Murakami şi visul nipon

Nu ştiu cum se face dar tot mai rar imi pică în braţe o carte pe care să o legăn, să o hrănesc, să o bat pe spate, de cele mai multe ori se dovedeşte a fi obraznică şi o abandonez undeva. Ştiu, mamă denaturată. Spre exemplu n-am putut să termin Omul duplicat al lui Saramago (deşi e membru al top five-ului personal), se cam vede unde se termină pornirea artistică şi unde începe avidollarismu'. Trecând peste micile dezamăgiri l-am abandonat pe Saramago în defavoarea unui al membru de onoare al topului. Până pe la pagina 150 nu prea l-am recunoscut pe Murakami, nu era nici pic de reverie inexplicabilă, nu se întrezărea vreo nişă îngustă prin care să-şi întindă mâna silfidică Morpheu, povestea curgea lin pe apele Styxlui, un profesor era îndrăgostit de cea mai bună prietenă, ea, la rândul ei, nutrea o pasiune pentru o femeie misterioasă mai vărstnică, până în acest punct m-am simţit ca în Pădurea Norvegiană, însă a apărut în perimetru o insulă grecească şi câteva fenomene bizare care ţin de dedublarea ego-ului, de fâşia subţire dintre aici-ul teluric şi lumea de dincolo de oglindă. Mi-a amintit de Fawles şi al său Magician numa' că aici incertudinea are un plus de inexplicabil cam ca misterul şi corola lui Blaga. Gata am trecut prin prea multe derme literare. Luaţi de citiţi literatură japoneză că aveţi ce deprinde.

Tweet