Hitchcock (2012) - versiunea idilică a morbidului

Hitchcock, filmul, nu omul, este o poveste edulcorată, preponderent pe măsura papilelor gustative ale Hollywood-ului, partea biografică este mestecată rapid pentru a lăsa loc desertului mai mult decât generos, bogat în straturi amoroase și situații idilice. Idilice în sensul că toate elementele se pupă în așa fel încât totul să iasă bine, frumos și laudativ, lucrurile stau ușor diferit în realitate și nu merg atât de strună. Însă filmul are câteva puncte forte demne de luat în seamă, Helen Mirren și Scarlett Johansson joacă excelent, lui Helen revenindu-i la un moment dat un discurs excelent scris și foarte bine interpretat.

Apoi filmul începe și se încheie după formatul Alfred Hitchcock Presents ceea ce dă un plus de inovație structurii filmului, care în rest e cât se poate de convențională. Însă oricât de talentat și instruit este Anthony Hopkins talentul său se pierde perceptibil printre straturi groase (ca să nu zic tușe groase) de țesut adipos și machiaj abundent. Expresiile sale faciale sunt mult accentuate și pe alocuri devin ridicole. Apoi mi se pare că filmul nu a exploatat îndeajuns măiestria regizorală a lui Hitchcock, iar demonstrația sa de talent s-a redus la un singur moment și acela tratat superficial: modalitatea în care a fost realizat Psycho, piedicile pe care le-a avut producția și mai apoi succesul fulminant. Ce-i drept scurtele momente în care îl vedem pe Hopkins-Hitchcock în statutul de regizor sunt savuroase, iar actorii meniți să dea viață personajelor sunt izbitor de asemănători fizic cu cei originali.

De fapt miza filmului este aceea a asemănării fizice cât mai proxime cu originalul (așa cum s-a întâmplat și în cazul lui Lincoln, ca să dau un exemplu recent), consider acest mod de abordare un pic cam supraevaluat, până la urmă nu mimetismul era esența, ci atmosfera vremii trebuia pusă în valoare geniul lui Hitchcock și modul său de lucru. În schimb s-a pus prea mult accent pe gelozii, sentimentalisme și alte bănuieli. Și pe lângă toate acestea mai avem momente în care Hitchcock e bântuit literalmente de propriul subconștient, nu mi se par niște episoade neapărat necesare, dar parcă ne e greu să credem totuși că un om perfect sănătos ar avea un așa apetit pentru crimă. Filmul abundă în prim-planuri ceea ce ne indică foarte clar că este un film de personaje, are și o scenografie bună, iar vizionarea lui îți dă până la urmă sentimentul plăcut și vivid că te poți uita prin gaura din peretele ce dă spre baia din Psycho. 

Tweet