Raportat la precedentele filme ale regizorului coreean Chan-wook Park, al căror fan înfocat mă declar, (Oldboy, Thirst, Sympathy for Mr. Vengeance, Lady Vengeance, I'm a Cyborg, But That's OK), actualul Stoker e cât se poate de dezamăgitor, însă raportat la nișa din care face parte, adică filme ușor psihotice, eye candy, dar până la urmă comerciale, Stoker e cât se poate de în regulă. Scenariul imi pare că pornește de la dictonul regizorului Jean-Luc Godard: All you need for a movie is a girl and a gun. Mia Wasikowska este această fată godardiană, un fel de lolită a cărei maturizare e cel puțin neașteptată și taioasă, înarmată cu o pușcă de vânătoare și mânată în acțiunile sale de un blood line viciat, de seva putredă a arborelui său genealogic (Stoker pe numele său).
Probabil că nu întâmplător unele dintre afișele filmului sunt pline de încrengături.
Apoi cred că s-a vrut o trimitere falsă și ludică la numele scriitorului Bram Stoker dacă e să ne gândim la vampirii precedentului și reușitului Thirst.
Scenariul nu mă convinge, deși știu că regizorul Chan-wook Park pune la modul recurent în solul filmelor sale semințe incestuase și bolnăvicioase, de această dată îmi pare că ele nu au reușit să dezvolte complet niciuna dintre tulpinile acestui film. De vină este un curent american aducator de fonduri ce ponegrește stilul consacrat al unor regizori asiatici, așa cum a fost cazul lui Kar Wai Wong (My blueberry nights) sau Jee-woon Kim (The last stand). Același lucru s-a întâmplat și cu Stoker, distribuția hollywoodiană (Nicole Kidman, Matthew Goode) a distorsionat și comercializat mesajul regizoral și pe cel scenaristic. Ceea ce a rezultat este un stil pigulitor, imi permit să spun că Stoker este un film-bufet-suedez in care gustaricile sunt dubioase și servite în porții mici. Simțurile supradezvoltate ale Indiei (nume cam nefericit ales) sunt incomplet explicate si insuficient dezvoltate in cadrul scenariului, pornirile macabre ale personajului Charlie interpretat de Matthew Goode amintește de un Norman Bates cu grave refulari incestuase, Nicole Kidman joacă mult prea afectat, iar personajul său seamănă cu cel din recent si depravatul Paperboy, numai că aici e ceva mai manierat.
Însă filmul beneficiază de o imagine foarte bună, de încadraturi fine, impecabile, de montaj la fel de bun, coloana sonoră este și ea foarte inspirată, nu agasează, nu se substituie suspansului, nu este anticipativă ci intervine grațios atunci când e necesar, apoi costumele vintage sunt foarte frumoase, la fel și mizanscenele, dar anacronismul lor nu este explicat, oricum ne este ușor să îl acceptam, date fiind personajele bizaroide și extreme. De asemenea filmul are câteva referințe amuzant de evidente, iar dacă ele nu sunt voite atunci e cu atât mai amuzant, la filme precum Kill Bill, Django Unchained, Psycho, Lolita lui Kubrick, Bonnie and Clyde sau filmele lui Godard, referitor la acestea din urma voi reveni cu ceva similitudini odată ce fac rost de Stoker in format DVD.
Poate că talentatul Chan-wook Park nu a fost de data aceasta congruent cu opera sa, însă a reușit să dea viață unui produs care iese în evidență, care șochează pe alocuri, care ridiculizează câteva icon-uri ale cinematografiei moderne și care reușește să îți capteze atenția prin insolitul unor personaje patologice, inevitabil vindicative, dar pentru care nutrim o simpatie ascunsă.
Scenariul nu mă convinge, deși știu că regizorul Chan-wook Park pune la modul recurent în solul filmelor sale semințe incestuase și bolnăvicioase, de această dată îmi pare că ele nu au reușit să dezvolte complet niciuna dintre tulpinile acestui film. De vină este un curent american aducator de fonduri ce ponegrește stilul consacrat al unor regizori asiatici, așa cum a fost cazul lui Kar Wai Wong (My blueberry nights) sau Jee-woon Kim (The last stand). Același lucru s-a întâmplat și cu Stoker, distribuția hollywoodiană (Nicole Kidman, Matthew Goode) a distorsionat și comercializat mesajul regizoral și pe cel scenaristic. Ceea ce a rezultat este un stil pigulitor, imi permit să spun că Stoker este un film-bufet-suedez in care gustaricile sunt dubioase și servite în porții mici. Simțurile supradezvoltate ale Indiei (nume cam nefericit ales) sunt incomplet explicate si insuficient dezvoltate in cadrul scenariului, pornirile macabre ale personajului Charlie interpretat de Matthew Goode amintește de un Norman Bates cu grave refulari incestuase, Nicole Kidman joacă mult prea afectat, iar personajul său seamănă cu cel din recent si depravatul Paperboy, numai că aici e ceva mai manierat.
Însă filmul beneficiază de o imagine foarte bună, de încadraturi fine, impecabile, de montaj la fel de bun, coloana sonoră este și ea foarte inspirată, nu agasează, nu se substituie suspansului, nu este anticipativă ci intervine grațios atunci când e necesar, apoi costumele vintage sunt foarte frumoase, la fel și mizanscenele, dar anacronismul lor nu este explicat, oricum ne este ușor să îl acceptam, date fiind personajele bizaroide și extreme. De asemenea filmul are câteva referințe amuzant de evidente, iar dacă ele nu sunt voite atunci e cu atât mai amuzant, la filme precum Kill Bill, Django Unchained, Psycho, Lolita lui Kubrick, Bonnie and Clyde sau filmele lui Godard, referitor la acestea din urma voi reveni cu ceva similitudini odată ce fac rost de Stoker in format DVD.
Poate că talentatul Chan-wook Park nu a fost de data aceasta congruent cu opera sa, însă a reușit să dea viață unui produs care iese în evidență, care șochează pe alocuri, care ridiculizează câteva icon-uri ale cinematografiei moderne și care reușește să îți capteze atenția prin insolitul unor personaje patologice, inevitabil vindicative, dar pentru care nutrim o simpatie ascunsă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu