Umbre: un nou serial românesc marca HBO

Umbre este probabil primul serial românesc care își merită pe bună dreptate titulatura de serial. Am avut ocazia să urmăresc primele două episoade în avanpremieră și pot spune că am fost realmente surprinsă de ceea ce am văzut și auzit. Nu-i tocmai o treabă facilă să surprinzi ceva din spiritul românesc al periferiilor urbei noastre dragi și maculate, din coloritul exotic al vocabularului de mahala, din osatura personajelor care își duc veacul servindu-i pe alții și să le amesteci pe toate într-o structură narativă închegată, care să facă sens și senzație. Se pare că Umbre este întruchiparea unui succes mult căutat, unui el dorado la care visează mulți cineaști români și după care tânjesc mai ales (tele)spectatorii (undeva în subconștientul lor). Umbre este violent, colorat, spumos, foarte bine dozat, de un comic irizant și îl are în centru pe Relu (Șerban Pavlu), un personaj manelisto-simpatic, laconic, un soi de gargui cu permis de conducere. Ca să vă faceți o idee am să extrag plot-ul din comunicatul de presă:

Relu (Șerban Pavlu) este un om de familie. Are doi copii, o soție și o viață dublă. Privit prin ochii familiei sale, Relu Oncescu pare un taximetrist obișnuit. Nimeni nu bănuiește că Relu lucrează ca recuperator pentru Căpitanu’, un mafiot local. Niciuna dintre cele două lumi (a familiei și a mafiei) nu știe de existența celeilalte. Relu reușește să țină totul sub control, însă nu pentru multă vreme. 

Vă întrebați probabil cum poate funcționa o așa poveste cu mafioți și un taximetrist amator de ciocane oldboiești în context și peisaj pur românesc. Surpriza e că melanjul asta chiar funcționează și pare să aibă chiar un soi de aer vintage, pe mine m-a făcut să cred că acțiunea s-ar petrece undeva în urmă cu zece ani or something, dar poate e doar o impresie lăsată de limbajul personajelor și de existența unei lumi mai puțin tangentă nouă/mie. Primele două episoade sunt mai mult decât promițătoare și vă invit să le urmăriți pe 28 decembrie de la ora 22:00 pe HBO. Aceleași episoade vor fi disponibile pe HBO GO fără abonament, pentru toți cei care vor accesa site-ul www.hbogo.ro.

Credit foto: Adi Marineci pentru HBO Romania

Tweet

De weekend: Nightcrawler, Paddington & Horrible Bosses 2

Nightcrawler 

de la aceiași producători, vorba aia

Lou Bloom (Jake Gyllenhaal) este un șomer cel puțin dubios și un oportunist totalmente lipsit de scrupule. Locuiește singur într-o garsonieră insipidă, dar practică, udă sistematic și robotic o plantă și duce o viață solitară. Aparent, singura sa problemă este lipsa job-ului, însă pe parcurs descoperim cum principala sa problemă este aceea că nu pare să aibă morală sau suflet, el este un cavaler inexistent, cum ar zice Italo Calvino, o armură fără trup, o carcasă goală cu o cameră de filmat pe umăr sau mai degrabă un corp cu un ecran tv în loc de cap.

Filmul își propune să ne arate metoda infectă și imorală prin care sunt selectate așa-zisele evenimente ale zilei de către posturile tv, acele știri de la ora 5 ticsite de crime, violuri și furturi. Lou Bloom este mesagerul acestor știri, un Hermes amoral, dar cu un vocabular bine pus la punct, cules parcă din cărticele despre cum să fii un manager bun și alte baliverne despre dezvoltare personală, el pare să fie omul potrivit la locul crimei, filmează orice, fără implicații, fără pic de sentiment ca un ochi demiurgic placid. Filmul îmi pare cam imprecis la capitolul abordare și asta din cauza lui Jake Gyllenhaal, fizic slăbit, și a jocului său actoricesc confuz care dă naștere unui personaj antisocial, perfid, antipatic și totuși nelegat în unele momente. Grimasele lui Jake m-au cam indus în eroare.  L-am mai văzut în roluri similare, dar aici nu pare să mă convingă, e când alegoric, când teluric, pe alocuri îmi dă senzația că joacă total neinspirat. Este cât se poate de ironic să-l văd pe simpaticul polițist din End of Watch (interpretat tot de Jake Gyllenhaal) la antipod în Nightcrawler, cred că e o ironie mai mare decât satira acidă pe care și-o propune filmul.  Povestea este una simplistă, nelipsită de gafe ce frizează logica, previzibilă și prea puțin nuanțată, încercările de umor sunt și ele cât se poate de nesigure. 

Paddington

O altă poveste simplă, dar simpatică este cea a lui Paddigton, un ursuleț naiv, dar manierat, vorbitor de limbă engleză (evident) și cu o poftă nestăvilită pentru magiun. El pleacă din îndepărtatul Peru către Londra, acolo unde caută un cămin primitor. Nu-i ușor să găsești oameni cumsecade în Londra se pare, însă Paddington este un ursuleț norocos și dă peste o familie simpatică care ne este prezentată în stilul lui Wes Anderson, adică prin imagini ludice, simetrii, scenografie vintage și colorată. Elementele vizuale sunt excelente, însă povestea nu trece mai departe de nivelul Ștrumfilor, de exemplu. Până la urmă Paddington este un film perfect de văzut cu copiii sau nepoții, mai ales acum în preajma sărbătorilor. Și dacă vă era dor de Nicole Kidman, pe care eu am revăzut-o recent în The Others, o puteți admira într-o vestimentație exotică de villain taxidermist. 

Horrible Bosses 2 

Nu-mi amintesc mare brânză din Horrible Bosses 1, dar îmi amintesc cu siguranță că era ceva mai bun, mai entertaining și mai puțin cretinoid. Premisă idioată, glume răsuflate și zgomot, prea mult zgomot. Însă am mers să-l văd pentru că Jamie Foxx, pentru că Christoph Waltz și pentru că Kevin Spacey. Atât :D 

Tweet