Samsara (2011) este un documentar liric construit pe antiteze vizuale, pragmatismul consumerist al lumii moderne este alternat in imagini cu porțiunile puțin populate și subdezvoltate ale globului. Fascinatia aglomerării urbane este alternată cu mizeria suburbiilor. Samsara este un documentar deosebit, atipic, care trebuie vazut la pachet cu Baraka (1992) si Koyaanisqatsi (1982) și care nu numai că prezintă o suită extraordinară de imagini culese de-a lungul anilor, dar tratează subtil condiția individului în cadrul colectivității, precum și importanța acțiunilor sale și ne face să îndrăgim mai mult lumea în care trăim. Enjoy!
sâmbătă, 30 martie 2013
Samsara - colectie lirica de chipuri
miercuri, 27 martie 2013
Stoker (2013) - sympathy for Old(boy) Park
Raportat la precedentele filme ale regizorului coreean Chan-wook Park, al căror fan înfocat mă declar, (Oldboy, Thirst, Sympathy for Mr. Vengeance, Lady Vengeance, I'm a Cyborg, But That's OK), actualul Stoker e cât se poate de dezamăgitor, însă raportat la nișa din care face parte, adică filme ușor psihotice, eye candy, dar până la urmă comerciale, Stoker e cât se poate de în regulă. Scenariul imi pare că pornește de la dictonul regizorului Jean-Luc Godard: All you need for a movie is a girl and a gun. Mia Wasikowska este această fată godardiană, un fel de lolită a cărei maturizare e cel puțin neașteptată și taioasă, înarmată cu o pușcă de vânătoare și mânată în acțiunile sale de un blood line viciat, de seva putredă a arborelui său genealogic (Stoker pe numele său).
Probabil că nu întâmplător unele dintre afișele filmului sunt pline de încrengături.
Apoi cred că s-a vrut o trimitere falsă și ludică la numele scriitorului Bram Stoker dacă e să ne gândim la vampirii precedentului și reușitului Thirst.
Scenariul nu mă convinge, deși știu că regizorul Chan-wook Park pune la modul recurent în solul filmelor sale semințe incestuase și bolnăvicioase, de această dată îmi pare că ele nu au reușit să dezvolte complet niciuna dintre tulpinile acestui film. De vină este un curent american aducator de fonduri ce ponegrește stilul consacrat al unor regizori asiatici, așa cum a fost cazul lui Kar Wai Wong (My blueberry nights) sau Jee-woon Kim (The last stand). Același lucru s-a întâmplat și cu Stoker, distribuția hollywoodiană (Nicole Kidman, Matthew Goode) a distorsionat și comercializat mesajul regizoral și pe cel scenaristic. Ceea ce a rezultat este un stil pigulitor, imi permit să spun că Stoker este un film-bufet-suedez in care gustaricile sunt dubioase și servite în porții mici. Simțurile supradezvoltate ale Indiei (nume cam nefericit ales) sunt incomplet explicate si insuficient dezvoltate in cadrul scenariului, pornirile macabre ale personajului Charlie interpretat de Matthew Goode amintește de un Norman Bates cu grave refulari incestuase, Nicole Kidman joacă mult prea afectat, iar personajul său seamănă cu cel din recent si depravatul Paperboy, numai că aici e ceva mai manierat.
Însă filmul beneficiază de o imagine foarte bună, de încadraturi fine, impecabile, de montaj la fel de bun, coloana sonoră este și ea foarte inspirată, nu agasează, nu se substituie suspansului, nu este anticipativă ci intervine grațios atunci când e necesar, apoi costumele vintage sunt foarte frumoase, la fel și mizanscenele, dar anacronismul lor nu este explicat, oricum ne este ușor să îl acceptam, date fiind personajele bizaroide și extreme. De asemenea filmul are câteva referințe amuzant de evidente, iar dacă ele nu sunt voite atunci e cu atât mai amuzant, la filme precum Kill Bill, Django Unchained, Psycho, Lolita lui Kubrick, Bonnie and Clyde sau filmele lui Godard, referitor la acestea din urma voi reveni cu ceva similitudini odată ce fac rost de Stoker in format DVD.
Poate că talentatul Chan-wook Park nu a fost de data aceasta congruent cu opera sa, însă a reușit să dea viață unui produs care iese în evidență, care șochează pe alocuri, care ridiculizează câteva icon-uri ale cinematografiei moderne și care reușește să îți capteze atenția prin insolitul unor personaje patologice, inevitabil vindicative, dar pentru care nutrim o simpatie ascunsă.
