luni, 11 ianuarie 2010

Groh groh Dorian Gray

Pasind agale prin galeria de filme vazute in ultima vreme ma opresc o leaca sa admir potretul lui Dorian G( r) ay, ma opresc desigur la cel care ma enerveaza cel mai tare. Nu imi ia mult sa imi dau seama ca am de-a face cu o replica cam prea thrillerizata a unui roman superb (la vremea citirii). Viziunea mea asupra potretizarii cinematografice a metamorfozei lui Dorian nu este tocmai horror, inca mai sper la o transpunere impresionista. Nu stiu daca Ben Barnes e cel mai potrivit pentru tipul asta de rol, poate ca ar fi mers cineva cu o mai mai mare flexibilitatea a mimicii faciale ca de... in monsieur Gray isi dau intalnire ingerul si dandydemonul asa cum ii sta bine romantismului wildesc. In schimb aparitia lui Colin Firth, izvorul vorbelor de duh, aduce un plus de quelque chose, facand ca polul spiritual al povestii sa se incline adanc, firul narativ schiopatand, lansandu-l pe Dorian la mila unei palete regizorale cam palide, filmul purtandu-i totusi numele...Aparitia lui Sybil e mai mult decat sibilinica, iar cireasa...amara, potretul bineinteles, ajunge sa fie o reprezentare 3D jalnica si vomitiva, permanent grohaitoare, deranjant de stupida...bietul Wilde si-ar plange in pumni la auzul vocalizelor porcesti ale potretului hiperinsufletit...

2 comentarii:

  1. Va recomand ecranizarea din 1945, este ceva mai buna. Si mie mi-a displacut tuşa horror a filmului (deh, audienta bat-o vina...) dar per tottal i-as da o nota de trecere (poate sunt eu prea indulgent).

    RăspundețiȘtergere