Basmele lui Beagle

In cautarea unei carti care sa-mi anime aura tomnatica m-am gandit ca cea mai potrivita alegere ar fi un basm marca Peter Beagle. Acum vreun an de zile am citit Ultima licorna, un roman absolut fabulos ce demonstreaza faptul ca inca se mai pot scrie basme autentice in valtoarea postmoderna a secolului XXI fara a se face apel la tertitipuri si analogii tehnologiste, politice, sexiste, cinematografice, cu pretentii umoristice. Beagle reuseste sa dea viata povestii pure.

O alta istorioara ce taie cordonul ombilical al societatii sufocante isi poarta personajele intr-un loc placut, insular, numai al lor...cimitirul. Tema centrala: viata de dupa moarte...ce nu are nici o tangenta cu dihotomia romantica rai/iad, ci se apropie mai mult de ideea spatiului amorf, translucid, memofag, purtator al sufletului proaspat despartit de trup, imaginat de Gabriel Chifu in cartea sa Visul copilului care paseste pe zapada fara sa lase urme (analogism anacronic bineinteles). Fiecare dintre cele 4 personaje se refugiaza in cimitir dintr-o pornire inadptativa la cerintele societale, iar intalnirea ii face sa iubeasca, sa traiasca din nou, chiar si dupa moarte.

Mostra: Ii placea de mult ultimul, o cladire cilindrica, sprijinita pe 3 cercuri concentrice de marmura care formau trepte ducand la o usa mica de sticla, iar deasupra avea o cruce. Intreaga alcatuire ii evoca domnului Rebeck capul si umerii unui cavaler(...)Probabil cavalerul se oprise un moment sau adormise, iar lumea se ridicase in jurul lui ca o gramada de frunze moarte.

Tweet

Si ce sa vezi: Era su padre

Asa cum am promis mi-am facut vant pana la Studio (proaspat renovat) sa am parte si eu de niscaiva imbratisari...frante, am primit in schimb o sugrumare amara cu iz puternic de telenovela. Laitmotivul homofilo-neinteligibilo-artistic precum si cel cruzian revin insa nu sunt decat o umbra a umbrei a ceea ce ar fi trebuit sa fie. Finalul este cat se poate de previzibil, ceva pare sa lipseasca, iar daca n-ar fi existat pe ici pe colo cateva vorbe de duh si ceva doze de umor aproape ca l-as fi luat binisor de mana pe Morpheu. Ca sa raman in Pantheon: de ce oare o "combina" Almodovar-zeus pe frumoasa Penelope cu tot felul de personaje in varsta...fiecare regizor cu...complexul sau ;)) oare s-o fi prins Cruz de apropoul mise-en-abimic:))

Tweet

The imaginarium of doctor...Gilliam

Saptamana trecuta mi-a trecut prin fata ochilor un mozaic de filme alcatuit in felul urmator: undeva intr-un colt intunecat zace Donnie Darko si a lui poveste transtemporala, galbenul luminos i-l atribui minunatului My life without me, iar undeva in mijloc troneaza o combinatie tipatoare formata din reflexiile rosiatice ale lui Monty Phyton and the Holy Grail si cenusiul futuristo-anarhist din Brazil ambele iesite din tolba lui Gilliam. Ceea ce reuseste sa realizeze Terry Gilliam este filmul experiment, filmul spectacol, acid, sarcastic, teribil de amuzant unde ilogicul si parodia iau locul ratiunii si eticii. Imaginatia sa incropeste personaje dintre cele mai nebunesti: un Arthur ce isi inchipui ca are un cal, un iepure ucigas, un ministru al informatiei, un cvasierou instalator, cavaleri ai..locutiunilor. Sunt tare curioasa sa vad ce materiale a folosit in construirea doctorului Parnassus;) Coming soon: Imbratisari frante. Promit sa revin si cu Inglorious basterds:P

Tweet

Demonii lui Lars von Trier

Se pare ca "demonii" nu inceteaza sa tropaie frenetic in tolba psihotico-creativa a nonconformistului Trier. Acest magician morbid al cinematografiei scoate din palaria soioasa a geniului sau povesti originale, dementiale, sfidatoare, la limita ratiunii si...rusinii. Nu ma mir ca multe funduri s-au ridicat de pe scaune in momentul vizionarii peliculei de fata (eu una am stat perfect nemiscata de uimire). Clar este unul dintre cele mai demente (in sensul cat se poate de pozitiv al cuvantului-nu pot fi decat subiectiva) filme realizate vreodata, e mai mult decat atat, e o stare, asa cum sunt toti copiii lui Trier. Mistic, psihologic, filosofic, social, patologic, oripilant, fantastic, catartic, de o tangibilitate incredibila, infricosator, nu-l ratati. E ora 4 dimineata si parca n-as vrea sa va desfasor firul narativ...v-am aruncat doar capatul, trageti de el, sa nu-l scapati chiar daca e alunecos, mazgoz, taios si...carnivor:))

Tweet

My sister's...killer

Nea Casavettes ia borcanul cu sirop de acu' cativa anisori pe care scrie mare The Notebook si il varsa in tiparul unei povesti moraliste, de aceasta data updatata la noile standarde impuse de genetica, sacrificiul fiind personajul principal. Filmul ar fi fost chiar interesant daca nu s-ar fi dorit cu incapatanare drenarea intamplarilor catre un final telenovelistic. Ce-ar fi fost daca micuta Abigail, planificata genetic in scopul salvarii surioarei mai mari, s-ar fi revoltat pe bune si si-ar fi revendicat dreptul de decizie asupra propriului corp? Atunci probabil ca am fi discutat in termenii un cvasidocumentar controversat. Pacat...in rest de apreciat jocul foarte convingator al Sofiei Vassilieva si acordurile Reginei Spektor si ale Priscillei Ahn;)

Tweet

Caligrafia-stiinta resuscitata

Dupa o saptamana de trait la maximum criza sensului, trecerea prin valtoarea maririi la Semiotica si usoara fierbere in ceaunul emotiilor pentru surioara mai mica (admiterea la...liceu;))) iata ca am revenit cu o recomandarea literara cu si despre...scris. O carte ce mi-a amintit de iscusinta si fanatismul personajelor lui Orhan Pamuk din Numele meu este Rosu, de intrigile si misterul Numelui trandafirului, de mecanica alchimista din Baletul mecanic, referintele de pe coperta ar spune ceva si de o asemanare cu Suskind, dar romanul nu dispune de firul narativ bine innodat al Parfumului.

Un caligraf ce foloseste drept presspapier inima lui Voltaire incapsulata intr-un borcan cu formol ne povesteste cu maiestrie narativa si incursiuni de o senitate pascaliana periplul si devenirea sa prin filele istoriei personale. Ce sta scris in ele sunt episoade in care apar implicati colegi de breasla ce practica o caligrafie mistica, fetze bisericesti patate de intrigi, calai, fete de marmura, spanzurati, actori care ajung sa fie spanzurati din cauza jocului mult prea veridic si a unei audiente ignorante, inventii ce depasesc epoca, episoade incarcate de mister, umor si multe invataminte. Am aflat cum in functie de cerneala folosita o sentinta poate fi evitata sau o minciuna poate iesi la iveala. Multumesc mult Andreei si Andrei ca mi-au facut cadou aceasta carte, au simtit ele parfum de Eco in paginile ei;)

Tweet