Eu când vreau sa fluier, fluier

Bine zicea Andreea când am iesit azi din frumosul Studio: ce-or fi având domne regizorii ăştia români de se ancoarează atât de tare în realitatea românescă pură, aia de la colţ de stradă şi înţepenesc acolo, li se întăreşte mîlul comunismului, al neajunsului, al discriminării pe bocanci ciuntind, ologind imaginaţia. Nu ştiu de ce, dar cert e că n-ar fi rău să o mai apucăm şi pe căi neumblate, mă gândesc la un science de reves românesc (visez). Însă revenind la filmul în cauză, personaje superautentice, replici cam puţine, dar alea care sunt te fac să sari de pe scaun gen Ivanov in 432, delimitate de scene cam lăbărţate care se lăfăie la umbra unor personalităţi puternice (dar parca ele singure nu-s de ajuns cateodată), amuzant, final moralizator-melanj martirico-ludic. Comparativ, în Un prophete (dostoievskian, însă optimistico-mistic),cam pe aceeaşi undă ca subiect, lucrurile sunt privite însă de undeva dintr-un colţ mai suprarealist, noi stăm încă chitiţi în colţişorul nostru, la căldurica certitudinii, în unghi drept, îngenunţiaţi pe covorul realităţii (bă de-ar zbura o leacă covoraşul ăsta).

Tweet

Luni de miere, luni de fiere

Mai tii minte Alexicule cum mi-l recomandai prin liceu pe nea' Bruckner si ale sale luni de fiere? Nu se compară ce-i drept cu nebunia şi îndrăzneala (nu că romanul de faţă n-ar fi îndrăzneţ) copilului divin însă nu poate fi băgat cu uşurinţă în oala zecilor de romane eroscopice pentru că are pretenţia de a reflecta un întreg tumult existenţial al cuplului să-i zic postmodern aşa cum este şi scriitura. Însă acestă aură postmodernă pare a fi mai mult consecinţa unui pariu cu stilul epocii deoarece pe alocuri comparaţiile se învârt la lumina aceleiaşi idei si devin redundant supărătoare, însă povestea este destul de enigmatică, la început puţin credibilă, însă uşor acceptabilă dacă o digerăm în termeni ideologici, exemplificatori. Pe scurt: un vapor, două cupluri antitetice, unul dintre ele dorind să lase mărturie celuilalt un trecut tumultos, experimental, erotic până la masochist. Multe scene te iau prin surprindere şi de multe ori le poţi foarte uşor categorisi ca fiind fantezii, întrebându-te pănă unde merge înjosirea, nu le poţi decât lăsa plutind undeva într-un limb al incertitudinii. Cât depre ecranizare Bitter Moon (1992) destul de insipidă, multe modificări (Polanski probabil nu a gustat catarsisul finalului cărţii şi a fosţat nota şi de asemenea nu a gustat nici scena pedofilă, mă mir). Însă ce mi-a plăcut la film au fost mişcarea şi scârţăiala continua a vasului, personajele masculine foarte bine alese, Hugh Grant şi Peter Coyote, replici adaptate foarte frumos, păcat că nu au fost reprezentate vizual pe măsură. Propun o reecranizare, în regia lui Trier;)).

Tweet

Leapsa de la Anne

M-a tot frecat Anne la muzicutza cu o leapsa muzicala dupa cum urmeaza:

Go to Wikipedia. Hit “random” or click here. The first random Wikipedia article you get is the name of your band.

Go to “Random quotations” or click here. The last four or five words of the very last quote of the page is the title of your first album.

Go to Flickr and click on “explore the last seven days” or click here. The third picture, no matter what it is, will be your album cover.

Use Photoshop or similar to put it all together.

Sa mearga mai departe catre oricine ma citeste si are blog :P

Tweet

The sick imaginarium of Haneke

Slavită fie civilizaţia si internetul de la rds (intrai în randul lumii, adio modem) mais paradoxal observ ca mi-e cam lene să scriu şi prefer să mă uit la filme, mi-e greu să aleg, dar purced şi încep cu Funny Games U.S, un fel de portocală mecanică răscoaptă sau mai bine zis un fel de studiu de caz, o abordare microscopică a panportocalei. Doi băieţi dubioşi şi carismatici, în cârca cărora ghicim încă de la început zvorcoliri psihotice, se strecoară în casa unei familii despre care nu avem prea multe informaţii cu excepţia bunăstării şi a pasiunii pentru muzica clasică. Membrii familiei, 3 la număr sunt torturaţi şi ucişi pe rând, la întrebarea de ce, raspunsul este unul care nu lasă loc coatelor deontologice: de ce nu? Uluitor este faptul că atunci când nu te aştepţi personajele ţi se adreseză, punându-te în postura de jurat. Un alt film vazut de curând, ieşit tot din tolba lui Haneke este Das weisse band, nominalizat anul asta la Oscar(surprinzator, nu l-a luat), ceva mai puţin tăios, care mi-a adus aminte de Moromeţii, Mara sau Ion, la aura dramatico-sătească adăugându-se o dâră de abordare sociologică a la Golding (Imparatul musştelor) si ceva mister, exagerez comparaţia şi merg până la The village. Haneke ştie foarte bine să contureze individualităţi, sa dea exemple memorabile, chiar dacă pentru asta e nevoie sa taie în carne vie ;))

Tweet

Alice in Wonderland

Nu o să vorbesc despre oscaruri căci nu prea am ce şi de ce, pentru asta s-a inventat, se pare, o nouă ştiinţă, paradoxologia, aşa că aleg să mă refugiez pe cât de emo posibil :P în gaura din capul lui Burton unde, dezamagitor, nu găsesc inventivitatea cea de toate zilele, senzorii cineolfactivi detectând în atmosferă particule 3d de glumitze comerciale şi stereotipuri care ne ocrotesc călduros în palma zeului Confort combinat cu semizeiţa Lenea Imaginativa. Dacă nu ar fi defilat prin wonderland muzul Deep şi a soaţa talentată probabil nu mi-aş fi dat seama că păpuşarul e însuşi Burton, ci poate un Adamson (nenea care a facut Cronicile din Narnia). Costume frumoase, o Alice cam insipidă şi neconvingătoare, la fel de bine filmul ar fi putut sa nu fie 3d, nu m-ar fi deranjat, povestea întinsă ca o gumă de mestecat, la final evident nu iţi mai rămâne cine ştie ce gust, eşti doar fericit că ai mai masticat o poveste reciclată, înflorită, uşor ofilită, dar 3d nene:).
P.S: Alexikule, îi dau câştig de cauză mosneagului Parnassus:P

Tweet

Monty Phyton's The meaning of life

De la Taxidermia incoace nu am mai vazut aşa o curgere fluentă de demenţă, bineînteles în cel mai pozitiv sens posibil. Doi de Terry, Gilliam şi Jones, îşi pun în cap să ne năucească cu viziunea lor tăioasă despre sensul vieţii. Povestea e structurată pe capitole (cam ca la Trier) şi cere mai mult decât o răsfoire, mai ai nevoie şi de un stomac rezistent. Deschidem poarta si lăsăm să defileze: 3 magi anexaţi unor carucioare de supermarket pline, un profesor ce predică sexologia în stare pură, un cor de copii catolici elogiind nerisipirea spermei, un dumnezeu humanoid pictural jucându-se cu planetele pe terenul spaţiului ondulatoriu, un nesătul obez gurmandofrancofil care într-un final plezneşte la propriu, căderea capitalismului metaforizată splendid. Ce să mai, îndrăzneală şi imaginaţie cum numai Gilliam e în stare să clocească.

Tweet