Nightcrawler
 |
| de la aceiași producători, vorba aia |
Lou Bloom (Jake Gyllenhaal) este un șomer cel puțin dubios și un oportunist totalmente lipsit de scrupule. Locuiește singur într-o garsonieră insipidă, dar practică, udă sistematic și robotic o plantă și duce o viață solitară. Aparent, singura sa problemă este lipsa job-ului, însă pe parcurs descoperim cum principala sa problemă este aceea că nu pare să aibă morală sau suflet, el este un cavaler inexistent, cum ar zice Italo Calvino, o armură fără trup, o carcasă goală cu o cameră de filmat pe umăr sau mai degrabă un corp cu un ecran tv în loc de cap.
Filmul își propune să ne arate metoda infectă și imorală prin care sunt selectate așa-zisele evenimente ale zilei de către posturile tv, acele știri de la ora 5 ticsite de crime, violuri și furturi. Lou Bloom este mesagerul acestor știri, un Hermes amoral, dar cu un vocabular bine pus la punct, cules parcă din cărticele despre cum să fii un manager bun și alte baliverne despre dezvoltare personală, el pare să fie omul potrivit la locul crimei, filmează orice, fără implicații, fără pic de sentiment ca un ochi demiurgic placid. Filmul îmi pare cam imprecis la capitolul abordare și asta din cauza lui Jake Gyllenhaal, fizic slăbit, și a jocului său actoricesc confuz care dă naștere unui personaj antisocial, perfid, antipatic și totuși nelegat în unele momente. Grimasele lui Jake m-au cam indus în eroare. L-am mai văzut în roluri similare, dar aici nu pare să mă convingă, e când alegoric, când teluric, pe alocuri îmi dă senzația că joacă total neinspirat. Este cât se poate de ironic să-l văd pe simpaticul polițist din End of Watch (interpretat tot de Jake Gyllenhaal) la antipod în Nightcrawler, cred că e o ironie mai mare decât satira acidă pe care și-o propune filmul. Povestea este una simplistă, nelipsită de gafe ce frizează logica, previzibilă și prea puțin nuanțată, încercările de umor sunt și ele cât se poate de nesigure.
Paddington
O altă poveste simplă, dar simpatică este cea a lui Paddigton, un ursuleț naiv, dar manierat, vorbitor de limbă engleză (evident) și cu o poftă nestăvilită pentru magiun. El pleacă din îndepărtatul Peru către Londra, acolo unde caută un cămin primitor. Nu-i ușor să găsești oameni cumsecade în Londra se pare, însă Paddington este un ursuleț norocos și dă peste o familie simpatică care ne este prezentată în stilul lui Wes Anderson, adică prin imagini ludice, simetrii, scenografie vintage și colorată. Elementele vizuale sunt excelente, însă povestea nu trece mai departe de nivelul Ștrumfilor, de exemplu. Până la urmă Paddington este un film perfect de văzut cu copiii sau nepoții, mai ales acum în preajma sărbătorilor. Și dacă vă era dor de Nicole Kidman, pe care eu am revăzut-o recent în The Others, o puteți admira într-o vestimentație exotică de villain taxidermist.
Horrible Bosses 2
Nu-mi amintesc mare brânză din Horrible Bosses 1, dar îmi amintesc cu siguranță că era ceva mai bun, mai entertaining și mai puțin cretinoid. Premisă idioată, glume răsuflate și zgomot, prea mult zgomot. Însă am mers să-l văd pentru că Jamie Foxx, pentru că Christoph Waltz și pentru că Kevin Spacey. Atât :D
Frumoasa prezentare. eu sper sa vad filmul Paddington. Mi se pare o comedie foarte buna.
RăspundețiȘtergere