Wristcutters-A love story

Dacă e sa ma iau după spusele biblice, tagma sinucigaşilor ar ajunge intr-un loc sumbru, new age, mai rău decât cel mai infect cabinet stomatologic, li s-ar pune deci la dispozitie un mediu de cultură propice reflecţiei si redempţiei :D. Filmul de faţă ne propune însă o variantă ceva mai agnostică şi mai prietenoasă, bună de pus la index alaturi de practicile valpurgice. Certaţii cu viaţa sunt expulzaţi într-o lume foarte similară celei pe care tocmai au parasit-o, într-un peisaj arid, texan, lipsit de stele, de zambete, unde beţele de chibrit aprinse leviteazaă unde există găuri negre sub scaunele maşinilor în care sunt absorbiti ochelari de soare, hărţi si alte nimicuri. Prin densitatea acestei plasme a plictisului înnoată totuşi personaje dornice sa învie sentimete simbiotice vieţii, iar portiţe de ieşire se găsesc atâta timp cât există arhive de harţoage usor de masluit...până şi pe lumea ailaltă.

PS: scuze de linia continua, nu ştiu cum naiba să o scot; am dat un amarat de copy paste, antitehnologia e boală grea :P

Tweet

Mr. Nobody

Mai fabulos şi mai multifaţetat decât Benjamin Button, mai ilizib decât Truman Show, cumva desprins din imaginarul lui moş Parnassus, mai tare decât documentarele despre big bang, big crunch sau săgeata timpului. Ce să mai: un festin. Un film ce se înclină la altarul posibiltăţii, după care se sacrifică rostogolindu-se în chinuri groaznice pentru ca noi să-i putem vedea toate faţetele redate în mare parte sub formă de cascadă de plan detalii. Încearcă să se răspundă pe cât se poate de înglobator la întrebarea ce-ar fi dacă aş putea să aleg toate variantele posibile de viaţă ce mi se oferă, care e cea reală. Toate sunt şi totodată nu poţi fi sigur de existenţa niciuneia dintre ele. Deci incertitudine cât cuprinde; corola lui Blaga ar tresări de emoţie :P. Poate că s-a încercat conglomerarea parcimonioasă a prea multor elemente ce parcă dau senzaţia unei colecţii, a unui insectar şi poate că piesele recurente trebuiau lăsate deoparte, însă n-ar trebui să comentez prea mult pe marginea acetui film pentru că încep să mă clatin. Fabulos...mă repet :P

Tweet

Murakami şi visul nipon

Nu ştiu cum se face dar tot mai rar imi pică în braţe o carte pe care să o legăn, să o hrănesc, să o bat pe spate, de cele mai multe ori se dovedeşte a fi obraznică şi o abandonez undeva. Ştiu, mamă denaturată. Spre exemplu n-am putut să termin Omul duplicat al lui Saramago (deşi e membru al top five-ului personal), se cam vede unde se termină pornirea artistică şi unde începe avidollarismu'. Trecând peste micile dezamăgiri l-am abandonat pe Saramago în defavoarea unui al membru de onoare al topului. Până pe la pagina 150 nu prea l-am recunoscut pe Murakami, nu era nici pic de reverie inexplicabilă, nu se întrezărea vreo nişă îngustă prin care să-şi întindă mâna silfidică Morpheu, povestea curgea lin pe apele Styxlui, un profesor era îndrăgostit de cea mai bună prietenă, ea, la rândul ei, nutrea o pasiune pentru o femeie misterioasă mai vărstnică, până în acest punct m-am simţit ca în Pădurea Norvegiană, însă a apărut în perimetru o insulă grecească şi câteva fenomene bizare care ţin de dedublarea ego-ului, de fâşia subţire dintre aici-ul teluric şi lumea de dincolo de oglindă. Mi-a amintit de Fawles şi al său Magician numa' că aici incertudinea are un plus de inexplicabil cam ca misterul şi corola lui Blaga. Gata am trecut prin prea multe derme literare. Luaţi de citiţi literatură japoneză că aveţi ce deprinde.

