La nivel narativ Cloud Atlas este probabil cea mai complexă apariție în cinema de anul acesta, se vede încă din montaj și din multitudinea personajelor că filmul are la bază o carte cu o structură (cel puțin) drăcească, aparent opacă ecranizării. Însă se pare că a fost nevoie de trei regizori (Tom Tykwer, Andy Wachowski și Lana Wachowski) pentru a pune la cale acest soi de mantră, de (în)cântare vizuală, un fel de odă semi-filosofică adusă pan-conexiunii dintre oameni și sufletele lor. Brut și brutal spus pare un film despre renaștere, o renaștere nu tocmai exactă cu învățătura budistă care are extremele și limitele sale, o renaștere vecină cumva sensului biblic acela de venire, de coborâre (biblic în maniera Wachowski
dacă e să ne gândim la conexiunile dintre Matrix și Iisus, recurente și aici), dar la mijloc pare să fie vorba mai degrabă despre o doctrină blândă, domestică, comunicativă cu orice suflet (privitor) dornic de spiritualizare.
Nu mi se pare că ar fi vorba de o spiritualizare sau de un spirit al filmului eminamente profund sau de o profunzime
doar sugerată așa cum întâlnim în filme precum
Fântâna lui Aronofsky sau în
Mr. Nobody ci filmul reușește să îmbine onest și cu stil consumerismul (filmului în sine) cu ceea ce de regulă numim spiritualitate. Probabil că filmul face cam ce face si religia: livreaza un mesaj pe înțelesul tuturor cu pilde și povești ca mai departe fiecare să își poată dezvolta propria filosofie de viață. Este un film deci catalizator și ușor catartic. Spun ușor deoarece mi se pare că filmul se împotmolește la nivel de percepție, înțelegere și simțire atunci când povestea se mută într-un viitor îndepărtat și apoi când ea se aruncă într-o temporalitate și mai intangibilă.
Deși personajele acestor viitoruri sunt verosimile datorită jocului actoricesc destul de bun cadrul în care ele își desfășoară activitatea, care activitate se reduce la temeri, acte de curaj, îndoieli și revolte, nu are aceeași doză de verosimil și de aceea consider că punctul catartic pe care filmul își dorea să-l atingă este cumva amorțit sau dacă nu chiar anihilat. Emoția finală pe care filmul o urmărește vădit este cumva anulată, în opinia mea, de această obsesie vizionară apocaliptică asupra lumii și de o altă obsesie legată tot de viitor, recurentă în cinematografie (și literatură), aceea a regresiei civilizației până la stadiul de trib poate și pe fondul unor sintagme profetice ca cea a lui Einstein (Nu ştiu cu ce arme va fi luptat cel de-al treilea război mondial, dar cu siguranţă cel de-al patrulea va fi luptat cu beţe şi pietre) sau a altor concepte, știu și eu, socio-culturale precum cel de sat global.
Actorii interpretează chiar foarte bine fiecare personaj care de fiecare dată este altul, cel puțin fizic vorbind, dar care tot timpul este același sau aproape același (Tom Hanks, Halle Berry, Hugh Grant, Jim Sturgess, Ben Whishaw). Hugo Weaving spre exemplu este the villain în fiecare dintre povești, personajele lui Tom Hanks îmi par a fi cele mai complexe. Filmul reușește să dezvolte suficient fiecare poveste în parte în concordanță cu temporalitatea ei. Elementele de legătură dintre povești sunt și ele destul de inspirate, o construcție verbală dintr-o poveste se transformă în imagine vizuală în următoarea poveste.
Machiajul personajelor este și el foarte bun, riscant pe alocuri, la fel și coloana sonoră care dă titlul filmului. Muzica, o melodie anume, este liantul care trece ca un fir roșu prin toate poveștile, iar de el stau atrânate ca de o sârmă pentru rufe frânturi de memorie, deja-vu-uri și pattern-urile personajelor. Ceva esențial din personalitatea fiecărui personaj trece neschimbat prin toate epocile. Mai există însă și un altceva ce trece la fel de neschimbat prin toate faliile temporale abordate: răul, greșelile, agresivitatea (destul de bine redată în film), piedica universului. Astfel că filmul, dacă își propune un substrat filosofic acela ar fi: lucrarea Universului în răspăr. Universul pare mai degrabă să te impiedice, să fie hilar cu tine (apropo de asta, există foarte multe momente comice) până în momentul în care se decide să lucreze într-adevăr pentru tine, deci o viziune cu acorduri masochiste, dar cântată bine pe note.
