X de la Sex

Se vorbește în ultima vreme nu de existența unei cinematografii (și implicit a unui cinematograf) modern sau postmodern, ci terminologia s-a balonat, s-a hiperbolizat odată cu megatehnicizarea domeniului reieșind o paletă de termeni bombastici, megalomani, dar legitimi ca hiper-ultra-modern, inclusiv hiper-ultra-cinema. Este evidentă exemplificarea acestui exces ultra-modern la nivelul filmelor de acțiune, a francizelor, a transformerșilor, însă cum se manifestă ea la nivelul nepieritoarei industrii porno? Găsiți câteva răspunsuri orientative mai jos:

Crash, 1996

* * *

„În cinema, violența și sexul sunt supuse aceluiași destin extrem. Așa cum violența se desfașoară în mod hiperbolic, sexul e oferit la rându-i în spirala unui exces orgiastic. A ramas cu mult in urmă eliberarea sexuală a anilor post-1968, departe e senzualitatea soft cu pretenții șic din Emmanuelle, departe si pornografia șoc din Exibition. Restul pe Sex Reader 

Tweet

Preludiul prelungit la Lynch

Începând de astăzi Buticul va scrie și pe Sex Reader , un blog-antologie care adună cu nerușinare decupaje din studii teoretice, literatură, noapte și film, mai nou. Așa că voi încerca (bi sau trilunar) să scot sexul din contextul unor filme și din imaginarul unor regizori, să-i pun un desuu analitic ca mai apoi să-l dezbrac de subînțelesuri. 

Voi începe cu Lynch...

Erotismul la David Lynch e o simulare (cu pretenții încă mistic-nedeslușite), un preludiu-prelungit care ia locul actului în sine, surclasându-l; prin asta Lynch nu ascunde sexul (poate doar gonadele), nu e nimic pudic în această simulare și disimulare, durata considerabilă a scenelor sale erotice (în Blue Velvet, Mulholland Drive) taxează eventuala interpretare pudică a lor și tocmai prin durata lor îl obligă pe observator să se convertească la voyeurism, așa cum se întâmplă cu omul din dulap în Blue Velvet.  Restul pe Sex Reader...

Tweet