Abraham Lincoln: Vampire Hunter ar fi fost de-a dreptul enervant și insultator dacă nu ar fi compensat sforăitoarele porțiuni dialogale, narative, descriptive și monologale cu scene concentrate de action, pararealiste (o impune subiectul: vampiri și politică), într-o bună măsură comice și cât se poate de exacerbate la capitolul slo motion. Că mișcările de luptă ale personajelor sunt vădit târâte lent prin timp e una, dar concomitent toată suita de sunete însoțitoare acestor mișcări se află sub pecetea aceleași lentori, iar acest sincron, acest mers de justine prin mangrove (adică așa, scuzați analogia) devine comicăresc de la un punct încolo.
Ca și multe alte filme consumiste înaintea lui, Abraham Lincoln: Vampire Hunter își propune să regurgiteze la modul alternativ o bucată de istorie și să o treacă printr-un trend cinematografic: pofta sexy-fashion de sânge. De exemplu unul dintre vampiri poartă aceeași ochelari fashioniști ca Johnny Depp în Dark Shadows (se înțelege, Tim Burton e productorul filmului, poate că și recuzita celor două filme a fost vecină), un alt personaj anticipează emanciparea coco-modistă și poartă pantaloni mulați în loc de rochie cu corset. Și parcă nu le-aș trece la capitolul lacune logice (aka pâinea de la gura oricărui troll care se respectă), ele îmbogățesc cumva garderoba vizuală a filmului. Căci la capitolul decoruri, spațiu, coloristică, lumină, picturalitate filmul stă chiar foarte bine, el respectă funcțiile ochiului și îi oferă material bogat de imprimat pe retină, locațiile sunt destul de generoase ca număr, geometrie și așezare în spațiu. Pe alocuri ele par inspirate din pictura flamandă a secolului XVII.
Filmul pare să fie destul de amatoricesc în ceea ce privește trecerea de la o secvență la alta. Ea se realizează fie prea brusc și neglijent, fie printr-un preludiu de trecere astfel încât un element dintr-o secvență să se transforme într-unul din următoarea secvență. Regia (aparținând lui Timur Bekmambetov care a făcut-mult mai bine-Wanted) se aseamănă într-o oarecare măsură cu patenta lui Guy Ritchie (la capitolul gros planuri, mania pentru detalii și fun-slo-mo), însă marea problemă a filmului constă în redundanța poțiunilor narative, cele care par să lege oarecum scenele de action între ele. La nivelul lor se instalează fizic un fel de halo. Atunci când scena devine ușor antigravitațională personajele sunt înconjurate de acest halo, o peliculă de ceață sau nisip, pare că se vrea acoperirea unei defecțiuni sau poate că la mijloc este vorba de o izolare tranșantă a acestor scene de restul filmului. La fel de detașată este și alternativa pe care o propune filmul cu privire președenția lui Abraham Lincoln, nu-mi pare nici profanare, nici insultă, poate doar un exercițiu ludic care se ia in serios.
3d-ul este utilizat decent, grafica la fel, vampirii sunt stilizati astfel încât să nu sufere de pomadare burtoniană în exces, nici de alte excese scânteietoare, ei sunt suficient de înspăimântători și îndeajuns de digerabili. Digestia e cu atât mai interesantă cu cât avem parte de o distribuție fresh blood, protagonistul interpratat de Benjamin Walker parcă aduce a Liam Neeson în tinerețe și pare să aibă osatura personajului din Wanted, trecând printr-un proces similar de inițiere. Filmul nu pare să deranjeaze ca alternativă fantasmagorică a realității istorice pentru că e mult prea simpatic ca să facă asta și mult prea respectuos cu propria rețetă. Ba reușește să inoculeze și un obiect icon: pălăria președintelui Abraham Lincoln și o face cu grația și siguranța unei parade modiste.
