Filmele regizorului Kar Wai Wong sunt un soi de tributuri
aduse unui sentiment pe cale de dispariție: dragostea sinestezică.
Cinematografia, excluzând-o pe cea independentă și îndrăzneață care adună
premii pe la festivaluri precum Sundance, se încumetă să redea îndrăgostirea,
post-îndrăgostirea și eventual happy-ever-after-ul printr-o narațiune precisă și prin intermediul unor personaje-basorelief.
De la Gone with the wind la Titanic dragostea suferă de această concretețe,
de acest decupaj patologic. Kar Wai Wong
reușește să iasă din această schemă, contextul geografic și cultural
permițându-i probabil această detașare și
să decupeze nu numai povestea și personajele, dar și culoarea, căldura,
muzicalitatea, toropeala, lentoarea ce caracterizează această dragoste sinestezică.
Tot acest conglomerat de elemente
asociate până la urmă fiecărui simț în parte funcționează deoarece ceea ce le leagă de fapt este timpul
sau mai bine zis suspendarea lui. În In
the mood for love cei doi protagoniști merg slo motion printr-o ploaie călduță, coboară câteva trepte parcă în
lăuntrul organic al unui orășel alocal, nu timpul le guvernează mișcările lente
și cuvintele abia rostite, ci altceva, sentimentele. Sentimentul pare a fi la
Kar Wai Wong formula timpului relativizat. În cadrul filmului ușor futurist 2046 viitorul nu are de fapt timp, el
este poate un nivel oniric al sentimentului, în Chungking Express și My
blueberry nights dragostea e iarăși blajină, răsfirată, toropită, tulburată. Osmoza completă dintre personaje și toropeala
atmosferiei înconjurătoare are loc chiar în primele sale filme ca Days of being Wild unde personajele transpiră
veridic, unde un ceas pare să bată aceeași oră mistică, același timp al
sentimentelor.
Nuanțele de roșu, de verde, de
galben, toată cromatica este una de-a dreaptul organică, filmele lui sunt
organisme, ființe vii cu voință proprie și mișcări ce sfidează productivitatea speciilor anterioare. Aceste mișcări
sunt acompaniate de o muzicalitate cromatică la rândul ei, în In the mood for love spre exemplu o ceașcă
de cafea de un verde pal este dusă duios către o pereche de buze roșii, iar pe
fundal se aud versurile: Aquellos ojosverdes (acei ochi verzi).
Astfel că simțurile comunică între ele mediate de
bagheta dirijorului Kar Wai Wong, privitorul aproape că nu trebuie să facă
niciun efort, el nu trebuie să decripteze gesturi sau reacții, stimulii i se
oferă nemijlociți, filmele lui se deschid ca niste orificii în care orice
privitor sensibil, chiar și cel neavizat își poate rosti cele mai mai mari secrete,
de altfel Kar Wai Wong își invită în
câteva rânduri atât personajele, cât și privitorii să sape o gaură undeva
într-un loc ferit și să-și rostească secretele
în ea. Kar Wai Wong este unul dintre puținii regizori alchimici, filmele
sale sunt rămășite, artefacte ale unei sinestezii ce depășește rațiunea (în
sensul dat de Blaise Pascal). Dacă vreodată se va uita trairea sinestezică prin
dragoste atunci relicvele lui Kar wai Wong vor reprezenta mine de aur și îndrumar
ritualic pentru revitalizarea unui sentiment pierdut, primordial.
Un articol scris pentru SemneBune