Tweet

The Host

Trecu multă apă pe râu de când a călcat montruleţul coreean şi pe meleagurile noastre, dar într-un final glorios îmi poposi şi mie în bătătură şi cel mai important nu m-a călcat pe...bătături pentru că nu e doar un film cu o măgăoaie care îi papă pe toţi da' care îi iartă pe unii, ăia principali, şi care moare gazată, încendiată şi ţepuită. E un film zic eu serios, deşi pe alocuri îşi fac apariţia insuliţe funny, parcă prea în mijlocului bălţii dramatice, dar combinaţia nu-i tocmai rea deoarece nu e suficient de împinsă la limite încât să cadă în penibil sau băşcălie douămiidoişpică (anacronic vorbind). Cadre frumoase, mizeria întinsă artistic (nu estetic) pe moaca copilaşilor capturaţi de monstruozitate; nu suficient de atipic, dar trece cumva nu tocmai intersectant pe lângă filmele de gen.

Tweet

Soom/Breath

Ca să îmi treacă greaţa gustului de sânge sintetic am savurat una bucată delicatesă marca Ki-duk Kim (mai precis din cămara omuleţului care a copt Spring, Summer, Fall, Winter...and Spring, 3 Iron şi alte minunăţii). Reteţa e cam tot aia (analogii gastronomice mai mult sau mai puţin justificate) : personaje vivide, decojite, translucide, dar nu vide, îndrăzneţe, dar nu vulgare, acţiune desfăşurată în în spaţii miniaturale, concentrate, teatrale pe alocuri. O femeie neglijată de soţ şi cu prea puţine ţeluri concrete decide să arunce (cu graţie) o pată de culoare pe canvas-ul cotidianului făcându-şi un adevărat ritual din a-l vizita pe un ex-boyfriend aflat la închisoare. Camera de întâlnire a celor doi este decorată de către tipesă în acord cu câte un anotimp, insoţită de câte o manifesţie muzicală, un tapet ieftin (dar negreşit de efect) şi momente erotice construite treptat, toate astea sub privirea administratorului-voyeurist al închisorii. Concentrat e totul în acest film care îţi spune exact cât trebuie să ştii, să simţi, să deguşti, nimic nu pare a curge pe marginea oalei (gastronomia nu imi dă pace:P) doar dacă te ambiţionezi să dai focul mai tare.

Tweet

Daybreakers-Gentlemen, we are starving!

Nu pot să îmi dau seama care au fost circumstanţele ce m-au adus în halul de a mă uita la dejecţia asta de film, impropriu spus, nu m-am uitat decât vreo 10, hai 15 minute. Încep parcă să repoziţionez în căpşorul meu or(ibil)dinea, clasamentul scursurilor şi încep să cred ca Twilight şi The mist merită măcar o statuetă, ăsta de faţă nu merită nici măcar un coş plin cu zmeură. Habar nu am ce a căutat Hawke în peisaj (deşi îl prindea look-ul), probabil îi trebuiau bani de yaht, femei, cine ştie. În primele minute arde una, apoi explodează unu şi ne mânjeşte ecranu (în District 9, spre exemplu, se exploda cu talent şi scop bine definit), grotesc, dizgraţios, am văzut ceva oribilităţi la viaţa mea, dar măcar ălea erau...artistice. Poate că totuşi era un film inteligent şi băşcălios (neah) şi nu mă prinsei...cert e că nu voi ştii niciodată, slavă domnului. A se lua lecţii de pe alte meleaguri (ştiţi voi care) de pildă din capodopera de gen (îmi asum remarca) numită Thirst.

