Zero Dark Thirty (2012)

Kathryn Bigelow demonstrează încă o dată, după precedentul și aclamatul The Hurt Locker, că poate realiza filme de succes cu subiecte anexate de obicei părții bărbătești a tagmei regizorale. Zero Dark Thirty emană mult testosteron, așa cum mă așteptam, însă într-un dozaj ceva mai mic decât în cazul lui The Hurt Locker deoarece aici prezența feminină și candidă a Jessicai Chastain înmoaie operațiunea capturării lui Osama, însă într-un sens cât se poate de benefic. Mă așteptam să văd o prestație actoricească ceva mai dură în ceea ce o privește pe Jessica, însă ea are un singur moment de adevărată explozie comportamentala, restul momentelor se pierd într-un cumul de replici pe alocuri hilare, vezi momentul: I am the motherfucker. Dar duritatea feminizata este compensata de prezenta unui personaj cu statut de tortionar oarecum docil interpretat de Jason Clarke care e atent pus pe orbita astfel incat sa se evite vreun contact idilic cu personajul feminin.

Deși la capitolul dialog lucurile scârție, scenariul este clădit însă foarte bine, urmează o traiectorie logică, domestică și prezintă cronologia unor fapte mai mult sau mai puțin cunoscute, premergătoare prinderii și uciderii lui Osama. Însă, ca și în cazul lui The Hurt Locker există momente solitare (unul, maxim două) extrem de tensionate care par să cumuleze întreaga energie a filmului, astfel că filmele lui Kathryn par a fi adevărate bombe cu ceas, acțiunea se desfăsoară într-un anumit ritm ca mai apoi, pe neașteptate, lucrurile să ia foc, la propriu și la figurat. Apropo de partea pirotehnică a filmelor sale, Catherine are inteligența necesară de a panorama exploziile și de a se apropia cu camera mai mult de personaje, ea pare să ne comunice că deși avem de-a face cu subiecte în care viața comunităților e în pericol, în care echilibrul politic și social la nivel macro este foarte important de menținut, ceea ce contează este individul și microuniversul lui. Ultimul cadru din Zero Dark Thirty este grăitor în acest sens. Astfel ca Zero Dark Thirty si The Hurt Locker au un aer indie printre filmele de gen.

Deși subiectul filmului este cât se poate de cunoscut și intuit de către public inca de la bun inceput dat fiind reperul real, suspansul filmului este clădit cat se poate de inteligent și reușește să stârnească o emoție veridică mai ales la momentul scenei asaltului. Nu știu cât de necesară era împărțirea filmului pe capitole cu sonoritate ușor redundantă, dar asta conteaza mai putin si la fel de putin ma intereseaza adevarul politic sau social al situatiilor prezentate, despicarea firului in patru revenind desigur americanilor si lui Slavoj Žižek, probabil.

Tweet