Scenariul nu mă convinge, deși știu că regizorul Chan-wook Park pune la modul recurent în solul filmelor sale semințe incestuase și bolnăvicioase, de această dată îmi pare că ele nu au reușit să dezvolte complet niciuna dintre tulpinile acestui film. De vină este un curent american aducator de fonduri ce ponegrește stilul consacrat al unor regizori asiatici, așa cum a fost cazul lui Kar Wai Wong (My blueberry nights) sau Jee-woon Kim (The last stand). Același lucru s-a întâmplat și cu Stoker, distribuția hollywoodiană (Nicole Kidman, Matthew Goode) a distorsionat și comercializat mesajul regizoral și pe cel scenaristic. Ceea ce a rezultat este un stil pigulitor, imi permit să spun că Stoker este un film-bufet-suedez in care gustaricile sunt dubioase și servite în porții mici. Simțurile supradezvoltate ale Indiei (nume cam nefericit ales) sunt incomplet explicate si insuficient dezvoltate in cadrul scenariului, pornirile macabre ale personajului Charlie interpretat de Matthew Goode amintește de un Norman Bates cu grave refulari incestuase, Nicole Kidman joacă mult prea afectat, iar personajul său seamănă cu cel din recent si depravatul Paperboy, numai că aici e ceva mai manierat.
Însă filmul beneficiază de o imagine foarte bună, de încadraturi fine, impecabile, de montaj la fel de bun, coloana sonoră este și ea foarte inspirată, nu agasează, nu se substituie suspansului, nu este anticipativă ci intervine grațios atunci când e necesar, apoi costumele vintage sunt foarte frumoase, la fel și mizanscenele, dar anacronismul lor nu este explicat, oricum ne este ușor să îl acceptam, date fiind personajele bizaroide și extreme. De asemenea filmul are câteva referințe amuzant de evidente, iar dacă ele nu sunt voite atunci e cu atât mai amuzant, la filme precum Kill Bill, Django Unchained, Psycho, Lolita lui Kubrick, Bonnie and Clyde sau filmele lui Godard, referitor la acestea din urma voi reveni cu ceva similitudini odată ce fac rost de Stoker in format DVD.
Poate că talentatul Chan-wook Park nu a fost de data aceasta congruent cu opera sa, însă a reușit să dea viață unui produs care iese în evidență, care șochează pe alocuri, care ridiculizează câteva icon-uri ale cinematografiei moderne și care reușește să îți capteze atenția prin insolitul unor personaje patologice, inevitabil vindicative, dar pentru care nutrim o simpatie ascunsă.
vineri, 22 martie 2013
miercuri, 20 martie 2013
Domestic (2013)
Domestic este un film inteligent promovat la fel de inteligent. Mă temeam de abundența planurilor secvență, dar caracterul lor tern, specific noului val, nu se aplică (din fericire) în cazul regizorului Adrian Sitaru. Scenele lungi, statice, filmate dintr-o singură poziție sunt compensate de dinamismul unor dialoguri suprinzător de efervescente și de...domestice în egală măsură, majoritatea scenelor au loc în bucătării sau în scări de bloc și în preajma animalelor de casă de cele mai multe ori. Însă acest spirit vivid al situațiilor este potențat mai ales de prestația actorilor, în special a lui Gheorghe Ifrim, excelent distribuit în rolul unui tată simpatic, autohton, cu o filosofie la fel de simpatic-masonică despre lume, viitor și biblie.
Ca și în Pescuit Sportiv sau Din dragoste cu cele mai bune intenții povestea domestică este un amestec neobișnuit de tragic și comic, însă cele două elemente sunt cântărite cu atenție astfel încât tragicul să pălească pe parcurs pentru a lăsa loc unui gust dulce-amărui. Nici Domestic nu este scutit de această senzație, lucru ce mă determină să afirm că Sitaru este un autor și încă unul destul de talentat. Filmul este împărțit în două capitole (aproape trei, apariția titlului la final și scena oarecum ad hoc ce îl urmează mă fac să pronunț cifra trei), dar el mai este fracționat de scene onirice, de un absurd sugerat și ușor inconfortabil asociat unei coloane sonore aleasă cât se poate de inspirat.
Un eveniment tragic plutește deasupra personajelor, iar visul recurent al unuia dintre personaje ca urmare a vinei absurde pe care acesta o resimte reprezintă o notă de mistic. De altfel unghiurile subiective folosite de Sitaru au acest aer ușor mistic, la finalul lui Din dragoste cu cele mai bune intenții personajul lui Bogdan Dumitrache ridică ochii spre cameră ca și cum s-ar ruga lui Dumnezeu, în Pescuit Sportiv unghiul subiectiv e aproape infricoșător, iar în Domestic el sugerează pragul ezitant dintre vis și realitate, unul dintre personaje rostește într-o doară o expresie pe care aparent o abandonează: de unde știm ce e vis și ce e ... (redare aproximativă).
