediu de cultură social apelând la tertipuri care să îi dea o aură occidentală precum distribuția și superficialitatea simpatică a scenariului. 

Tweet

To Rome with love (2012)

În ultimii ani postura de ghid turistic pare să fi devenit jocul și jobul secund al lui Woody Allen (Midnight in Paris, Vicky Cristina Barcelona). Nu foarte multe sunt modurile în care ne poate fi prezentat cinematografic un oraș, el reprezintă de obicei o ramă în care povestea, intrigile și personajele surclaseaza suportul și peisajul. Iar în eventualitatea unor documentare enciclopedice cu tentă urbanistică (să luăm spre exemplu experimentele lui Dziga Vertov) acestea sunt poate prea puțin filmice. Woody binecuvantează o nuntire...din dragoste (pentru Roma - așa cum a fost tradus titlul filmului la noi) între pânza locației și nodurile narative. El reușește o simbioză nu numai organică între spațiu și personaj, nu numai vizuală ci și muzicală dacă e să trecem în revistă coloanele sonore ce aparțin filmelor sale recente mai sus menționate.

Ce-i drept replicile nu mai au elasticitatea de altădată (ca în Annie Hall, Manhattan, Zelig sau Love and Death spre exemplu), ele și-au pierdut din efectul de bumerang, din încrâncenarea existențialistă și din retorica bitter-optimistă. Dar parcă această, să-i zic, diluare discursivă nu e neapărat efectul secundar al vârstei autorului sau al trecerii vremii ci poate mai degrabă este rezultatul diluarii progresive a unei simțiri colective. Paradigma anilor 70 cerea un alt tip de discurs filmic, criza emoțională și a cuplului avea alte valențe, altă amploare, iar procentajul dezvăluirii intimiste în fața auditoriului era altul. Astăzi problematica cuplului trece, ideologic vorbind, mai intai printru-un proces mercantil, prin stomacul civilizației, al urbei, apoi ajunge pe traiectul și rectul media, aproape ca nu mai atinge organele vitale.

Tot prin anii 70 autoanaliza comic-psihanalitică deseori pusă pe seama personajelor interpretate de însuși Woody era pregnantă, în ultimii ani însă o regăsim prea puțin în filmele sale. În schimbul ei s-a instalat ceva vecin cu liniștea, cu promenada, filmele lui Woody sunt pline de personaje care se plimbă, merg și vorbesc ba cu un interlocutor real, ba cu unul fictiv, ba cu audiența, de acum Woody se plimbă și-și conduce personajele pe străzile unor metropole și acropole cu pași modelați de regularitatea istorică a caldarâmului.

Revenind la Roma lui Woody ea este o Romă bună de pus pe cărtile postale, o Romă întortocheată, romantic-vodevilească cu personaje ba habotnice, ba dezinvolte, s-ar părea că acele personaje venite din exterior sunt cele așa-zis complexe, pseudo-intectuale, personajele locului par mai degrabă împartite în două categorii: celebri si anonimi, însă Woody gasește o cale de mijloc, îi satirizeaza pe cei celebri (de exemplu actorul afemeiat) ii face celebri pe cei care merită, dar si pe cei care nu merită.

Pentru a descoperi Roma trebuie să o cutreieri, personajele lui Woody o iau la picior și la fel ca în Midnight in Paris bariera timpului devine volatilă, trecutul pare la fel de prezent poate și datorită faptului că Roma este un oraș neschimbat, la fel de pașnic și de cald indiferent de epocă. Woody a inteles foarte bine semnificația sintagmei cetatea eternă și a reusit sa recreeze o atmosfera vividă si atemporală. Personajele la fel de vivide (interpretate de o pleiadă de actori: Penelope Cruz în formă maximă, Roberto Benigni, Judy Davis, Ellen Page, Jesse Eisenberg) ne conving fie de eșecurile lor, fie de remușcările lor, fie ne bulversează cu veselia lor amaruie tipică.

La Roma cu dragostea ca sa traduc mot a mot (sau în altă formă, ceva mai epistolară: Romei, cu dragoste) pare sa explice ce s-a vrut prin acest turism, Woody plimbă dragostea ca pe un eter prin orașele care ii sunt dragi (sau acolo unde a obtinut finanțare) și o toarnă în vasul urbei respective, ca un Cupidon ramolit al orașelor și pentru că mâinile nu îi mai sunt atât de tinere, săgețile lui zboară mai haotic ca alte dăți de unde si aciditatea comicului de situație. Filmul este unul moale, cald, sonor ca si rotunjumile limbii italiene, așezat ca și orașul căruia i se închină, un film enjoyant și m-as feri să îl compar cu altele din filmografia sa așa cum nu poți compara realmente un oraș cu altul. Merită văzut deoarece nu stiu câte ocazii vom mai avea sa il revedem pe Woody jucând..u-se pe sine.

Tweet

Filme inspirate de carti

Andres de la Serial Readers și Bogdan îmi pasează o leapșă ce se potrivește perfect buticului: filme inspirate de cărți (în cazul meu: filme aproape mai inspirate decât cărțile ce le stau la bază), așa că înșirui o listă eterogenă și aleatorie de ecranizări la care țin: 

The painted veil - un film cu mult mai cald decât scorțoșenia moralei lui Somerset Maugham

The shining - nu mă mir de ce Stephen King este furios pe ecranizarea lui Kubrick, este excelentă

 Atonement - o ecranizare care a știut să prelungească ultima noapte de dragoste și să scurteze întâia noapte de război

 Perfume: The Story of a Murderer - o carte aparent imposibil de ecranizat deoarece lucrează cu un material încă necunoscut camerei de filmat: mirosul, dar care a avut parte de o transpunere vizuală suprinzătoare și fetișistă

Norwegian wood - după lungi negocieri Haruki Murakami a permis ecranizarea cărții sale, a avut noroc deoarece atmosfera apăsatoare și inexplicabilul mistic al cotidianului sunt redate întocmai în cadrul acestui film

A clockwork orange - Kubrick a adaugat ceva ce poate cărții îi lipsea: un cadru perfect și modist delimitat

The Chronicles of Narnia: The Lion, the Witch and the Wardrobe - cartea lui C.S Lewis oferă un material atât de restrâns și de pilduitor-religios încât e de mirare că rezultatul vizual este o poveste atât de vandabilă și de completă 

 Moara cu noroc - o ecranizare care a reușit să redea o fizionomie hollywoodiană în sensul clasic unor personaje literare-icon 

Audition - ce-i făcut de mâna japonezului...harakiri se cheamă, o ecranizare care se joacă elegant cu imoralul ...până la limita răbdării

Woman in the dunes & The face of another - cărțile lui Kobo Abe sunt de un disconfort existențialist greu digerabil, ecranizările însă umanizează, temperează și filtrează tendințele autorului până la o binevenită domesticire

The remains of the day - Emma Thompson și Anthony Hopkins emană perfect stoicismul personajelor lui  Kazuo Ishiguro

Rashomon - inovatoare ca structură narativă, cartea a avut parte de o ecranizare  pe măsură, Kurosawa și Akutagawa au testat joscul perspectivelor, fiecare pe terenul lui

Alice (1988) - cea mai experimentală ecranizare mi se pare cea a lui  Jan Svankmajer, ce-i drept Alice nu alunecă în scorbura iepurelui ci intră într-un...sertar

Silk - o ecranizare dulceagă, cathartică, moale ca gogoșile viermilor de mătase

The English Patient - un film ce a reușit să redea întocmai atmosfera de pierzanie și nostalgie optimistă a cărții lui Michael Ondaatje

Tweet