Tweet

Stay-stranger than fiction

Stay (2005) este dovada vie că Lynch este cât se poate de fertil şi are urmaşi dintre cei mai neaşteptaţi. Spun asta căci regizorul peliculei avute în vedere a transpirat într-un scaun pescăresc imprimat cât se poate de eterogen (nu ştiu exact dacă în lumea lor ubercivilizată se obişnuieşte o astfel de imprimare, dar logic aşa ar fi) după cum urmează: Quantum of Solace, The Kite Runner sau Stranger than fiction, iar la fiction mă opresc căci ea e dama serii în jurul căreia fălfâie evantaiele (analogie izvorâtă eminamente dintr-un subconştient suprasaturat de căldura). Ideea principală, regina balului, lumea ca visare, pare să depăşească posibilităţile de realizare şi susţinere, dar nu ne rămâne decât să ne înclinăm la zidul încercării şi să-i strecurăm printre crăpături bileţele de doamne ajută. Acţiune nebunească pe alocuri prea puţin inteligibilă, suntem literalmente împinşi dintr-un cadru în altul, părerea mea e că s-a cam exagerat cu elementul de trecere (cam ca obolul visului lui yourcenar) care trebuia musai să emane muncă brainstormingiană şi să avem senzaţia că cineva rânjeşte dintr-un colţisor scrâşnind: ia uite bă nene până unde vă duc io cu simbolistica şi semiotica. Te bagă în ceaţă şi te cam lasă acolo o bună bucată de vreme, iar aceeaşi voce scrâşnitoare îţi şopteşte: aha, ia bă să vedem cum mai ieşi . De ieşit din spiralele lynciene, din jocul diagonalelor (care dau senzaţia de...corăbieresc), parcă ieşi la un moment dat, dar rămâi cu o lacună pe care nu-o poţi umple decât cu ficţiune. Dizzy.

PS: Ewan McGregor şi Naomi Watts fac un cuplu frumos...da' ce zic eu aici, superb, iar pe Gosling parcă să zic că îl prinde look-ul de lucifer în picaj aka weirdo kid cu păr slinos.

Tweet

Cyborg girl

E momentul să trec Prutul si sa fac o mica escală în Japonia unde roboţii sunt la ei acasă şi nu ezită să-şi facă simtiţă prezenţa scurtcircuitantă şi prin matricea cinema-ului lor. Cyborg girl sau Cyborg she este un exemplu în acest sens însă nu cel mai bun (mai vezi I'm a cyborg but that's ok aici). Roboţica de faţă vine bineînţeles din viitor făcându-şi apariţia fix ca terminator (deci aviz nostalgicilor :P) având drept misiune îndreptarea unor anumite greşeli sau momente triste din viaţa propriului creator (boring stiu), iar undeva spre final sunt si ceva scene apocaliptice cam cum ne-a educat 2012 -le pe fondul cutremurelor specifice zonei. Boringnessu' acumulat parcă se mai lichefiază cand aflam cum stă treaba cu intoarcerile în trecut, dar asta de abia pe la sfârşit, însă per asamblu e un film ok de privit si admirat atunci cand esti prea puţin pretenţios şi prea moleşit de căldură.

Tweet

I love you Phillip Morris

M-am tot gandit: să scriu, să nu scriu despre incridibila si trista poveste a candidei fetişcane Mcgregorica şi a bunicii sale fără suflet (dar cu cu capul teşit de idei antreprenoriale ilicite)...parcă nu m-a enervat destul de tare, dar hai totuşi să îi dau o şansă, poate pe parcursul curgerii potihnite a literelor se catalizează şi enervarea. Nu prea ştiu unde să îi poziţionez pe ăştia doi şi al lor gaystory, căci parcă băşcălie până la capăt nu e, serios pe de-antregul în nici un caz, e ciudat să îl vezi pe Carrey uşor reţinut (cred că lumea s-a amuzat copios la filmări, nici nu se putea altfel), în schimb McGregor m-a uimit, parcă să zic că m-a convins, mă aşteptam să mă simt uşor penibil uitându-mă la el în postura asta, dar mi-am amintit de Velvet Goldmine (unde alături de Christian Bale şi Jonathan Rhys Meyer formează un grup hippie-homosexual foarte colorat şi destul de interesant). Cam deranjantă asocierea dintre înavuţire, trai luxos şi pederaşti, poate pe ei nu îi deranjează, pe mine da, un film plictisitor poate din cauza hibridismului şi a incertitudinii, ce să mai, de ocolit. Dacă vreţi să vedeţi homosexualitate abordată serios (şi când zic asta pornesc de la momentul t zero- brokeback mountain) aruncaţi un ochi pe Mysterious Skin, pe recentul A single man sau şi mai bine pe A frozen flower sau pe The Chinese Botanist's Daughters şi nu, nu sunt obsedată ...sau poate doar un pic:)).