De asemenea în tumultul de replici autohtone, firești, familiale și familiare, sunt strecurate frânturi de ideologii și filosofii complexe verbalizate neaoș și amuzant. Atmosfera din Domestic m-a suprins, scenele lungi sunt paradoxal de dinamice și de amuzante, scenografia este excelentă, normalitatea e recreată într-o manieră estetică atent măsurată, dar care nu este lipsită de elemente subtile de absurd (un tablou inspid cu un cal care se uită în afara tabloului, un fel de Magritte cu...cai). Dar nu am zis nimic despre animăluțele din Domestic, ele au parte de câte un intro chiar emoționant prin naturalețea pe care o surpinde camera, imaginea filmului fiind și ea foarte bună. Mai vechea expresie școlărească comuniunea om-natură capătă la Sitaru valențe nebănuite, comuniunea în cazul acesta e cât se poate de trofică și de plastică. O anumită scenă din Domestic m-a dus hilar cu gândul la ceva grav și apăsător din Cache-ul lui Haneke care la Sitaru nu mai are nimic grav ci o naturalețe ieșită din comun.
marți, 5 martie 2013
Încă o glumiță marca Django Unchained
Kill Bill vol. 2
În Kill Bill vol. 2 Esteban citește cartea "The Carrucan's of Kurrajong" de Jasmine Yuen, cartea este cât se poate de falsă, ea nu există, este o glumă în rândul echipei de producție, Jasmine Yuen Carrucan facea parte din crew-ul filmului, iar Kurrajong este un oraș din Australia, orașul de unde provenea Jasmine. Ne reîntâlnim cu numele de Carrucan
în Django.
Django Unchained
luni, 4 martie 2013
Hitchcock (2012) - versiunea idilică a morbidului
Hitchcock, filmul, nu omul, este o poveste edulcorată, preponderent pe măsura papilelor gustative ale Hollywood-ului, partea biografică este mestecată rapid pentru a lăsa loc desertului mai mult decât generos, bogat în straturi amoroase și situații idilice. Idilice în sensul că toate elementele se pupă în așa fel încât totul să iasă bine, frumos și laudativ, lucrurile stau ușor diferit în realitate și nu merg atât de strună. Însă filmul are câteva puncte forte demne de luat în seamă, Helen Mirren și Scarlett Johansson joacă excelent, lui Helen revenindu-i la un moment dat un discurs excelent scris și foarte bine interpretat.
Apoi filmul începe și se încheie după formatul Alfred Hitchcock Presents ceea ce dă un plus de inovație structurii filmului, care în rest e cât se poate de convențională. Însă oricât de talentat și instruit este Anthony Hopkins talentul său se pierde perceptibil printre straturi groase (ca să nu zic tușe groase) de țesut adipos și machiaj abundent. Expresiile sale faciale sunt mult accentuate și pe alocuri devin ridicole. Apoi mi se pare că filmul nu a exploatat îndeajuns măiestria regizorală a lui Hitchcock, iar demonstrația sa de talent s-a redus la un singur moment și acela tratat superficial: modalitatea în care a fost realizat Psycho, piedicile pe care le-a avut producția și mai apoi succesul fulminant. Ce-i drept scurtele momente în care îl vedem pe Hopkins-Hitchcock în statutul de regizor sunt savuroase, iar actorii meniți să dea viață personajelor sunt izbitor de asemănători fizic cu cei originali.
De fapt miza filmului este aceea a asemănării fizice cât mai proxime cu originalul (așa cum s-a întâmplat și în cazul lui Lincoln, ca să dau un exemplu recent), consider acest mod de abordare un pic cam supraevaluat, până la urmă nu mimetismul era esența, ci atmosfera vremii trebuia pusă în valoare geniul lui Hitchcock și modul său de lucru. În schimb s-a pus prea mult accent pe gelozii, sentimentalisme și alte bănuieli. Și pe lângă toate acestea mai avem momente în care Hitchcock e bântuit literalmente de propriul subconștient, nu mi se par niște episoade neapărat necesare, dar parcă ne e greu să credem totuși că un om perfect sănătos ar avea un așa apetit pentru crimă. Filmul abundă în prim-planuri ceea ce ne indică foarte clar că este un film de personaje, are și o scenografie bună, iar vizionarea lui îți dă până la urmă sentimentul plăcut și vivid că te poți uita prin gaura din peretele ce dă spre baia din Psycho.
sâmbătă, 2 martie 2013
Filme și tutun. Leapșă cinefilă.
Am primit o leapșă cinefilă simpatică din partea Adrianei de la Cinemateca lu' Zăvoi. Așa că fumătorii pot alege cu încredere spre vizionare unul dintre filmele de mai jos. Enjoy!
Romance and Cigarettes
Pulp Fiction
Match Point
A bittersweet life
Eyes wide shut
Hesher
In another country
Inglourious Basterds
Kill Bill
Killing Time
Atonement
Closer
The dreamers
Vivre Sa Vie
The 400 blows
Fight Club
The Good, the Bad and the Ugly
Breakfast at Tiffany's
In the mood for love
Lust, Caution
Midnight in Paris
Les amours imaginaires
and the ultimate smoker :D
Abonați-vă la:
Postări (Atom)