CEO - Chief Executive Officer

Mitul faustian, copilul de suflet al literaturii comparate, bate phoenixian din aripi și pare să renască în sânul piesei lui Stieg Larsson (pe care am avut ocazia și plăcerea să o văd în regia Andreei Vulpe). Mitul cu pricina apucă hulpav stârvul unui pachet principial actual: infernul sunt ceilalți, infernul e aici, a nu se înțelege prin infern o văgăună din care se aud ecouri creștine ci o stare de fapt implacabilă, eminamente tristă, absurdă, însă ce poate fi luat ușor drept absurd este de fapt o situație distinctă, eterogenă, aruncată ca o piatră în lacul liniștit al convenționalului, infernul e jobul, infernul e șeful. 

 O seară liniștită, un apartament primitor, un cuplu de îndrăgostiți, Hans și Anna...Și apariția Jucătorului ... care propune o altă realitate.

Intruziunea șefului, a CEO-ului în atmosfera pseudo-paradisiacă a căminului unui angajat-eșantion aduce infernul mai aproape, aparația lui mefistofelică umblă la motorașul conștiinței, umblă la focul artificial al căminului până ce vorba ceea flăcările iadului luminează raiul cu lumina lui, mestecă individualitățile, le molfăie principiile, le scuipă tarele și trăiește laolaltă cu cobaii săi un soi de resuscitare. O resuscitare ce face apel la un amalgam complex de tertipuri: ironii cosmopolite, amenințări, paraverbal, satire aduse unor domenii ce suferă de acromegalia autorității (psihologia, nonverbalul). Piesa e un fel de critică a nenaturalului sub diversele-i forme, orice situație aparent naturală încetează să mai fie așa odată ce este pusă lângă o alta ce pare mai naturală decât ea, astfel reperul naturalului devine unul flexibil, circular, devine un domino, o înlănțuire perspectivistă. 

Claustrarea, relația dintre personajele victimă și judecător, relație ce își permută constant valorile, pare a fi cumva similară cu jocurile lui Haneke, acolo, ce-i drept limitele sunt impinse sadic dincolo de un suportabil imaginar, aici ele sunt maleabile, tangibile, nenaturalul și naturalul sunt la îndemână, ceea ce face piesa cu atât mai ușor de internalizat. O piesă ce face apel la instrumente postmoderne, corporatiste, sociologice pentru a dezgropa un ego pierdut, instabil, o moralitate la fel de disonantă. O piesă jucată excelent într-o locație deosebită, la unteatru, dacă vreți să coborâți într-un infern de bun augur o puteți face astăzi, 9 octombrie pe la ora 20:00 :).  

Tweet

"Visul" dupa William Shakespeare, regia Marius Gilea

S-a dovedit ştiinţific, nu-s hominidă rupestrofilă în întregime, mă mai dezlipesc din când în când de glue-ul netestat deontologic care mă leagă de ecranul laptopului cel frumos curgător de spasmodisme, sadisme sinofile şi cinematici seductive pentru a-l înlocui cu o doză vividă, cu o piesă de teatru. 

Recunosc, nu-l prea am la corason pe nea Shakespeare, lupa epocii în a care a vieţuit şi elucubrat pusă dinaintea unui sor ideologic în loc să îmi bronzeze sfumato dermul, mă arde cu lumina lui, cu metafora sa deontic-fabulatorie. Însă nu pot decât îmbrăţişa un opaiţ postmodern aţâţat cu vreascuri medievale. A pune vrac pe scenă un tom de versuri narcotice ca Visul unei nopţie de vară e dovadă de ambiţ frate cu frenezia nevrotică. Piesa în cauză însă face un lucru binevenit, inovativ şi ludic, aduce pârghii neaoşe în sprijinul unui text poate cam prea vetust pentru papilele gustative ale unei epoci aflate într-un proces de regresie infantilă cum bine zicea  Bruckner.

Obiectele simbol, sketch-urile, vecinătatea cu filmicul, mimica şi nonverbalul resuscitatorii, minimalismul decorului, arhisuficient sieşi, muzichia complementară, toate ţinute în frâu de un liant umoristic consistent, converg la conglomerarea unei adaptări reuşite care în ciuda prospeţimii sale cultivă reverenţios rădăcinile palimsestului original, punându-l în alveola potrivită. 

Şi cum vâltoarea lirismului shakespearian nu pare a se supune principiului vaselor comunicante ce-şi răstoarnă fluidele universale dintr-o epocă în alta, iată că totuşi aceeastă viziune se dovedeşte a fi un receptacul primitor, suficient de suprarealist olărit încât să fie înţeles şi atât cât trebuie de fidel mâinilor creatoare primordiale încât să nu le sfideze dibăcia. O piesă revigorantă mamă-purtătoare de cvadrupleţi văratec spinţari, 

hrăniţi cu placenta oniricului. Astă mamă vă dă întâlnire Duminică, 5 iunie, la Godot Cafe Teatru, pe Lipscani, de la 20:00, so aviz stalkerilor, am să fiu acolo :))

PS: mulţumesc celor care au votat, de acum încolo scriu numa cu diacritice :P 

ANUNŢ IMPORTANT: cineva a căutat zilele trecute pe google următoarea expresie abracadabrantă şi a ajuns pe ăst blog: hibridismul reflectat în idealuri, cum expresia a făcut subiectul mai multor discuţii cu diverşi amici, rog pe cel care a iniţiat search-ul, dacă vreodată mai trece pe aici, să ne lumineze, cam ce-o vrea să însemne expresia şi unde în numele lui baphomet a gasit-o :D 

Tweet