Tweet

Mamă justiţiară

Credeaţi cumva că am plecat de pe fertilul sol coreean? Nici vorbă, am prins rădăcini mai ales când există capodopere precum Madeo/Mother (2009) care să imi ţină de cald (vorba vine...numa de căldură în cel mai primar sens n-am eu nevoie pe arşiţa asta). Parcă de multişor n-am mai vazut o poveste aşa bine gândită, ingenios închegată, un melanj genial de close-up-uri şi panorame superbe. O mamă se luptă din răsputeri să îl scoată pe fiul retard din inchisoare (nota bene pe de-antregul vinovat de crimă), răsputeri ce converg tot către crimă (patologicul facandu-si bine meseria). Am observat că prin părţile astea ale lumii se practică reconstituirea publică a unei fapte ilicite, actorul principal fiind chiar suspectul, astfel legislativul şi judecătorescul interferează cu...catharsisul, deci oamenii astia cam traiesc simbiotic cu tot ce-nseamna teatralogie. Personajul mamei-absolut fabulos (la antipodul madalinei manole-n-ar fi trebuit sa zic asta-depresia trebuie judecata cu masura depresivului)...

Tweet

Tinereţea bat-o vina!

Youth in revolt parcă să zic că nu este doar another teenage movie. Cadrul rămâne acelaşi, totul se desfăşoară pe magma permafrostului hormonal (ma scuzaţi pentru momentul de plecăciune romantică) însă pe ici pe colo apar cratere de sclipire artistică care-mi justifică prima afirmaţie. Printre iţele jocului de paintball al dramelor virginului de faţă îşi fac loc momente inteligente, hazoase, cartoon moments chiar, un indian cu un accent fenomenal când british când hindi sorgintic, mult monolog şi dialog deştept, iar pe fundal ne fac gingaş cu mânuţa momente-umbre pe care le-am cam trăit-bonus coloană sonoră bună. Dâra pelegrinică a personajului emană un puternic iz de basm cult aka încercări de trecut pentru câştigarea fetei, motivul dedublării-vorbesc ca profa de română-stop :D. Nu e de lepădat, descotorosiţi-vă de background-ul stereotipizat îmbâcsit de postere cu teenageri şi da-ţii o şansă.
P.S: Tot ce e scris cu italice probabil că nu există în lumea lui Wittgenstein...I :P

Tweet

Let's talk about...love: The last station

În plină eră vampirică, persan-nisipoasă sau pur şi simplu tridimensională iată că cineva se încumetă să facă un film despre Tolstoi (interpretat foarte convingător de Plummer), mai precis despre ultimele zile ale acestuia. Avem de-a face cu un adevărat Dalai lama (paranteză stereotipă: probabil crescut cu vodka în loc de ceai) întrupat în persoana lui Tolstoi care şi-ar da tunica de pe el în folosul comunităţii, cu o soţie-antipod (Helen Mirren), vulcanică, probabil bulbul inspiraţional al Kareninei, o armată de biografi înconjurându-i printre ei numărându-se Bulgakov (altul decât Mihail) interpretat superb de James McAvoy care s-a născut parcă pentru astfel de roluri (astfel=puşti neiniţiat de secol 19). Destul de liniar ca acţiune, însă concentrându-se pe aura personajelor, The last station este o gură bine venită de aer curat, o gură plină de vorbe de duh despre simplitatea vieţii, dragoste (şi alţi demoni), altruism...

Tweet

Cashback

Tocmai când eram gata să împletesc coroană mortuară filmelor difuzate pe tv şi să-i ataşez frumuşel o banderolă pe care să înşirui sonorităţi reziduale precum Stallone, Schwarzenegger (am dat copy-paste n-aş fi ştiut să-i scriu monstrul de nume) sau mai rău Norris or Segal (ptiu drace, or fi fost stele la vremea lor, să îi anunţe cineva că-s pitici albi) mă sună sormea şi mă anunţă că e un film supermişto pe procinema (şi am încredere în gusturile ei ca doar am educat-o corespunzător-am levitat o leaca, aşa de tare mă umflai în pene). Ajung acasă, imi dau seama că n-am auzit never ever de Cashback (din cauza televiziunii probabil), mi-l descarc şi mă ia de-a dreptul prin surprindere cam ca un suc cu...pulpă. Ni se comunică ceva solid despre viaţă, dragoste, artă, timp şi...hipermarket, mai puţin despre ultimul care ţine loc de ramă tabloului de faţă căci nu pot să îl numesc altfel la cât de multe time warp-uri îl compun. Elogiu adus relativităţii, frumosului naiv (ex: o punga de mazăre împrăştiată pe podea cam ca punga balerină din American Beauty), visurilor pe cale de implinire şi a multor chestii pe care trebuie să le descoperiţi şi voi urmărind filmul ăsta, are de toate pentru toţi...cam ca la supermarket :P...

Tweet

Trei extreme

Un chinez, un coreean şi un japonez (ştiu...intro de banc ceauşist, elogiu partidului pe cale să ia formă :))) şi-au întins guma de mestecat a imaginarului şi au concatenat 3 mediu-metraje (să le zic) cum rar ai ocazia să digeri. Fiecare pare să decupeze ceva semnificativ şi tabuu din propria cultură. Fie că e vorba de obiceiuri culinare scandaloase pentru vest (ingurgitarea de fetuşi mai precis, nota bene minuţios şi cabalistic preparaţi), de limita fluidă dintre regie şi realitate sau de remuşcările trecutului (naruto cu ceva suflu dostoievskian) filmul/filmele astea nu intră nicidecum la categoria horror aşa cum umblă vorba în târg...Tarele personajelor aproape că ies din ecran...recunosc mi-am tras pătura până sub ochi...dar de, aşa e natura umană, înfiorătoare. Fabulos nene.
Dacă tot am pomenit de Dosto amestecat în supa miso recomand Piercing, un roman probabil pe gustul tineretului (vorbesc ca o băbătâie). Când un tată (cu care Oedip ar fi fost prieten la cataramă) este impulsionat de o forţă internă, oarbă deontologic, să îşi ucidă fiul nou-născut, decide să îşi verse bolul nebuniei la periferia societăţii şi începe periplul căutării victimei perfecte unde altundeva decât în tagma prostituatelor. Numai că lipsa de experienţă într-ale omuciderii îşi spune cuvântul şi naşul apare după colţ.

Tweet

M-am săturat de Twilight

Ca să îi fac hatârul sorămii (nu că ar fi fan, Doamne păzeşte), ne-am târât într-o înnorată zi de sâmbătă spre CinemaPro să vizionăm, cum altfel dacă nu la caterincă, pătrarul, eclipsa, dracu' mai ştie ce din aşa zisa sagă vampirică. N-am râs atât de mult ca data trecută, dar parcă să zic că m-am răcorit o leacă înaintea susţinerii licenţei (brrr). Iacătă îi apucară pe ăştia mici şi drăgălaşi al treilea episod de relaţie şi nu îşi "fructificară mărul pasiunii" (ăla care apare mereu pe coperţi, n-am înţeles de ce) ba mai degrabă mărul discordiei sau...mărul lui adam (că parcă prea se înghite în sec în şi la filmul ăsta). Da' ce zic eu aci...că atâta pasiune şi struggling nu mai văzui de la Laguna albastră încoace (bleah). Replici jenibile, scene cu repetiţie şi lipsite de sens, personaje noi cam prea multe ca să le mai ţii socoteala, fatalism cât încape, prim planuri salvatoare menite să eclipseze un fir narativ scurt şi fragil, ros de molii...gata m-am săturat, n-am să mă mai duc la următorul nici măcar pentru amuzament.

Tweet